Dinu-Ioan NICULA

Punct principal de atracție al primăverilor cinematografice, Festivalul Filmului Francez și‑a serbat în a doua jumătate a lunii martie cea de‑a 30‑a ediție, prin prezența în 16 orașe din țară, la loc de cinste aflându‑se Bucureștiul și Iașul. Iubitorii înveterați ai laturii europene din cea de‑a șaptea artă s‑au putut, astfel, bucura atât de producții premiate la mari festivaluri – unele dintre aceste filme urmând să intre și în rețeaua noastră de difuzare –, cât și de realizări ale unor regizori încă neconsacrați, prilej pentru cinefili de a‑și face propriile pariuri și, de a constata, în timp, potențiala lor validitate. O secțiune aparte a constituit‑o „Patrimoniu: 30 de ani de cinema francez”, menită a sublinia semnificația ediției aniversare.

Străinul/ L’Étranger

La București, manifestarea s‑a deschis cu opera unui romancier ilustru și a unui regizor celebru: Străinul/ L’Étranger, ecranizare după Albert Camus, realizată de François Ozon. Este abia a doua transpunere pentru cinema a cărții, prima datând de aproape șase decenii: Lo straniero (1967), de Luchino Visconti, cu Marcello Mastroianni. Adaptarea fidelă a privilegiat atunci focusul pe absurdul crimei comisă de Meursault și pe frământările acestuia, dând ocazia unui recital actoricesc al vedetei italiene, dar nu și a celei mai bune creații din filmografia marelui regizor.

Benjamin Voisin în Străinul – © Gaumont

Străinul lui Ozon este turnat în alb-negru, à la 1942 (când a fost publicat romanul) și devine analiza unui caz psihologic: pe câtă senzitivitate, pe atâta lipsă de conștiință. Dualismul este credibil întrupat de Benjamin Voisin (lansat de regizor acum șase ani în Été 85), într‑un rol complex, care oscilează între lapidaritatea replicii și diatriba anticlericală de la final. Deplângând ipotetica dezindividualizare a indigenilor algerieni, Ozon dă o conformistă notă anticolonială filmului (prin epilog), poate sub influența mult‑discutatului roman Meursault, contre‑enquête (2013) de Kamel Daoud. Rețeta contemporană este completată de poarta pe care regizorul afirmat gay (spre deosebire de discretul Visconti) o deschide interpretării homoerotice a momentului crimei, ca pe o posibilă refulare a unui coup‑de-foudre pe care ucigașul l‑a trăit în raport cu arabul tolănit pe plajă, cu arma albă în mână.

Dolce far niente

De lumea marii literaturi, însă la nivel de personaje, este legat și Dolce far niente (1998) mai puțin cunoscutul film al lui Nae Caranfil, versiunea sa restaurată digital fiind prezentată anul trecut în cadrul Serilor Filmului Românesc de la Iași, iar acum la București în prezența regizorului, care a susținut un savuros Q&A. Ecranizare a romanului La comédie de Terracina (1994), de Frédéric Vitoux, Dolce far niente este istoria fictivă a unei călătorii pe care Stendhal o întreprinde în Italia, prilej de a se întâlni cu compozitorul Rossini și de a participa (mai mult a asista, de fapt) la intrigile politice și frivole ale începutului de secol XIX.

Umorul suculent al lui Nae Caranfil beneficiază de doi actori de clasă, François Cluzet și Pierfrancesco Favino, promovat de regizor, deși încă nu devenise un star; nici Monica Bellucci nu era, dar acolo flerul cineastului român n‑a mai funcționat, lăsând‑o în afara distribuției! După aproape trei decenii, publicul românesc va putea să vadă în sălile curente această coproducție franco‑italiană și, de asemenea, să savureze muzica reputatului Nicola Piovani.

