Viorel MARINEASA

Domnul Peter, gazda noastră din Lipova, a avut o viață ciudată. Deși șvab, nu s-a înrolat în S.S., a luptat în armata română chiar și când aceasta a întors armele împotriva nemților. A ajuns în Cehoslovacia. La reforma agrară, părinții lui, oameni cu stare, au pierdut câteva pogoane. Dar cam aceeași suprafață agricolă avea să o recupereze familia datorită faptului că un membru al ei participase la războiul antihitlerist. În schimb, soția domnului Peter a fost luată la munca de reconstrucție în U.R.S.S. Peter cel mic, unicul fiu al domnului Peter, a crescut în casa bunicului său, Peter-Grossvater. După ce-a ispășit păcatele lui Hitler, tânăra mamă nu a revenit la soț și la copil, ci s-a dus la ai ei. Mulți ani în șir, la vederea sa, pe uliță, când să dea nas în nas, Peter cel mic traversa, ca să-i poată arunca un distant „Grüss Gott”. A venit vremea colectivizării, a ascuțirii luptei de clasă. Clanul Peterilor a fost împins în tabăra chiaburimii. Când soseau cei cu strânsul cotelor, Rezi-Grossmutter izbucnea în plâns. Mai domolindu-se activitatea cu dușmanii imaginați de partid, oamenii au intrat și ei în gospodăria agricolă colectivă „I.L. Caragiale”, fiind, cum se spune, printre cei de bază. Însă ce li s-o fi năzărit unor tovarăși ce nu-i prea aveau la inimă, hai să-i dăm afară pe Peteri ca ostili, ca sabotori, ca oameni cu gânduri ascunse, ca exemplu. Foarte bine. G.A.C.-ul, care niciodată nu excelase, s-a împotmolit de tot. Ce-i de făcut?, și-au pus tovarășii istorica întrebare. Au venit cu buna la domnul Peter, regretând că s-a întâmplat o asemenea eroare; l-au trimis la un curs de socotitori G.A.C. și, după un timp, l-au ales chiar președinte.

În casa domnului Peter am cunoscut-o pe o verișoară a sa, care, lucru de mirare pe atunci, era măritată cu un român. Cum de s-a ajuns la o astfel de depășire a prejudecăților? Foarte simplu, tinerii s-au cunoscut în U.R.S.S. la muncă forțată. Ce căuta românașul acolo? Chestie de ghinion. În așteptarea unui tren, omul tocmai se îndeletnicea cu băutul apei la o pompă dintr-o gară a patriei lui. Din acel loc l-au săltat doi ostași ruși, cărora le fugise din garnitură un neamț sortit deportării.

Anul trecut am vrut să-i revăd pe Peteri. Știam că Grossvater Peter murise. La fața locului, de la niște necunoscuți am aflat că domnul Peter și-a vândut gospodăria, însă continuă să stăpânească una din încăperi; din păcate, bătrânul (bătrânul? da, are vreo 75 de ani) a plecat să se plimbe. Despre Peter cel mic, doar zvonuri ce se bat cap în cap, ba că ar fi în Germania, ba că ar hoinări prin Ardeal. Ce s-a ales din frumoasa agoniseală a unei familii?

Cu povestea asta în cap, am bătut deunăzi la ușa doamnei și domnului D.

*

Reșița, dimineața zilei de 14 ianuarie 1945. Orașul e împânzit de soldați români și sovietici, care nu permit muncitorilor să se ducă la uzină. Pe străzi, prin cartier trec comisii cu listele pregătite. De fapt, operațiunea de ridicare a etnicilor germani a început de cu noaptea, acum se petrece finalizarea ei. Hitleriștii cei mari s-au refugiat cu trupele în Germania ori și-au pierdut urma prin țară. Au rămas, ca de atâtea ori, fraierii, oamenii cinstiți, care acum sunt ridicați ca niște răufăcători.

(Dl D.: „Va trebui să precizați că nu numai sovieticii purtau responsabilitatea acestei acțiuni. Totul se făcea, după preparative în secret, cu știrea guvernului, condus pe atunci de Sănătescu sau de Rădescu, cu acordul aliaților, în special al americanilor, interesați ca rușii să se achite mai repede de uriașa datorie de război… De altfel, curând aveam să vedem o țară cumplit de distrusă, așa că, vorbind aceeași limbă ca Hitler, ne simțeam, vrând-nevrând, vinovați.”)

