Iolanda VASILIU        Ioan BIȚA

Iolanda VASILIU: Bonsoir, Jeannot! Acum, după ce am revăzut filmulețul și aproape tremur de emoție[1], mă gândesc că știu cum să începem dialogul. Neuitatul nostru profesor de franceză de la finele anilor ’80, Inocențiu Măcăreanu, ne reamintea adesea în clasă fraza lui Anatole France: Il faut avoir l’honneur de son art. Este, poate, sensul deplin al felului în care, în vremuri tulburi, și‑a făcut meseria.

Ioan BIȚA: Exact la asta m‑am gândit și eu. Îl vedeam ca pe un motto ce poate cuprinde totul. Mai ales că, de fiecare dată, ni‑l reamintea și tot reamintea! Cred că e un spirit care ne‑a făcut să ne gândim amândoi concomitent la același lucru!

Iolanda VASILIU: Dacă ar fi să te întreb repede ce cuvânt îți vine minte când te gândești la domnul profesor, care ar fi acela?

Ioan BIȚA: Repede… Bunătate și smerenie… Ceva nepământean și totuși atât de uman! Ție?

Iolanda VASILIU: Eleganță și rafinament. Zici bine „nepământean”, simțeam că era, parcă, dintr‑o lume de o noblețe care îl ridica mult deasupra noastră…

Ioan BIȚA: A propos, eleganța și rafinamentul parfumului de lavandă și de liliac… ca imagine olfactivă. Șarmant aussi…

Iolanda VASILIU: Și a maletelor albe, și a șosetelor de mătase, în vremuri cenușii. Și a frazelor declamate ușor teatral, a gesturilor mâinilor, însoțind vorbele, întrupându‑le… Încercăm să‑l dezvăluim, să ridicăm, adică, vălul uitării de pe amintirea lui, a orelor de franceză în care ne apropiam de lumea liberă, inaccesibilă unor adolescenți din anii cenușii și apăsători ai finalului de comunism. Limba și cultura franceză erau cheia ce ne deschidea miraculos calea.

Iolanda VASILIU: Bonjour! Legăm firul de aseară de cel de azi?

Eu aș porni de la ceea ce îl particulariza pe domnul profesor, ceea ce îl făcea unic, în vremuri în care uniformizarea era regula. Sistemul încuraja conformismul și nu lăsa profesorilor marjă de manevră. Dar domnul profesor Măcăreanu nu se mulțumea cu ce propuneau programa și manualul. Abordarea unui text literar din manual era precedată de o prezentare a contextului istoric și cultural, prilej cu care ne aducea albume de artă, de exemplu, pentru a înțelege lucrurile mai bine. Abia la final, după un survol panoramic, venea rândul, să zicem, al unui text de Balzac sau Roger Martin du Gard. Îți amintești de felul în care ne „desfăcea” textele narative la clasă?

Ioan BIȚA: În vremuri când o societate întreagă se prefăcea că preda/ învăța franceza, acest profesor era mereu, parcă, într‑o competiție cu sine însuși, spre a face lucrurile altfel, modern, profesionist. Nu încuraja deloc conformismul și era mereu creativ în tot ce făcea, cum nu prea se vedea în acele vremuri. Programa era desființată de uriașa muncă făcută în amonte, de auxiliarele folosite și pentru cel mai mărunt fragment. Textele deveneau o bucurie a descoperirii, începând cu „puricarea” textului propus, continuând cu o încadrare a lui în curent și perioadă și sfârșind cu una din analizele pe care le propunea, diegetică, ori actanțială, în cazul textelor narative, de exemplu. Hai să mă laud și eu puțin în acest context: într‑o zi, m‑a bătut ușor pe umăr, spunându‑mi: „Ionuț dragă, hai să încercam noi o «actanțială» de‑a noastră pe textul pe care îl studiem!”. Era vorba de Les Corbeaux de Henri Becque. Și da, am încercat „actanțiala”, am participat la Sesiunea Națională de Comunicări Științifice, am prezentat‑o și am obținut locul I.

