Norman MANEA (născut în 1936 la Burdujeni, județul Suceava) este unul dintre cei mai apreciați și premiați prozatori și eseiști români. Din 1988 trăiește în Statele Unite ale Americii, fiind profesor de literatură europeană și „writer in residence” la Bard College.
La Editura Polirom au apărut, în mai multe ediții: Întoarcerea huliganului, Plicuri și portrete, Fericirea obligatorie, Despre Clovni: Dictatorul și Artistul, Anii de ucenicie ai lui August Prostul, Plicul negru, Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici, Înaintea despărțirii. Convorbire cu Saul Bellow, Vorbind pietrei, Atrium, Variante la un autoportret, Vizuina, Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian, Cuvinte din exil (împreună cu Hannes Stein), Captivi, Cartea fiului, Zilele și jocul, Laptele negru, Pe contur, Octombrie, ora opt, Ceaiul lui Proust și alte povestiri și Umbra exilată.
În 2025, Întoarcerea huliganului a fost nominalizată în Der Spiegel printre cele mai bune 100 de cărți din ultimii 100 de ani.
Invitat special al rubricii Voci apropiate, Norman Manea citește o pagină din Întoarcerea huliganului.
Îl vizitam, măcar o dată pe an. Privirea renăștea, când mă vedea, zâmbea fericit. Ultima dată era într-o duminică și era iunie. Venisem ceva mai devreme la azilul Beit Reuven din Ierusalim. Urcasem la etajul doi. Tata nu se afla, de data asta, între fantomele din sala de mese. M-am dus să-l caut în cameră. Am deschis ușa, am rămas în prag, fără să înaintez și fără să mă retrag. Îl priveam: era gol, în picioare, în dreptul ferestrei, cu spatele spre ușă. Tânărul înalt și blond îl ștergea cu două prosoape în același timp și avea alt teanc de prosoape și cârpe, la îndemână, pe jos. Infirmierul mă văzuse, îmi zâmbea, ne știam, vorbisem de câteva ori. Un tânăr voluntar german, venit să lucreze la azilul de bătrâni din Ierusalim. Firav, delicat, de o curtoazie care nu obosea nici în muncă, nici în conversație. Trecea cu ușurință de la germană la franceză și engleză, improviza și fraze în idiș pentru a se înțelege cu bătrânii din Babelul senilității. Dialogasem în germană, cum vorbea și cu tata, acum, încercând să-l liniștească.
Ceea ce vedeam, confirma cele aflate de la surorile de caritate israeliene, uluite de sârguința novicelui. Tânărul se devota, ca nimeni altcineva, cu seninătate și minuție, zilelor care năruiau ceilalți îngrijitori. Într‑adevăr, se apleca, grijuliu, asupra fiecărei porțiuni de trup care trebuia curățată de fecale: brațele osoase, coapsele osoase, gălbui, spatele, șezutul fleșcăit, genunchii sticloși. Tânărul german îl curăța, precaut, pe bătrânul evreu de murdăria cu care îl identificaseră afișele naziste! Am rămas țintuit în imagine și am închis, precaut, ușa. M-am întors în sala de mese. Tata a apărut, după jumătate de oră, zâmbind. „Astăzi ești în întârziere”, i-am spus. „Am dormit”, a răspuns, cu același zâmbet absent. Nu-și amintea că abia se despărțise de tânărul care îi spălase trupul de căcat și putoare, îi alesese haine curate, îl îmbrăcase, îl condusese spre masa unde îl așteptam.
Ajuns, după nouă ani, la înmormântarea mamei și a Patriei, trebuia, înainte să părăsesc cimitirul trecutului, să las devotatei soții a pacientului din Ierusalim prețioasa informație: eliberat, în sfârșit, de singurătate, tata se afla, senin, fără gânduri sau tristețe, în grija delicată a unui tânăr german care ține la onoarea țării sale.