Gabriel CHIRIAC

O minciună seducătoare: preistoria iluziei vizuale

„Relația între ceea ce vedem și ceea ce cunoaștem nu este niciodată fixă”, scria John Berger în Feluri de a vedea. Încă de la începutul timpurilor, ochiul a fost considerat o poartă spre putere. Să vezi însemna să cunoști, iar să poți face pe altul să vadă ce vrei tu însemna să-l controlezi. De la primele picturi rupestre, unde vânătorii redau animalele pe pereții peșterilor, până la realismul fotografic al secolului al XIX-lea, omul a căutat mereu mijloace de a înlocui realitatea cu o reprezentare convingătoare. Așadar, minciuna vizuală nu e o noutate. Doar că, astăzi, prin tehnica deepfake, ea a devenit convingătoare până la dezumanizare.

Înainte de deepfake au existat portretele regale. Regele era pictat mai înalt, mai tânăr, mai frumos decât în realitate. Era înfățișat înconjurat de atribute ale puterii, cu scene alegorice în fundal și o lumină care nu cădea niciodată întâmplător. Această primă cosmetizare a realului, acest prim Photoshop cu pensula, avea o funcție clară: propaganda. Iar odată cu inventarea fotografiei, tentația de a manipula imaginea a luat o formă aparent mai „nevinovată”, dar mult mai perfidă. În 1865, după asasinarea președintelui american Abraham Lincoln, un portret al său circula în presa vremii: capul lui Lincoln era montat pe corpul lui John Calhoun, un politician sudist. Era una dintre primele manipulări fotografice menite să creeze un simbol. Nu conta ce fusese real; conta ce părea memorabil. Adevărul devenise negociabil.

Apoi au venit dictaturile secolului XX. Stalin ștergea din fotografii foști colaboratori deveniți incomozi. Cei eliminați politic erau eliminați și din memorie. Fotografia nu mai era o amintire, era un instrument de control. Orwell n-a inventat nimic, doar a descris ceea ce se întâmpla deja.

Iluzia vizuală a evoluat odată cu tehnologia. Hollywoodul a rafinat-o. Publicitatea a mercantilizat-o. Instagramul a făcut-o accesibilă. Dar abia odată cu apariția tehnologiei GAN (Generative Adversarial Networks) am intrat într-un teritoriu cu totul nou. Un teritoriu unde minciuna nu mai e doar posibilă, dar e și perfectă. GAN-urile funcționează ca un duel între două inteligențe artificiale: una creează o imagine, cealaltă încearcă să o demaște ca falsă. Cu fiecare ciclu, imaginea devine mai bună, mai convingătoare. Este o formă de selecție digitală, un darwinism estetic în care supraviețuiește doar ceea ce nu mai poate fi contestat. Rezultatul? Fețe care n-au existat niciodată, dar care ne privesc cu o expresivitate care tulbură. Însă ce-i cu adevărat tulburător nu este perfecțiunea vizuală. E contextul în care aceasta se produce. Trăim într-o epocă în care adevărul este fluid. În care jurnalismul e perceput drept părtinitor, iar rețelele sociale au înlocuit biblioteca. În care clicul, de fapt numărul lor, decide ce e real. Deepfake-ul vine ca o continuare logică a acestui proces: dacă adevărul e relativ, de ce să nu-l inventăm cu totul?

Există o scenă tulburătoare într-un documentar despre deepfake (Another Body, 2023): o tânără își vede chipul montat pe corpul unei actrițe porno. Vocea este a ei. Expresia este a ei. Însă nimic nu este real. Și totuși totul este resimțit ca fiind adevărat – de ea, de cei care o cunosc, de publicul care consumă acel clip. Ce mai înseamnă consimțământul când imaginea ți-a fost furată cu totul?