Cea mai bună speranță feminină

Dacă pentru Nae Caranfil a fost o rara avis filmul turnat peste hotare, actrița Anamaria Vartolomei (născută la Bacău în 1999 și stabilită la șase ani în Franța) are deja o strălucită carieră internațională, fiind actualmente, alături de americano‑constănțeanul Sebastian Stan, cel mai mediatizat nume românesc din industria cinematografică mondială. Ce‑i drept, a beneficiat la 12 ani de o trambulină de notorietate prin My Little Princess (văzut la noi cu ocazia Festivalului Filmului Francez, ediția 2011), unde a jucat rolul Violettei Giurgiu. Personajul era inspirat de Eva Ionesco, fetița care în 1976 a apărut în Playboy, datorită pozelor făcute de mama ei, Irène Ionesco, fotografă franceză cu ascendență românească. Eva Ionesco a trecut pe fotoliul de regizor la My Little Princess, conducându‑le pe Isabelle Huppert și Anamaria Vartolomei (tandemul mamă‑fiică) de‑a lungul sulfuroasei povești, care în ziua de azi n‑ar mai putea fi istorisită la fel. Deși cvasi‑unanim apreciată pentru interpretare, actrița franco‑română a purtat până la majorat amprenta acestui film contrariant, regăsind succesul abia în 2021 cu Méduse (regia Sophie Lévy), unde a primit rolul unei tinere care, deși grav tarată de un accident de mașină, stârnește pasiuni și gelozii.

Figura angelică a Anamariei Vartolomei, cu ochi mari și luminoși devine o carte blanche, recomandând‑o pentru rolul principal din L’Événement (2021), realizat de regizoarea Audrey Diwan după romanul omonim al unei scriitoare care peste un an a primit premiul Nobel, Annie Ernaux. Plasat în epoca anilor ’60, când în Franța catolică avortul era interzis, filmul devine un must al mișcării feministe, iar Anamaria Vartolomei o efigie a tinerelor care luptă cu acele formae mentium care, invocând imperativul moral, restrâng libertățile.

Amestec subtil de inocență, libido și dorință de parvenire

Distinsă cu Premiul César pentru cea mai bună speranță feminină, este disputată de mai multe case de producție, așa încât la ediția 2024 a Festivalului de la Cannes intră cu două filme în program: Contele de Monte Cristo/ Le comte de Monte Cristo (regia Alexandre de la Patellière și Matthieu Delaporte), în rolul Haydée, și Maria (regia Jessica Palud).

Anamaria Vartolomei în Maria – © Haut et Court

Acest din urmă titlu, care a putut fi urmărit atât la București, cât și la Iași, resuscită la modul critic interesul pentru un film‑cult al anilor ’70, Ultimul tango la Paris/ Last Tango in Paris, centrându‑se pe trauma suferită de actrița principală, Maria Schneider, în urma abuzului psihic la care s‑au dedat atât regizorul Bernardo Bertolucci, cât și partenerul ei de platou, Marlon Brando, într‑una dintre numeroasele secvențe erotice ale filmului (renumita „scenă a untului”, scandaloasă în 1972, benignă acum). Anamaria Vartolomei brodează fin pe marginea biografiei Mariei Schneider, dar produsul regizoral rămâne tendențios, atât timp cât se sugerează că sexul a fost real, când de fapt toate părțile în dispută au recunoscut simularea. Amoralismul Ultimului tango la Paris, excepțională operă calofilă, s‑a conjugat cu al tuturor celor care au acceptat să participe, consecințele decurgând din această premisă.

După rolul covârșitor din Maria, Jessica Palud a distribuit‑o pe Anamaria Vartolomei și în serialul de epocă The Seduction (2025), după romanul Les liaisons dangereuses (1782) de Choderlos de Laclos, abonații streamingurilor putând‑o urmări în rolul marchizei Isabelle de Merteuil, amestec subtil de inocență, libido și dorință de parvenire.

Tot relativ recent, am văzut‑o pe artistă în Jaful secolului (2024), repovestire de către Teodora Ana Mihai (pe scenariul lui Cristian Mungiu) a devalizării muzeului de la Rotterdam în 2012. Surprinzătoarea optică a cineastei, înclinată (în spirit progresist) să vadă în hoții români mai curând un fel de haiduci, n‑a fost ușor de susținut actoricește, dar Anamaria Vartolomei a reușit și de această dată o creație care a depășit intențiile auctoriale, punând mister și umbre acolo unde exista riscul să domine liniarul.

În țara lui Arto/ Le pays d’Arto (Tamara Stepanian, 2025) a constituit pentru festival coperta de deschidere la Iași (Institutul Francez), respectiv de închidere la București (Cinema Elvire Popesco), oferind o notă de dârzenie și dramatism, prin personajul armencei, pornită să‑și caute soțul care s‑a sinucis în Franța, după ce a dezertat în timpul războiului cu azerii. Odiseea inversă a acestei Penelope, portretizată de către directoarea de imagine Claire Mathon, a adus fiorul sensibilității în confruntarea pe care o eroină aparent modestă, dar în realitate bigger than life, o poartă cu istoria, în spiritul inexpugnabil al tenacității feminine.

Camille Cottin în În ţara lui Arto – © PAN Distribution