Ștefan AFLOROAEI

În chiar primele pagini din How We Think, John Dewey consideră că, într-un fel sau altul, toți oamenii gândesc. Atâta vreme cât sunt treji, oamenii gândesc. E adevărat că, pentru a spune așa ceva, Dewey acceptă un înțeles destul de lax al gândirii: șir spontan de imagini, amintiri și așteptări, impresii sau reverii. Cam tot ce ne trece prin minte. Nu se va feri să adauge că, „în acest sens, proștii și neghiobii gândesc”. Amintește imediat o întâmplare nostimă. „Se cunoaște povestea unui om renumit pentru slaba sa inteligență, care, vrând să fie ales consilier local în orașul lui din New England, s-a adresat unui grup de vecini în acest mod. «Am auzit că voi nu credeți despre mine că aș ști destule încât să dețin această funcție. Vă rog să mă credeți că eu mă gândesc la ceva în cea mai mare parte a timpului»” (traducere de Ovidiu Morar, 2022). Într-adevăr, se gândea și acest om la ceva, și nu doar în anumite momente.

Oare am putea spune același lucru și în legătură cu ceea ce numim înțelegere? Cred că da, cel puțin într-o privință. Orice om caută să înțeleagă unele stări de lucruri, fiecare după obișnuințele și puterile sale. Încearcă să întrevadă, de pildă, anumite motivații ale unor fapte și posibila lor semnificație, relația mai puțin vizibilă cu altele. Când cineva surprins de o anumită atitudine, de pildă, se întreabă ce ar putea să însemne aceasta, în joc este dorința de înțelegere. La fel și atunci când se întreabă la ce bun în definitiv cutare lucru sau cutare efort pe care-l face.

Doar că, față de gândirea obișnuită, actul de înțelegere vine cu o anume pretenție. Cine crede că într-adevăr înțelege simte nevoia să-și confirme sieși acest fapt („În sfârșit, am înțeles”). Sau să-l comunice altora și să-l apere, uneori cu o ascunsă plăcere. În dese rânduri înțelegerea revendică o îndreptățire de sine. Uneori o face, probabil, întrucât își impune anumite exigențe, un plus de atenție față de cele petrecute. Dar o face și atunci când decurge spontan sau obișnuit și cu tot felul de naivități. De altfel, întâlnim mai ușor o asemenea pretenție în cazul din urmă, când voința de înțelegere își ignoră propriile limite. Cu privire la actul de gândire nu cred că am putea spune același lucru. Când cineva se gândește, de exemplu, la drumul pe care urmează să-l facă a doua zi, nu simte nevoia să-și confirme că într-adevăr gândește. Sau să susțină așa ceva în fața altora. Sigur, există și excepții, precum acel om din New England, de o inocență oarecum ambiguă și care se voia neapărat consilier local.

Oamenii trăiesc cu credința că înțeleg destul de multe și cât se poate de bine

E adevărat că există variate moduri de înțelegere, de la cele care se petrec spontan sau naiv și până la cele atente la propriile limite. Pretenția de care am amintit devine flagrantă tocmai în cazul celor dintâi: cu cât mai fruste sau mai neclare, cu atât mai sigure de ele însele. Însă nu aș crede că această pretenție dispare vreodată complet. Oamenii se arată de obicei destul de generoși cu ei înșiși, ca să uzez de un eufemism. Deși acceptă în ceea ce-i privește unele slăbiciuni sau greșeli, nu prea sunt dispuși să creadă că nu ar înțelege un anumit fapt, mai ales când acesta se petrece în spațiul nemijlocit de viață. Acceptă totuși uneori că nu se gândesc la nimic. Îi auzi spunând, de pildă, că doar stau, nu și că ar gândi, precum în anecdota bine știută; stau și privesc, stau și așteaptă nu se știe ce, însă nu se gândesc. Probabil că au dreptate. Însă arareori ar spune că nu pot să înțeleagă ceva anume. Iar când vorbesc despre ceva neînțeles nu au în vedere neapărat puterea lor de înțelegere, ci felul cu totul obscur în care se arată un anumit lucru.