Aici se naște ruptura epocală. Până acum, iluzia era consensuală. Când mergeai la cinema știai că filmul este o ficțiune. Când vedeai o pictură știai că artistul o interpretează. Acum, însă, minciuna vizuală pătrunde în realitate fără un anunț prealabil. Nu mai știm când suntem mințiți. Și mai grav, nu mai știm că nu știm.

Dar pericolul cel mai subtil nu-i etic sau politic, el este ontologic. Dacă imaginea mea poate fi replicată perfect, dacă vocea mea poate fi generată la comandă, cine mai sunt eu? Unde se sfârșește ființa și unde începe simulacrul? Nu mai vorbim doar despre fake news. Vorbim despre fake self. Reprezentarea a înghițit realul. Imaginea nu mai trimite la un original. Ea este originalul, sau ceea ce lumea acceptă ca atare. Căci, nu-i așa, cum spunea Friedrich Nietzsche, adevărul este ein bewegliches Heer von Metaphern, Metonymien, Anthropomorphismen…[1].

Nu mai suntem într-o epocă a falsului. Suntem într-o epocă a unui nou tip de autenticitate: autenticitatea fără origine. În acest peisaj, copiii născuți astăzi poate vor crește fără să mai distingă între ce este și ce pare că este. Poate vor consuma istorie remixată, identități remixate, iubire remixată. Ori vor avea conversații cu oameni care n-au existat niciodată. Sau vor avea profesori cu chipuri generate, iubiți/ iubite sintetici/ sintetice, lideri politici construiți în laboratoare digitale. Totul va fi, aparent, familiar, dar nimic nu va mai fi garantat de vreun trecut. Trecutul însuși devine editabil. Iar când trecutul devine editabil, viitorul devine instabil.

Nu putem combate deepfake-ul cu nostalgie. Nu putem cere întoarcerea la adevăr ca la o religie pierdută. Ceea ce putem face este să dezvoltăm noi tipuri de scepticism. Nu scepticismul clasic, cel care caută dovezi, mă refer la un scepticism poetic care întreabă nu doar dacă e real, el întreabă mai ales și de ce vrem să credem că e real. Pentru că acolo, în dorința de a fi convinși, stă vulnerabilitatea noastră cea mai mare. În fond, ca să-l citez pe André Malraux, omul nu este ceea ce crede că este, el este secretele pe care le ascunde.

Se spune că o minciună care flatează va trece mereu drept adevăr. Poate că adevăratul pericol nu este tehnologia, e vanitatea. Și când intervine vanitatea… ei bine, „când vanitatea îi atinge pe cei slabi de minte, te poți aștepta la orice”[2]. Poate că deepfake-ul reușește să ne păcălească nu pentru că este prea bun, reușește pentru că ne oferă exact ce vrem: o lume mai frumoasă și mai coerentă decât viața însăși. Cu eroi care nu transpiră. Cu lideri care n-au contradicții. Cu povești fără zone gri. Și ironia e că acest nou tip de ficțiune nu-i scris de artiști, el este scris de algoritmi. Este rezultatul unei munci oarbe, repetitive, lipsite de conștiință. Este produsul unei competiții între două arhitecturi artificiale care nu simt nimic. Așadar, cea mai seducătoare iluzie a umanității este creată de ceva care nu are umanitate.

În final, ne putem întreba: cum se va încheia această epopee a minciunii perfecte? Va deveni deepfake-ul o normă culturală, un standard în divertisment și politică? Sau va fi reglementat, denunțat, stigmatizat ca un cancer al comunicării? Nimeni nu știe.

Dar un lucru e sigur: dacă în trecut minciuna avea picioare scurte, astăzi are procesor grafic și update-uri lunare. Bine ați venit în epoca în care adevărul nu mai ține de ceea ce este, ci de ceea ce poate fi reprodus cu o fidelitate înfricoșător de plauzibilă. Și dacă totul poate fi falsificat… cine mai merită crezut?

Sau, mai exact: cine n-a existat, să ridice mâna.