Nu ne plictiseam niciodată

Iolanda VASILIU: Mă gândeam că, deși azi nu sunt deloc de acord cu sistemul de învățământ competițional, specific comunismului, pentru noi a fost o oază de infinită lumină să ne pregătim pentru olimpiadele de franceză cu domnul profesor Măcăreanu. O săliță care servea și de fumoar ne primea de fiecare dată, pe noi și caietele noaste în care făceam traduceri, teme și versiuni. Ne simțeam privilegiați, aleși fiind să trudim sub îndrumarea lui pe texte literare în care identificam expresii noi, pe care urma să le ținem minte și să le folosim la rându‑ne. Scrisul domnului profesor pe caietele sale era miraculos pentru noi, foarte îngrijit, drept, curat și puțin înghesuit. Cunosc discipoli care l‑au imitat cu mult succes, identificându‑se întru totul cu magistrul… Iar alții, „nu spun tzine”, profitând de mirosul puternic de fum de țigară, trăgeau și ei cu sete dintr‑una înainte de ora de pregătire, sperând că profesorul nu‑și va da seama. Nu numai că‑și dădea, dar scotea, pișicher, un pachet de țigări, servindu‑l pe împricinat.

Ioan BIȚA: Da, Iolanda, dar nu erau numai pregătirile pentru olimpiadă, ci toate orele petrecute în „săliță” în vederea examenului de admitere. Doar acolo le‑am făcut, când ceilalți aveau practică profesională, ori când dumnealui avea ferestre. Cred că l‑am secat de tot timpul liber pe care îl avea la dispoziție să se odihnească. 😂 De aici se subînțelege dăruirea cu care lucra! Și ce ore de pregătire! ce texte propuse! ce dictări! Nu ne plictiseam niciodată, voiam să fim tot mai buni! Și totul într‑o modestă „săliță”. Ce lecție de smerenie, când lucrurile astea unice și neverosimile se petreceau într‑un spațiu strâmt, la o măsuță, înconjurați de tot felul de materiale didactice pentru alte discipline… A bon entendeur, salut! Când nu aveai nimic altceva decât culegerile Elenei Gorunescu! Cele patru. Și, firește, caietele Maestrului! Dumnealui ne‑a ales în final pe noi trei, cei care am dus până la capăt această misiune. Tu, Christian Tămaș și eu. Mai ții minte? Ne numea „specialiștii”. Da, acolo la măsuță! Că tot vorbeam de smerenie, am să‑ți povestesc ceva ce mie mi s‑a părut emblematic: într‑o zi, tatăl meu a vrut să‑l răsplătească într‑un fel, însă, foarte politicos, domnul Măcăreanu a declinat totul, spunându‑ne că nu, nu poate primi, însă că îmi cere, mie de astă dată, ceva mult mai greu de respectat: să fac și eu cu alții tot așa, când urma să devin profesor. Ce lecție de bunătate și de smerenie!!! Scrisul dumnealui îl visam și noaptea, până am ajuns să‑l imit de‑a binelea! L‑ai descris foarte bine, este foarte vizibil în pozele paginilor scrise în caietele lui, pe care mi le‑a lăsat mie!

Iolanda VASILIU: Mai erau caietele unde copiam acasă câte o pagină în franceză, în fiecare zi.

Ioan BIȚA: Daaa, paginile de copieri! Acum îmi dau seama că integrau întregi asimilări și fixări! El spunea: „Copiați câte o pagină pe zi, dar nu mecanic, ci înțelegând tot ce scrieți, și vocabularul, și ortografia, totul”. Mi‑aduc aminte că eram la plajă, la mare, și, până nu îmi făceam copierile, o oră și ceva, nu ieșeam pe nisip!

Iolanda VASILIU: Și toate astea au funcționat miraculos, am învățat o minunată limbă franceză, care a și devenit destinul nostru, al amândurora. Cu un profesor care făcea magie dintr‑o programă croită în comunism și cu mijloace extrem de limitate, dacă le comparăm cu cele de azi. E drept că, nefiind acces atunci la Franța contemporană, la limba vorbită, când am mers la Paris prima dată, primii francezi cu care eu am vorbit mi‑au spus uimiți: „Minunată franceză vorbiți! Parcă e din Balzac”. Așa a fost o vreme, într‑adevăr, dar „limba din Balzac” venise spre noi odată cu istorie, cultură, curiozitate intelectuală. Când porțile lumii libere s‑au deschis, am fost pregătiți să nuanțăm cunoașterea limbii, adăugând‑o pe cea vorbită.

Și nu am uitat niciodată degetul de lumină ridicat în aer, pe când ne spunea: Il faut avoir l’honneur de son art!

[1] Filmul făcut de TVR Iași, reporter Cristina Hermeziu, în anii ’90, la sărbătorirea celor 70 de ani ai profesorului de limba franceză Inocențiu Măcăreanu, de la Liceul „M. Eminescu” din Iași.