Puține alte pretenții omenești se pot compara cu aceasta. Nu ar fi prea riscant dacă am spune, bunăoară, că omul este tocmai ființa care crede că înțelege. Sunt rare situațiile când cineva nu pretinde așa ceva. Una dintre ele e bine cunoscută celor care au trăit o vreme într-o cazarmă de pe întinsul blând al patriei. Când sergentul îi ordonă unui soldat ca atunci când ajunge la balta din față să se arunce în ea, răspunsul e simplu: „Să trăiți, am înțeles!”, chiar dacă, în sinea sa, soldatul știe bine că nu a înțeles absolut nimic, nefiind nimic de înțeles. O altă situație ne-o amintește Caragiale cu acel personaj care anunță deodată un ritual străvechi, aproape mistic: „Îți dau palme, mă înțelegi?”; cel din fața sa dă din cap afirmativ, însă nu pricepe absolut nimic. Poate că există și alte situații când pretenția înțelegerii pare să nu existe. De cele mai multe ori, însă, oamenii trăiesc cu credința că înțeleg destul de multe și cât se poate de bine, tot mai multe și mai ușor. Prin urmare, nu au motive să se întrebe ce înseamnă până la urmă a înțelege și sub ce condiții are loc un asemenea act al minții noastre.

E posibil ca pretenția amintită să-și aibă o sursă, mai ales astăzi, în unele confuzii des întâlnite. La câteva dintre ele mă voi opri în continuare, căci pot fi recunoscute în chiar viața noastră obișnuită.

A ști ceva și a recunoaște o semnificație a celor știute constituie acte mentale diferite

De exemplu, confuzia dintre a înțelege și a afla ceva. Este una dintre cele mai frecvente astăzi și extinsă probabil ca niciodată, mai ales că depozitele uriașe de informații și ușurința accesării lor de către oricine și în orice moment al zilei sau al nopții o întrețin cu suficientă putere. Se confundă o simplă informație despre cele petrecute cu însuși înțelesul lor. Or, acesta din urmă nu e posibil în absența unor interpretări sau evaluări, bunăoară, și a recunoașterii unor posibile semnificații ale celor petrecute. Ceea ce doresc să spun este că putem ști multe despre un fapt sau un eveniment și, totuși, să ne rămână străină semnificația lor pentru viața unor oameni. Putem fi bine informați sau cunoscători în unele domenii și, în același timp, străini unor înțelesuri ale celor cunoscute. A ști ceva, pe de o parte, și a recunoaște o semnificație a celor știute, pe de altă parte, constituie acte mentale diferite[1]. Faptul că adesea unul dintre ele îl presupune pe celălalt sau că se pot intersecta ușor nu înseamnă că pur și simplu se confundă.

La fel de extinsă apare și confuzia dintre a înțelege un fapt și a formula o simplă opinie despre acesta. Știm bine că, astăzi, se încurajează cu orice prilej expunerea de sine și afirmarea publică de sine, în aproape toate modurile posibile. Prin urmare, formularea imediată a unor păreri („personale”), indiferent despre ce anume și în ce situație, a devenit o conduită obișnuită. Dacă e bine sau dacă e rău acest lucru ar urma să fie văzut cu fiecare caz în parte. Au proliferat însă ca niciodată pedagogiile care se voiesc deplin tolerante și populare. De exemplu, se consideră că dacă o persoană spune în fața celorlalte tot ce-i trece prin minte, indiferent când și cum, are o conduită „liberă”, „deschisă”. Ar dovedi nu doar o evidentă „stimă de sine”, ci chiar „disponibilitate pentru dialog”, adică o bună înțelegere a lucrurilor[2]. Nu am în vedere faptul că orice părere anunță un mod de (pre)înțelegere, prin chiar supozițiile ei tacite, ci că adesea e socotită prin ea însăși un înțeles propriu.

Să nu uităm însă confuzia, la fel de frecventă acum, dintre a înțelege și a comunica. Se comunică de la o vreme tot mai mult, indiferent ce anume sau în ce fel. Dorința de a comunica aproape orice și oricând, cu aproape oricine, a devenit realizabilă cu noile media. Sigur, e de înțeles că adesea se comunică spontan și fără vreo intenție anume, cu destulă gratuitate. Eventual, doar cu dorința de a comunica și de a te simți astfel în apropierea celorlalți. Însă a crede că tot ce comunici apare imediat înțeles – sau deja cu înțeles – e totuși prea mult. Ține, cred, de o iluzie născută în secolele moderne, că tot ce poate fi comunicat devine prin chiar acest fapt inteligibil.