Hiperrealul bate realul: Baudrillard upgradat la 4K

Într-un univers ironic și absurd, filosoful Jean Baudrillard ar fi avut o carieră strălucită ca scenarist la Netflix. Probabil că ar fi rescris celebra serie Black Mirror fără să clipească, adăugând la fiecare episod o notă de subsol din cartea sa Simulacre și simulare și un emoji de panică metafizică. Din păcate – sau poate din fericire – el a trăit într-o lume încă analogică unde hiperrealul abia își întindea tentaculele. Dacă ar fi trăit astăzi, și-ar fi făcut, poate, selfie-uri cu holograme și ar fi fost citat ironic pe TikTok.

Dar înainte să ne apucăm să-l upgradăm la 4K, să definim termenii. Pentru Jean Baudrillard, hiperrealul nu înseamnă ceva foarte real, era ceva mai real decât realul, o simulare atât de perfectă încât încetează să mai fie o copie. Devine o realitate autonomă, fără referent, o fantasmă care se autosusține. Nu imită nimic, pentru că ceea ce ar fi trebuit să imite a dispărut. Gândiți-vă la Disneyland: nu e o copie a Americii, e o versiune distilată, purificată, idealizată, mai americană decât America însăși. Cam așa funcționează și deepfake-ul.

În epoca actuală, simulacrul a trecut printr-un lifting digital. A devenit fotorealistic, interactiv și, mai ales, ușor de distribuit. Dacă în anii ’80 hiperrealul era o teorie filosofică cu parfum de esență franceză, acum este un produs de masă: accesibil, democratizat, deseori gratuit. Nu mai avem nevoie de filosofi să ne explice că trăim într-o lume simulată – avem filtre de Instagram, CGI, AI generativ și o avalanșă de conținuturi care nu reflectă nimic, dar arată impecabil. E suficient să derulezi 30 de secunde pe TikTok și vei găsi cel puțin un personaj hiperrealist care îți dă sfaturi de viață și zâmbește în 4K.

Jean Baudrillard era îngrijorat de felul în care semnele devin autonome, de cum imaginea preia controlul asupra realității. Dar nici în cele mai întunecate visuri nu și-ar fi imaginat că vom avea o lume în care videoclipurile cu oameni care nu există sunt mai convingătoare decât o declarație în direct. Adevărul vizual a fost complet dizolvat în acidul esteticii. Totul e frumos. Nimic nu e sigur.

Și totuși, ironia face ca această inflație a iluziei să nu conducă la scepticism, ci la credulitate. Suntem mai ușor de păcălit acum, tocmai pentru că minciuna arată prea bine. Deepfake-ul nu doar că păcălește simțurile, dar face o promisiune emoțională: că există o variantă mai coerentă, mai dramatică, mai elegantă a realității. Iar noi, ca niște consumatori de hiperreal, o alegem instinctiv. Cine ar prefera bâlbâiala realului când poate avea retorica impecabilă a falsului?

Avem de-a face cu un paradox deloc amuzant: cu cât imaginile devin mai realiste, cu atât ele ascund mai eficient absența realului. Deepfake-ul nu e o simplă păcăleală vizuală, e o declarație de război împotriva ambiguității. Realul e dezordonat, fragmentar, inconsistent. Dar simulacrul? E clar, constant, estetic. E o narațiune fără goluri, fără sincope. Un personaj care nu se contrazice. O emoție perfect dozată. Cu alte cuvinte, e tot ceea ce realitatea nu este și nici nu va fi vreodată.

Asta explică și succesul influencerilor sintetici. De ce să colaborezi cu un om real, care are opinii, zile proaste și cearcăne, când poți inventa o entitate digitală care e mereu on brand? Lil Miquela, influencerul generat de CGI cu milioane de urmăritori, nu e doar un experiment. Este începutul unei mutații culturale în care umanul este opțional. În care prezența fizică e doar un inconvenient logistic.

