Dinu Ioan NICULA

La un an după succesul repurtat cu documentarul-maraton Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010), Andrei Ujică devenea – prin Beatles – unul din­tre câștigătorii concursului de pro­iec­te inițiat de Centrul Național al Ci­ne­matografiei. Așteptările erau mari, dată fiind voga recentă în care intrase ci­neastul timișorean (din 1981 expatriat în RFG), priceput în a se plasa pe locul geometric dintre diatribă și abordarea echi­distantă a unei figuri istorice demo­ni­zate. Anii trec, iar demersul docu­men­taristic-muzical al lui Ujică va stag­na, în principal din cauza imposibilității de a obține, la prețuri acceptabile, drep­tul de utilizare pentru măcar una dintre me­lodiile Beatleșilor. Lansat în 2024 la Festivalul de Film de la Veneția, sub tit­lul TWST (acronimul unui hit al for­ma­ției, „Things We Said Today”, dar și aluzie la ritmul de twist, un „must” al rin­gului de dans din anii ’60), docu­men­tarul lui Ujică include la modul im­plicit trimiterea melancolică spre cei 13 ani care despart „azi”-ul demarării pro­iec­tului, de timpul prezent al aducerii lui în fața marelui public.

În memoria culturală românească, Andrei Ujică a intrat ca autor, alături de poetul Șerban Foarță, al unora dintre ver­surile formației regretatului Nicu Covaci, adunate în volumul Texte pen­tru Phoenix (Editura Litera, 1976). După emigrarea trupei, își păs­trea­ză – ca și vocalistul Mircea Baniciu – o aură de continuator (statut care, de­si­gur, nu putea fi evocat la modul fățiș), fiind privit ca un copil teribil al boemei bănățene. Revista timișoreană Orizont (nr. 30/1978) îi publică povestirea „Isabela, prietena fluturilor” – scrisă în 1972, probabil – pe care în 1979 redac­to­rul-șef Ion Arieșanu o elogiază, în cadrul unui medalion laudativ dedicat lui Andrei Ujică. Textura prețioasă a pro­zei poetice („Ferestrele oblonge erau uni­ca șansă ca noi să ne-aruncăm pri­vi­rea peste șes”), taxabilă drept evazio­nis­tă de culturnicii timpului și de anti­comu­niștii ulteriori, dă spiritul lui TWST, care o citează drept sursă pe ge­ne­ricul final. În accepțiunea autorului, fluturii devin simbol al tinereții efemere și tocmai de aceea extraordinare, în po­si­bilă opoziție cu fausticul „Clipă ră­mâi, ești atât de frumoasă!”, iar ple­doa­ria pe care o face în filmul său este sub­tilă și elegantă, în acord cu impresia dega­jată de acest alter-ego românesc (… dar numai ca look) al lui Elton John.

Profesor de cinema la Karlsruhe (până la întoarcerea în România, în 2017), Andrei Ujică a părut că îmbracă la fiecare film al său halatul experienței de laborator. Videograme dintr-o revo­luție (1992, în co-regie cu Harun Farocki) este o încercare (acum datată, dar grăitoare chiar și prin erori) de sis­te­matizare a materialului despre un mo­ment istoric încă echivoc (Decembrie 1989); mai estetizantul Out of the Present (1995, însă filmat în 1991-92) pune în paralel drumul olimpian în spațiu al cosmonautului rus Serghei Krikalev cu disoluția fostului imperiu sovietic; Unknown Quantity (2005) pre­zintă, din unghiul de vedere al unui transcendent poate gol, discuția pe marginea catastrofei nucleare de la Cernobîl, între filosoful Paul Virilio și scriitoarea Svetlana Aleksievici (ulterior laureată cu premiul Nobel). În fine, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu reușește să țină trează atenția specta­to­rului timp de trei ore, prin picătura (chi­nezească) de umor amar, care îi con­feră autorului un loc în istoria filmului de montaj. În 2006, el a susținut la TIFF un masterclass cu tema „Arhiva imaginară. Material secundar și discurs primar în film”, iar TWST (inclus în pro­gra­mul ediției 2025 a festivalului clujean, unde lui Andrei Ujică i s-a decernat Premiul de Excelență) recurge la formula documentarului ficționalizat, utilizând desenul animat spre a da o corporalitate părelnică celor doi naratori adolescentini. Ei sunt apropiați atât printr-o dragoste naivă, cât și prin interesul pentru concertul susținut de Beatles pe Shea Stadium la New York, la mijlocul lunii august 1965. Inspirate de jurnalistul Geoffrey O’Brien (care, în realitate, nu a asistat la concert) și de scriitoarea Judith Kristen (autoarea bestsellerului A Date with a Beatie), personajele lor – care nu au avut o relație în via­ța reală – sunt raisonneur-ii filmului și ai acelei veri fierbinți din 1965. Un anotimp incendiar, fiindcă zilele de frenezie „beat” au coincis și cu „Revoltele Watts”, determinate de în­cer­carea poliției de a aresta un infractor din ghetou (tiparul se va repeta în 2020, aproape calchiat), cauză pe care Ujică o elu­dea­ză, dând priori­ta­te unor interviuri care incriminează – justi­fi­cat – mentalita­tea rasistă ce persista la nivelul forțelor de ordine.

