Valică Mihuleac – un șlefuitor creștin al lentilelor de cuvinte

Nicu GAVRILUŢĂ

Valică Mihuleac, Plasa de siguranță, Doxologia, 2022

Volumul de poezii Plasa de siguranță, scris de Valică Mihuleac, este o bucurie a sufletului și o reconfortantă delectare a minții. De formație filosof, Valică Mihuleac practică o veritabilă hermeneutică a prezenței divine în viața noastră. Poezia Urmele Tale este o mărturie în acest sens. Sunt semne și urme ale lui Dumnezeu peste tot: „pe dealuri, în vale,/… în zare,/… și-n scrum.” (p. 19). Ideea consonează cu cea a lui Mircea Eliade: lumea este un labirint de semne ce se cer descifrate cu răbdarea unui ghicitor în pietre…

O lume care ne este accesibilă ca un „labirint de semne” ascunde altceva. Nu ni se relevă simțurilor noastre doar pentru ea însăși. Pentru homo religiosus, această lume camuflează ceva unic și misterios. Or, acel mister se cere a fi potențat (Lucian Blaga) și nu explicat. Este ceea ce ne propune Valică Mihuleac în poezia Taină: „Taină/ dulce taină/ (…) nu vreau să te cunosc,/ refuz să te pătrund,/ nu sunt nerăbdător/ să-ți dau la o parte/ vălul diafan” (p. 21). Poetul își ține cu strășnicie în frâu „ochiul curios/ și gândul îndrăzneț”. Versurile din poezia Taină ne amintesc de lirica metafizică a lui Lucian Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Asemenea lui Lucian Blaga, Valică Mihuleac ne invită să nu ridicăm cu mintea noastră vălul diafan al tainei vieții, ci, cu a noastră lumină, să „sporim a lumii taină…”.

Sporirea tainei este deseori dublată de o bulversare totală a ființei. Edificatoare în acest sens este poezia Dar Tu. În clipe grele, în momente de criză – atunci când „În beznă m-afund/ și-n gloduri/ picioarele grele-mi scufund…” (p. 27) – doar Dumnezeu ne mai salvează: „Dar Tu/ în inimă-mi cobori/ Lumină” (p. 27). În joc este un clasic scenariu de tip descensus ad Inferos adaptat vieții noastre. Lumina care coboară în inimă este Lumina cu majusculă, „Lumina care nu face umbră” (p. 39), Lumina necreată – o formă de cunoaștere a lui Dumnezeu în proferările/ manifestările Sale, nicidecum în Ființa Lui ultimă și definitivă. Ea își are sălașul în „inima blândă” ce i „se face candelă…” (p. 39). Această lumină este „neștiuta sevă” (p. 79), cea care te ajută să țâșnești la viață din „apele adânci ale sufletului”. Este „lumina de aur a toamnei” (p. 117), ca prefigurare a Luminii Raiului, și „Bucuria” trecerii în Veșnicie (p. 127). Concluzia este una limpede și incontestabilă: Valică Mihuleac este un rafinat poet creștin ortodox!

marea învolburată a sufletului său

Rafinamentul poetului se regăsește și în actul descoperirii prezenței lui Dumnezeu în propriul suflet. Exemplul edificator este poezia Mă uit. „Mă uit în mine/ și-n străfund/ difuz/ abia licărind,/ Îți disting chipul palid,/ Doamne,/ precum imaginea lunii/ în noapte,/ reflectată în oglinda unei mări învolburate” (p. 31). Prin taina botezului, noi am primit în sufletul nostru chipul luminos al lui Dumnezeu. În viață urmează să lucrăm, după dorință și putință, la asemănarea cu El. Or, Valică Mihuleac vede chipul palid al lui Dumnezeu în chiar marea învolburată a sufletului său. Cu cât marea sufletului nostru este mai învolburată, cu atât chipul Domnului este mai palid…

La limită, în cea mai învolburată mare a sufletului nostru chipul lui Dumnezeu devine difuz și pe deplin ocultat. Starea aceasta specială poate fi trăită și ca o ipostază a Iadului interior. Poetul descrie acest Infern ca fiind „adâncul inimii… cuprinsă de întuneric” unde „șarpele propriei… minți” te încătușează cu „lanțurile morții” (M-am întâlnit cu Domnul, p. 35).

Călătoria inițiatică în Iadul propriei ființe este urmată întotdeauna pentru homo religiosus de o întoarcere la noua viață. Trăiești având neîndoielnica încredere că Dumnezeu te protejează, că ești asemenea unui acrobat ce merge „pe frânghia/ întinsă peste prăpastia/ deschisă larg/ sub viață”, iar Atotputernicul stă „întins dedesupt”, „ca o tainică/ plasă de siguranță…” (Plasa de siguranță, p. 53). Dumnezeu este plasa noastră de siguranță, iar noi suntem „ochiurile acestei dumnezeiești «plase de siguranță»… altfel spus, mădularele vii ale Trupului lui Hristos” (Constantin Sturzu, Prefață, p. 9).

grijă, răbdare, migală și multă, multă pricepere

În acest confort ontologic dăruit de bunul Dumnezeu, poetul retrăiește nostalgia copilăriei, în care imaginea protectoare a tatălui este una centrală (poeziile Prinderea de mână, Locul copilăriei și El, eu). Strângerea de mână a tatălui din magicele nopți de vară, atunci când „satu-și trăgea peste creștet/ plapuma groasă a liniștii” – superbă formulare! – este resimțită ca o amprentă definitivă, imprimată adânc în carnea palmei, semn al unui paradis pierdut (Prinderea de mână, p. 99).

Astăzi, poetul Valică Mihuleac își împlinește ființial nostalgia copilăriei (și) prin raportarea profundă, adică paradoxală, la Absolut. Trăiește deopotrivă teama de înălțare cu aripi de Icar și nostalgia zborului spre infinit, conștient fiind de inevitabila cădere. Ceea ce-l salvează este acel „dulce fior/ de eternitate” trăit și recunoscut atunci când „timpul se strânge/ tăcut/ în margini de-abis” (Fior de eternitate, 109).

În concluzie, versurile poetului creștin ortodox Valică Mihuleac sunt alese inspirat și șlefuite cu grijă, răbdare, migală și multă, multă pricepere. El însuși se definește ca fiind – „încă de la naștere/ și poate chiar puțin mai dinainte” – un purtător de „lentile de cuvinte” (Lentile de cuvinte, p. 89). Șlefuind lentilele de cuvinte, Valică Mihuleac urmărește să ajungă la simplitatea ultimă, rafinată, adică la esență. Gândul mă duce la Constantin Brâncuși, artistul român care sculpta idei în durabilitatea materiei. Idealul era acela de a ajunge întotdeauna la expresia ultimă, arhetipală.

Poezia lui Valică Mihuleac este și o mărturie a căutării, căderii și ridicării prin credința în puterea bunului Dumnezeu. Poetul este preotul unei liturghii interioare care se oficiază solemn în biserica inimilor noastre… Aici țesem, cu credință și speranță, un ochi din „plasa de siguranță” întinsă nouă, tuturor, de bunul Dumnezeu!