Și aici revine în scenă Jean Baudrillard, cu celebra lui formulă din Simulacre și simulare: „Le simulacre n’est jamais ce qui cache la vérité – c’est la vérité qui cache qu’il n’y en a pas. Le simulacre est vrai”. Adică simulacrul nu este niciodată ceea ce ascunde adevărul – este adevărul care ascunde că nu există niciunul, pentru că simulacrul este real. Tradus în limbaj contemporan: dacă totul poate fi construit digital, dacă orice persoană poate fi generată, ce mai rămâne din noțiunea de identitate? Nu suntem în pericol de a fi înlocuiți, suntem deja înlocuiți, doar că nu ne-am dat încă seama.

Un alt efect pervers al hiperrealului este că face aproape imposibilă demascarea. Cum poți demonstra că ceva e fals, când nu mai există un criteriu comun al autenticității? Într-un peisaj în care toată lumea știe că totul poate fi falsificat, adevărul devine suspect. Nu doar minciuna devine credibilă – și adevărul începe să pară o ficțiune. Efectul colateral? O inflație de neîncredere. Toți mint. Toate imaginile mint. Toate vocile mint. Și totuși, continuăm să credem, pentru că avem nevoie de ceva în care să credem. Fie chiar și pentru 15 secunde.

Este hiperrealul o estetică? Cu siguranță. Dar este și o formă de putere. Pentru că acolo unde nu mai există certitudini ontologice, cel care controlează imaginea controlează realitatea percepută. Nu mai contează ce s-a întâmplat. Contează ce ai văzut. Iar dacă ceea ce ai văzut a fost generat de un sistem de procesare secvențială a datelor, atunci aceea este realitatea. Realitatea ta, cel puțin.

Mai e loc pentru luciditate într-o astfel de lume? Cu siguranță. Dar luciditatea nu mai este un gest intelectual. E un gest aproape tragic. Înseamnă să refuzi tentația coerenței. Să alegi disonanța, inconfortul, bâlbele realului, în locul perfecțiunii seducătoare a hiperrealului. Într-o lume în care totul poate fi igienizat digital, luciditatea e zgomotul de fond pe care îl facem când ne trezim din vis.

Jean Baudrillard nu ar fi fost impresionat de tehnologie. El ar fi fost îngrozit de entuziasmul cu care am acceptat această lume paralelă. Nu e vina algoritmilor că ne-au cucerit – e vina noastră că i-am aplaudat. Că am vrut show. Că am confundat estetica cu adevărul.

Deepfake-ul e, în fond, visul hiperrealist al unui secol care a obosit să mai caute sensuri. Mai bine un fals reușit decât un adevăr confuz. Mai bine o iluzie în 4K decât o realitate pixelată moral.

Poate că Jean Baudrillard a avut un defect: era prea serios. Dacă ar fi trăit astăzi, ar fi înțeles că post-adevărul nu mai e un concept filosofic, e un produs de lifestyle. Că „ce e real?” e o întrebare veche. Acum întrebăm „ce e viral?”. Și răspunsul e simplu: ceea ce poate fi manipulat, diseminat, consumat. Realul e lent. Hiperrealul e instant.

Iar în era noastră, între lent și instant, tot mai mulți aleg instant, chiar și când e otrăvit cu iluzie.

Machiaj digital: chipul ca plastilină geopolitică

Există o expresie veche în propaganda de război: cine controlează imaginea, controlează povestea. Dar în epoca deepfake-ului imaginea nu mai trebuie controlată, ea poate fi generată de la zero, augmentată, corectată, substituită sau, mai subtil, doar ușor deplasată de la realitate, ca într-o pictură suprarealistă cu intenții politice. Așadar, chipul uman a devenit teritoriu ocupat. Un avatar geopolitic.