Printre cei 700 de oameni aduși în Palatul Cultural – Lotte (viitoarea doamnă D.), o fetișcană de 17 ani. Degeaba a intervenit mama arătând că fata e minoră, că mai are un băiat de crescut, că bărbatul, concentrat, servește în armata română. (Doamna D.: „De unde să știm noi că bietul tata o să fie luat de la Cercul Militar din Oravița și trimis în aceeași direcție? Eu aveam să aflu de-abia din scrisorile mamei că el e la o sută cincizeci de kilometri de mine, la Ufale. A scăpat mai repede, era tare beteag. S-a făcut un convoi și l-au expediat în Germania. Când s-a întremat, a vrut să revină în țară. De șapte ori l-au întors de la graniță. La Passau s-a apucat de cerșit pentru a strânge bani de întoarcere. În fine, la Budapesta a lucrat cu ziua. În trei rânduri l-au oprit la Nădlac. A patra încercare i-a reușit. A ajuns acasă. După câteva săptămâni l-au arestat și l-au condamnat la trei luni de închisoare pentru trecere ilegală de frontieră. În pușcăria din Oradea s-a îmbolnăvit și mai rău.”)

Siegi (actualul domn D.) este tot reșițean; nu figurează pe liste. Va lua totuși drumul U.R.S.S. ca trimis al lucrătorilor de la U.D.R. pentru a păstra un control, o ordine, căci printre deportați se află cei mai buni meseriași din Reșița. (De fapt, domnul și doamna D. m-au rugat să nu le dau numele și să fiu ponderat în ce voi scrie. Realitatea e că tânărul Siegfried era pe atunci în conducerea regională a U.T.C. Banat, abia ieșită în legalitate, deci îndeplinea, în primul rând, o sarcină pe linie de organizație. Și după experiența sovietică, deși a mai pierdut din idealism, a rămas un fidel soldat al cauzei comuniste.)

(Doamna D.: „M-au considerat fascistă pentru că aveam liceul. Blestemul mamei l-a ajuns pe marele mahăr în schimbul căruia m-au dus. Tipul s-a internat în spital cu o falsă apendicită. A găsit el un doctor în stare să-i facă o tăietură, așa, la suprafață. Apoi s-a ascuns în pădure; se zice că l-ar fi omorât niște carașoveni. L-au găsit mâncat de fiare.”)

(Dl. D.: „Să nu-i absolvim de orice vină pe toți cei deportați. Grupul Etnic German cuprindea și cehi, slovaci, polonezi. Ălora le convenise la an moment dat să fie cu cel mai tare. Acuma umblau să demonstreze că nu-s nemți”.)

Plast. Un orășel la 40 de kilometri de Celiabinsk. Mine de aur. Siegi, maistru brigadier la Meh-Teh, la atelierul mecanic adică, o cunoaște la cantină pe concitadina sa Lotte, care se califică în meseria de bobinatoare. Își dau cu presupusul că s-or fi întâlnit vreodată pe străzile Reșiței. De acum încolo fata se simte oarecum protejată. Fericirea nu durează mult. El rămâne pe loc, ea e transferată la mina de cărbuni de la Kopeisk. Toată ziua cară, târâie, împinge lemne lungi cât stâlpul de telegraf pentru făcut armătura. Pe brânci, pe burtă, prin întunericul minei. Ieri era să pice în gura liftului la 100 de metri adâncime. Peste o lună o s-o izbească un vagonet. Noaptea visează cum cară, târâie, împinge bușteni, cum cade printr-un puț ce nu se mai termină.

(Doamna D.: „Minerii de acolo nu au fost răi, doar că înjurau cam mult. La început ne-a fost frică. Apoi am început să-i suduim și noi.”)

(Domnul D.: „Credeam că ura dintre ruși și germani va fi puternică. M-am înșelat. Treceam amestecați, în coloană, ne întorceam de la lucru. Tinerii de pe margine ne mustrau: „Friț! Nemețki Friț!” Cei aflați lângă noi îi apostrofau cu severitate.”) (De observat grija continuă a domnului D. de a nuanța, de a evita încărcătura dramatică a întâmplărilor.)

(Cu altă ocazie, doamna D. mi se văitase că acolo a adunat toate bolile; mi-a mai vorbit despre micile ei bătălii de fată singură, date zilnic sub pământ cu cetele de masculi frenetici.)

Octombrie 1949. Gara Timișoara Elisabetin. O tânără mănâncă un langoș. Are încă opt sau nouă în cealaltă mână. Arată a rusoaică (pufoaică, basma mare cu franjuri, fustă groasă, cizme de cauciuc). Așa a crezut și ceferistul care i-a oferit langoșii, văzând-o că privește cu jind. Este Lotte. S-a întors acasă. Au trecut aproape cinci ani.

(fragment dintr-un volum în curs de apariție la Editura Junimea)