 „Strigoii tinereții”

Începându-și filmul cu imagini și muzică din activitatea postului de radio-pirat Caroline (care emitea din largul mării), Andrei Ujică conturează perimetrul unei atmosfere unde tru­pa Beatles va fi doar o prezență fizică, de la coborârea din avion și lunga conferință de presă, până la țipetele isterice ale admi­ra­toa­relor, parte dintre ele trebuind să sacrifice, în favoarea concertului, vizitarea grandioasei Expoziții Universale care avea loc concomitent la New York (World’s Fair – sezonul II). Dedublarea autorului este de mare rafinament, congenialitatea sa cu încriptările calamburești ale lui Șerban Foarță spu­nân­du-și cuvântul. Pe de o parte, Ujică vede în descinderea Beatleșilor o resuscitare a romantismului (după 200 de ani de la Jean-Jacques Rousseau), pe de alta, tinde a se autochestiona asupra fluxului incontrolabil de energie care-i conduce pe oa­meni spre idolatrizarea unor figuri ce răspund monosilabic (iar când se pronunță în texte de muzică ușoară, generează locuri comune de genul „Things We Said Today”) sau către acțiuni de distrugeri în masă. Alternativa, rămasă doar o virtualitate, ar fi constat într-o vizită culturală la Pavilionul Expozițional al Vaticanului, unde puteau admira Pietà lui Michelangelo, adusă cu vaporul, dar cei care trăiesc doar sub imperativul plă­cerii par să prefere dezlănțuirile frenetice din localurile de noapte.

Ajuns la vârsta standard a înțelepciunii, Andrei Ujică în­cearcă să iasă din cercul strâmt al senectuții, căutându-și ipos­tazierea propriei tinereți în sutele de ore de materiale cercetate (filme de arhivă, reportaje TV, home movies), având-o alături pe monteuza Dana Bunescu, care ordonează la modul rațional efuziunile lirice ale autorului. Nivelul coproducției româno-franceze este „pour les connaisseurs”, spectatorii fără o anu­mi­tă informare prealabilă asupra epocii riscând să treacă pe lângă semnificațiile conținutului. Observația este valabilă și pe par­tea muzicală, întrucât absența melodiilor Beatles originale l-a determinat pe realizator la parafraze și inserții sonore, pe care doar cei familiarizați cu formațiile vremii le pot percepe la adevărata valoare. Cineastul este un sa­vant în domeniul mu­zi­cii, așa cum o do­vedesc glosele pe marginea propriu­lui scurt­metraj 2 Pasolini (2021), în interviul acordat Claudiei Nedelcu-Duca (2023, TVR, „Noaptea albă a fil­mului românesc”).

Persiflate autoironic („strigoii tine­reții”), dar cu atașament chiar de regi­zor, făpturile de desen animat – apar­ți­nând gra­fi­cia­nului Yann Kebbi – cre­ează jocul secund al filmului de mon­taj (alb-negru în prima parte, cea a relatării lui Geoffrey, color când naratoare de­vine Judith), pregătind explozia de final a fluturilor din Shea Stadium. Putem vedea astfel o ridi­ca­re la ceruri a celor care au rămas perpetuu tineri în ima­ginile imor­talizate acum 60 de ani sau pu­tem citi în spatele dezlăn­țui­rii poli­crome mesajul uman al lui Andrei Ujică, chemând la păstrarea visului, încât acesta să nu fie trădat de azi și până mâi­ne, de fapt niciodată.

Post Views: 94