Erika Sîrghi s-a născut pe 19 aprilie 2004, la Suceava. A publicat poezie pe platformele O mie de semne și Noise poetry. În prezent urmează programul de masterat în Literatură română și hermeneutică literară din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

 

autoportret II

I. n-am fost modelată din pământ ca ceilalți.
sunt cioplită din oțel și căptușită cu furie.
atunci când îmi desprind venele, în loc de sânge curge apă.
nu am reușit să mă înrădăcinez în alt loc,
așa că am rămas până la urmă în casa în care am crescut
și pe care am vrut să o dărâm;
casa asta ca un cavou,
în care mi s-a asamblat fiecare cartilaj, fiecare contracție,
în care mâinile mele de fân au fost învățate
să care hectare de plantații cu oameni,
am vrut s-o dărâm.

II. (și totuși era un obicei la noi acasă care se numea caloian;
făceam niște chipuri de lut, pe care le acopeream cu coji de ouă
și mergeam să le ducem la dunăre;
în ziua aceea, le dădeam pe apă, făceam mâncare
și dădeam de pomană,
era un obicei care se ținea doar în părțile noastre,
nu cred că-l duce cineva mai departe acum,
dar atunci așa era,
făceam câțiva oameni, pe niște scânduri îi puneam,
chip de om din lut le spuneam,
și îi acopeream cu coji de ouă
și le dădeam drumul pe apă
și parcă spuneam ceva, dar nu mai rețin
și parcă plângeam și se chema caloian,
un obicei din părțile noastre,
între Paște și Înălțare).

III. n-am fost modelată din pământ ca ceilalți.
toată frustrarea a fost sădită cu grijă
și n-am putut s-o mătrășesc.
într-adevăr, casa asta, în care toți au murit
în afară de mine,
am vrut s-o distrug încă din prima noapte în care am fugit,
iar membrele astea ca două catafalce
au vrut să topească fiecare temelie,
să nu mai rămână niciun pilon,
nicio fărâmă de marmură din ea.
și totuși, casa noastră ca o capelă,
în care ne-am odihnit țesuturile
de fiecare dată când veneam de la vânătoare,
a reușit să ne adăpostească de vulturi
și să ne țină loc de tranșee.

IV. n-aveam cum să fiu modelată din pământ,
doar aș fi fost moartă deja.
mi-am găsit locul în cele din urmă.
îmi pliez coloana ca pe-o cupolă
și-mi întorc spatele spre pridvor.
la primăvară, înainte de apus,
vor ieși din asfalt fire de podbal.
până o să-mi vină și mie rândul să mă cobor în cernoziom,
rămân aici, în casa noastră ca un mausoleu,
care îmi va adăposti toate plăgile deschise,
și poate doar așa n-am să mai fac apă din sânge.

pagoda VI

I. nu știu cum am reușit să rămân în picioare după toți acești ani
eu, cea care și-a încălecat tinerețea în iad,
care și-a ținut mâinile la ochi și nu s-a rugat,
care s-a pitit prin scorburi
și care s-a ferit de fluierat.
tot ce-am realizat
a fost să-mi îndes în carapace
cât mai multă moarte și deprimare.

II. mâine va răsări un soare nou.
de data aceasta n-am să-l mai înghit.
chiar dacă m-am împiedicat de mai multe ori
prin gânduri de moarte,
urmez în continuare bizonul după care m-am chircit.
curând, voi ajunge la pagode,
unde mi se vor întâmpla pentru prima dată lucruri bune.
va trebui să-mi cobor crucea de pe umeri
și să încep să devin fericită.
până la urmă, chiar dacă am plecat,
mă pot întoarce acasă oricând,
chiar dacă nu mă mai așteaptă nimeni,
mă am încă pe mine.

III. (dacă mă omoram cu două seri înainte,
nu te-aș mai fi găsit mort,
și aveai să mori după mine,
dar am fi zăcut amândoi cu gurile deschise,
în camere separate, nedescoperiți de nimeni,
așa că îmi mulțumesc mie,
celei lașe
că nu a putut să-și răsucească gâtul).

IV. soarele nu va mai avea dinți,
iar eu voi îngenunchea și voi cere iertare.
deși sunt atât de tânără, tânjesc după tinerețea mea
pe care o plâng pentru prima dată.
chiar dacă zilele vor fi mai lungi,
chiar dacă va răsări un soare nou la primăvară,
iar eu, de acum încolo, voi fi mai luminoasă
cum nu am fost atunci când mi-a fost vremea,
îmi plâng necontenit tinerețea.
tinerețea mea care a călcat pe moarte,
tinerețea mea smulsă și deportată,
tinerețea mea bătrână,
care nu mă va ierta niciodată.

pagodă veche

I. am intrat în horă și am refuzat
să joc până la capăt.
mi-am înregimentat tinerețea într-o cușcă
și m-am scăldat în teamă și ură.
nici măcar inaugurarea noului mileniu
nu a putut să mă scoată la suprafață,
iar toți acești amatori în durere,
care m-au legat pe ascuns să mă coasă la loc
nu au știut că sângele se cheamă până la urmă înapoi.

II. durerea ca o tenie râcâie în mine,
dar eu continui să mă târăsc pe burtă până la capăt.
doar furia și reprizele de doliu m-au făcut cea de azi,
dar nu ai cum să înțelegi asta,
oricât de mult te-ai da peste cap și ai jura.
(poate că nu ești de învinuit.
ai fost crescut de mâini rele, aruncat în mină
și a trebuit să te descurci și să orbecăiești ca un câine
olog care merge spre judecată).

III. tot ce mi-am dorit a fost să nu fiu găsită
după ce m-aș fi îndopat cu apă:
tânără și muritoare,
înainte de Paștele Blajinilor,
aș fi fost plânsă câteva nopți,
iar sufletul meu ar fi zăcut într-un sicriu gol
(Maria, ave Maria,
sfărâmă-ți ruminațiile și anii autolitici
și înalță-te măcar o dată, chiar dacă nu mai ești tânără
și ai pielea zbârcită și soarele te arde pe carapace).

IV. într-o zi depresia va fi singurul copil pe care îl voi avea,
copilul eschimos de mână cu mama prăpăstioasă
înfofoliți în ebonită până la glezne.
putea să mi se așeze cu ghiotura în pântece lumină și ninsoare,
eu tot aveam să mă gândesc la drumul meu spre groapă
(Maria, ave Maria,
scoate-ți inima afară din casa-cavou
și agață-te de mal.
nu poți să îți retipărești anii înglodați,
dar poți oricând să îți congelezi amărăciunea, dorul și chinul,
așa că pedalează departe de lecțiile de doliu
și învață să-ți reîncorporezi mintea și trupul).