Spațiul public e deja dominat de vocile celor care se anunță singuri ca specialiști

Ușor de întâlnit este și confuzia dintre a interpreta și a înțelege. Tinde să fie în topul celor actuale prin chiar aparența ei de exercițiu cumva rafinat. Nu pretinde doar expunerea unor păreri, ci chiar buna clarificare a unor idei și evenimente. Spațiul public e deja dominat de vocile celor care se anunță singuri ca specialiști în explicitare și decodificare: „comentatori”, „analiști”, „experți” sau, mai nou, „influenceri”, dar și „consilieri”, „îndrumători” sau „terapeuți”. Umberto Eco a văzut bine că o anumită scriere, La hora del lector (Ora cititorului, 1957), semnată de Josep Maria Castellet, poate să ne apară astăzi profetică, întrucât aduce în față figura privilegiată a lectorului. Mai precis, a interpretului care se vrea deja liber și suficient prin puterile sale[3]. S-ar putea spune că, în momentul de față, un astfel de privilegiu s-a democratizat complet și a devenit un reflex comun. Fiecare dintre noi poate să propună în fața lumii o interpretare, o perspectivă, o opinie ce ar fi de luat în seamă. În acest sens, nu e nevoie decât să te exprimi așa cum vrei sau așa cum dorești la un moment dat. În fond, este timpul când orice interpretare își poate avea îndreptățirea ei pe scena lumii.

Nu aș încheia totuși aici. Noua densitate a mediului tehnologic face posibilă și o altă confuzie. Este vorba de cea dintre a înțelege și a pune la lucru o formulă. Adică un algoritm, o schemă, un model de accesare, un cod sau o ecuație, o mică structură, o cheie sau o parolă. De această dată, înțelegerea e văzută ca o conduită tehnică, adică o operație precisă, eficientă și oricând repetabilă. Iar o asemenea conduită se afirmă deopotrivă prin modul de gândire și de expresie, chiar și prin formele obișnuite de relaxare sau divertisment. Văzând așa ceva, poți crede că au dreptate unii clasici când ne spun, în felul lor așezat, că o conduită ajunge definitorie pentru noi dacă o exersăm în virtutea unei dorințe și cu o anume gratuitate. Așadar, dacă ne oferă o formă de plăcere. Or, destule operații de tip tehnic se realizează astăzi aproape gratuit și cu o reală plăcere. Probabil că și în alte timpuri a fost evident acest gen ciudat de intimitate cu noile medii tehnice. Însă, așa cum se petrece acum, tinde să devină un fel de artă cu totul aparte, insinuată deplin în lumea noastră cotidiană și în spațiul obișnuit de viață. Este cumva rău, este bine? Nu cred că ne putem da seama deocamdată, pare să fie prea devreme pentru așa ceva.

[1] E plăcut să vezi că unii savanți, precum Werner Heisenberg sau David Bohm, disting între a cunoaște (științific, desigur) și a înțelege cele cunoscute. Își dau seama adesea că multe dintre cunoștințele dobândite, oricât de precise, nu-și descoperă imediat sau cu limpezime înțelesul lor. Am întâlnit această distincție și în paginile unui prestigios logician, Petre Botezatu, el însuși un om cultivat și erudit.

[2] Dacă buna raportare la semeni ar consta în asemenea conduite, precum a spune în fața celorlalți tot ce-ți trece prin minte, am trăi deja în cea mai bună dintre lumile posibile. Visul metafizic al lui Leibniz s-ar vedea realizat prin chiar această continuă expunere de sine sub forma unor păreri oarecare. Iar noi, monade întrupate și cu destule păreri, am ajunge să avem doar ferestre spre a fi văzuți și auziți.

[3] Cf. Umberto Eco, Interpretare și suprainterpretare. O dezbatere cu Richard Rorty, Jonathan Culler și Christine Brooke-Rose, sub îngrijirea lui Stefan Collini, traducere de Ștefania Mincu, Editura Pontica, Constanța, 1995, p. 26. Însă confuzia dintre interpretare și înțelegere o afli și în texte care se voiesc elaborate riguros. De exemplu, în Arta și tehnica interpretării în analiza jungiană, de Mark Winborn (a se vedea, bunăoară, cap. I, „O privire de ansamblu asupra tehnicii și interpretării”).