Tomorrow never knows. Or does it?Junimea2025-08-29T21:19:12+03:00
Sorina RÎNDAȘU
Dan Cristian Iordache, Om Flip, prefață de Șerban Axinte, Editura Junimea, 2023
În 2023 apare, la editura Junimea, noul volum al lui Dan Cristian Iordache, Om Flip. Fără să abandoneze vreun moment cele mai recente interese ale sale, anume această lume vastă a spiritualității – lume ce iese la iveală și în alte volume, cum ar fi Scrisori pentru Saraswati (editura Eikon, 2021), ca să mă limitez la un singur exemplu – prin toate trăsăturile sale, mai mult sau mai puțin cunoscute, Om Flip este, însă, diferită cel puțin din punct de vedere formal de orice alt volum semnat de Iordache. Se construiește ca un jurnal de călătorie, unde sunt însemnate, sub forma unui destul de elaborat poem-fluviu marcat când de refrene lungi, când de bine alese pauze de respirație, toate momentele călătoriei, ea însăși putând fi privită și tratată deopotrivă ca interioară și exterioară. Ca un drum al cărui scop este fie călătoria în sine, fie destinația.
Sigur, trebuie să recunosc că, din punctul meu de vedere, acestei tematici și mai cu seamă acestei recuzite greu li se mai pot găsi un suflu nou sau o abordare fresh, fiind folosite în toate formele literare care le-au stat la dispoziție. Explorarea spiritualității nu numai în poezie, chiar și în specii mai întinse, precum este romanul, a devenit o zonă saturată, afectată deja de formule consacrate și termeni cheie care îi fac mai mult rău decât bine. În ciuda acestor lucruri, am fost plăcut surprinsă de abordarea lui Iordache din acest poem. În primul rând, lipsește evocarea plină de patos a acestui concept abstract de dimensiune metafizică, conștiință transcendentală, spațiu sacru al existenței. Nu. Autorul lucrează cu o altă formulă, una mult mai permeabilă, ce face ca aceste chestiuni nu numai să devină secvențe ale limbajului comun, ci și o parte a experiențelor comune, mult mai puțin înălțătoare decât par să fie atunci când sunt descrise de alți autori. Universul de aici este despre cum „ultima seară n-a venit/ deși se spusese/ destul de limpede/ că ne vom cocoța unii pe/ umerii altora – și vom/ medita cu ochii spiralați/ din cauza aburului (cu obiect)/ la spondiloza cervicală/ la burțile pleșuve/ la sânii fleșcăiți/ la locurile întunecate/ care numai ele ar fi fost/ destul/ să poarte sarcina celuilalt”. Se permite accesul către corporalitate concretă, către un cotidian imperfect, nu filtrat, nu supus chirurgiei de dragul observatorilor. Astfel, autorul optează mai degrabă pentru un soi de poetică a dezinhibării, numind-o pe aceasta primă posibilitate pentru un om care își dorește să se (re)conecteze la sine.
Există, evident, și alte registre prezente în cartea de față, nu numai cel al căutării de sine. Temele se succed, cuprinzând deopotrivă dragostea ca element formator și distructiv, dar și descrieri ale unor momente autentice, atât de disperare, cât și de resemnare în fața unei entități despre care ba știi totul, ba uiți totul cu bună știință: „am avut certitudinea că însuși creatorul este o gaură/ pentru ca în cinci secunde să mă contrazic cu/ obrăznicie:/ nu!/ creatorul este un sac!/ un sac poate fi un balon colorat/ și luna de safir/ și propria mea imaginație/ când mă simt înșfăcat de doi tipi bine,/ unul de-a stânga/ și altul de-a dreapta/ port un sac peste cap”. Prin această pendulare între certitudine și îndoială, Iordache nu explorează numai anumite origini ale divinității, ci chiar creează altele de la zero. În acest sens, poemul fluviu devine poem generativ, un laborator care sfidează dogmele, le transformă în combustibil.
Volumul Om Flip funcționează, după cum putem vedea, și ca spațiu dinamic în care sensurile a tot ceea ce știm se construiesc și se deconstruiesc la nesfârșit. Experiența pe care o descrie Dan Cristian Iordache nu este una fundamentată pe un set de reguli fixe, de mantre și coduri. Nu. Este fluidă, poate fi ascultată, citită sau experimentată în termeni simpli, aproape chiar familiari. Fără a aluneca în idealizări, autorul reușește să scrie o carte ce echilibrează cotidianul, nevoia de autenticitate cu acea nevoie a sacrului și profanului de a se influența reciproc. De a face schimb de materie.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