În 2022, un videoclip a circulat intens: Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei, apărea cerând armatei ucrainene să se predea. Clipul era stângaci executat, cu glitch-uri evidente, dar a fost suficient pentru a induce confuzie. De ce? Pentru că era posibil. Pentru că era verosimil. Pentru că imaginile cu președinți vorbind în fundaluri oficiale sunt familiare. Deci credibile. Nu pentru că oamenii l-au crezut, fiindcă, pentru câteva secunde, au ezitat. Și acolo începe adevărata victorie a deepfake-ului: în ezitare. În acel spațiu de un milimetru între „nu cred” și „dar dacă?”. În acel spațiu își plantează semințele și își crește recolta – nu adună convingeri, în schimb răspândește suspiciuni.

Deepfake-ul este, astfel, un nou tip de armă soft. Nu distruge infrastructuri, echipamente militare, armate, fortificații – subminează percepții. Nu elimină adversari – dislocă certitudini. Este, în cel mai propriu sens, un machiaj geopolitic – nu acoperă imperfecțiuni, el creează o față mai convingătoare decât cea reală. Iar în epoca în care războaiele se duc pe ecrane, cel care stăpânește fețele controlează fronturile.

China a înțeles devreme această dinamică. În 2023 platformele chinezești de video au introdus AI news anchors, prezentatori virtuali care livrau știri în mai multe limbi, fără emoții, fără bâlbe, fără oboseală. Dar și fără discernământ. Erau roboți de încredere. Problema e că aceste chipuri digitale nu erau doar voci neutre, erau vehicule perfecte pentru narațiunile impuse de stat. Când o față zâmbește și rostește fraze liniștitoare, e greu să reziști.

Aceasta e plastilina geopolitică: chipuri generate pentru a inocula mesaje, fără a putea fi trași la răspundere autorii lor. Un jurnalist care greșește poate fi confruntat. Un avatar AI? Se updatează. Se înlocuiește. Se neagă. Se spală pe mâini – algoritmic.

Dar pericolul nu vine doar de la state autoritare. În 2023, într-o campanie electorală dintr-o țară membră UE, Slovacia, a fost folosită o voce generată artificial a unui candidat pentru a o face să „spună” lucruri compromițătoare. Acest deepfake audio a fost preluat de mii de utilizatori ai platformelor sociale înainte ca autoritățile să-l poată infirma. Când, în sfârșit, a fost dezmințit, răul era deja făcut. Cazul Šimečka – e vorba de Michal Šimečka, candidat pro-european – e un prim caz în care o voce generată artificial a fost folosită într-o campanie politică, sugerându-se că Šimečka ar fi discutat despre manipularea alegerilor. Momentul a produs subminarea încrederii publice, chiar fără a aduce dovezi, doar prin exploatarea momentului vulnerabil.

În geopolitică, chipul nu mai e doar o expresie a voinței, el devine o armă tactică. Într-un discurs aparent banal, mimica liderului contează mai mult decât textul. Ridicarea sprâncenei, gestul mâinii, pauza calculată – toate devin instrumente de soft power. Iar dacă aceste gesturi pot fi copiate, simulate sau decupate, puterea poate fi redistribuită arbitrar. Nu mai e nevoie să influențezi gândirea unui popor. E suficient să-i influențezi percepția despre lider. Machiază-i chipul – și le-ai machiat convingerile.

Dar chipul nu e doar un spațiu al propagandei. Este și un câmp de luptă simbolic. În mișcările sociale recente – de la activismul antiautoritar din Hong Kong la protestele din Iran – protestatarii și-au ascuns fețele. Ca formă de strategie – masca devine un scut.

(Fragment din volumul de eseuri Anomia 2.0, în curs de apariție la Editura Junimea)

[1] „O armată mobilă de metafore, metonimii, antropomorfisme…”; din Despre adevăr și minciună în sens extramoral (Über Wahrheit und Lüge im außermoralischen Sinne).

[2] Din romanul Emma, de Jane Austen.