Ana-Maria MINUȚ

Motto: Stilul este omul însuși. (G.L. Buffon)

Ținând cont de formația mea și de faptul că am avut privilegiul să colaborez îndeaproape cu domnul profesor Dumitru Irimia în perioada în care am ținut seminarul la cursul său de sintaxă a limbii române, mi‑ar fi mult mai ușor să scriu un articol în care să prezint câteva dintre contribuțiile profesorului nostru la cunoașterea gramaticii românești (de exemplu, argumentele sale cu privire la existența relației sintactice de apoziție, cu două variante – absolută și relativă –, doar ultima generatoare a funcției sintactice de apoziție, ideea că relația sintactică de dublă dependență generează nu una, ci două funcții sintactice – complementul predicativ și atributul circumstanțial –, teoria despre semiauxiliarele de modalitate, de aspect și de temporalitate sau viziunea sa integratoare asupra sintaxei verbului a fi). Mi‑ar fi mult mai la îndemână, de asemenea, să scriu despre felul în care ultima ediție a Gramaticii limbii române apărute sub auspiciile Academiei (coordonator: Valeria Guțu Romalo, București, 2005) ține cont de sintaxa funcțională a profesorului ieșean.

În acest articol prefer, însă, să am în vedere altceva: felul în care, studenți fiind, profesorul D. Irimia ne‑a deprins să ne apropiem de poezie, în general, și de poezia lui Mihai Eminescu, în mod special. De la domnul profesor D. Irimia am învățat că pentru a putea descifra un text poetic trebuie să‑ți asumi condiția celui care scrie, accesul la cartea poetului fiind condiționat de existența dimensiunii poetice în ființa umană a cititorului. Poezia are specificitatea de a transmite exact aceeași stare cu care poetul a receptat lumea, în timp ce alte tipuri de texte interpretează lumea, nu intră în comunicare cu ea. Susținând ideea că actul poetic e condiționat de suprapunerea dintre receptare și emitere, domnul profesor invoca un fragment din dialogul lui Menon cu Socrate (din Platon). Menon: „Îmi pare că semeni leit cu peștele ce se cheamă torpilă. Căci și el amorțește pe oricine se apropie de el”. Socrate: „Dacă peștele‑torpilă amorțește el însuși când îi amorțește pe ceilalți, atunci semăn cu el, dacă nu, nu!”

Dumitru Irimia – Ca d’Oro

Tot de la domnul profesor Irimia am aflat că inocența este fundamentală în actul de lectură și inițiere și că educarea pentru lectura poeziei presupune capacitatea de a distinge între ceva încărcat de poeticitate și altceva încărcat de retoricitate. Nu metaforele prezente într‑un text fac din el poezie, căci sensul poetic se poate construi și în afara unei figuri de stil. De la domnul profesor D. Irimia am învățat, de asemenea, că primul contact cu poezia (orală prin excelență, inclusiv în concepția lui Eminescu) este esențial: după cum „sună” un text suntem pregătiți sau nu a avea acces la semantică, pentru că stratul sonor pregătește accesul la text. Unul din principiile întemeierii textului eminescian fiind principiul muzical, am putut înțelege că Odă în metru antic e o poezie fundamental întemeiată pe ritm sau că în versul „Eu n‑o voi mai privi‑o” există două vârfuri muzicale la aceeași înălțime și în niciun caz o tautologie. Rolul decisiv în a atribui unui text statutul de poem autentic îl are universul semantic: cu cât e mai mică distanța dintre timpul și spațiul nostru și timpul și spațiul în care ne introduce poezia, cu atât acel text e mai apropiat de poeticitate.

Dumitru Irimia – ore la Bălţi

Subtile analize ne‑au arătat, printre altele, că articolul hotărât poate fi semnul transformării unei realități curente într‑un semn mitic, prin funcția sa de a absolutiza (prin „mistrețul cu colți de argint” intrăm în fabulos, iar prin „un mistreț cu colți ca argintul” trecem în real), că, în cazul în care se iese din timpul profan și se intră în timpul sacru, funcționează nearticolul („Peste vârfuri trece lună”), că dativul are rolul de a sublinia lăuntricitatea („Stelele‑n cer/ deasupra mărilor/ ard depărtărilor până ce pier; ce diferență față de ard în depărtări!), că în Mai am un singur dor cele patru anotimpuri își pierd succesivitatea și devin simultane din perspectiva timpului sacru sau că semnificația unui poem rezultă din semnificația tuturor variantelor.

În afara exemplarei componente științifice, între mărcile „stilului D. Irimia” se numără demnitatea, onestitatea, exigența (în primul rând față de sine și abia apoi față de ceilalți), respectul, prietenia, tenacitatea, entuziasmul, puterea de muncă, simțul umorului, intransigența față de minciună și impostură. Cei care au avut șansa de a‑i fi colaboratori i‑au simțit sprijinul necondiționat, generozitatea și solidaritatea. Nu pot fi uitate, desigur, nici preocuparea constantă și dragostea profesorului nostru pentru românii și limba română din Basarabia și Ucraina, ca și relația cu totul specială cu Italia și cultura italiană.

Profesorul D. Irimia, care ne‑a învățat să facem distincția, din perspectiva fenomenal/ esențial/ originar, între vreme, timp și eternitate, rămâne, prin tot ce ne‑a dăruit, printre noi și în noi.

(Din volumul Profesorul nostru, D. Irimia, coordonat de Cristina Irimia și Dinu Moscal)