Ioan RĂDUCEA

Nicolae Georgescu, Ziarul Timpul acuzat în Parlament, Colecția Eminesciana (nr. 111), Editura Junimea, 2025

Structura volumului Ziarul Timpul acuzat în Parlament de Nicolae Georgescu este una neobișnuită, pornită de la o analiză și ea neobișnuită: cea a unei zile de dezbateri în Parlamentul României (13 martie 1881, în care, spre finalul ședinței, Dimitrie Lecca propune proclamarea României ca regat – ceea ce se și întâmplă, a doua zi). Analiza se face în relație cu publicistica eminesciană a momentului, prilej de a propune, sistematic, cu mult context istoric, și profiluri de epocă: Eminescu în anii angajamentului jurnalistic maxim, I.C. Brătianu, Dimitrie Brătianu, Petre P. Carp, Al. Lahovari, statutul ziarelor Timpul și Adevărul etc.

Se adună astfel peste patruzeci de capitole, fiecare cu intertitlul său: „Climate politice la 1880”, „Un atentat plănuit prin jurnale”, „Anastasie Stolojan și poliția secretă”, „Aristocrația meritului”, „Construcția căilor ferate române, o epopee uitată” etc. La acestea se adaugă considerabile „Anexe”: „Românul contra Timpului. Polemicile eminesciene privite dinspre «celălalt». Rezumat bibliografic”. Denumirea, stufoasă și pe trei rânduri, constituie un prim indiciu că se anulează, de fapt, statutul unor tipice anexe – mai ales că după expunerea lor se dă și concluzia întregului demers. Ele cuprind, tot pe capitole cu intertitluri („«Anii reci» ai eminescologiei”, „Românii s-au ales cu/ Puțin din Eminescu” – vorbă hasdeiană, n.n. –, „Jocuri cu «Matrioșe»” etc.), mai ales amintirile, interpretările, frustrările și propunerile pentru viitor ale unui eminescolog care a făcut parte, în anii cei mai dinamici ai tinereții, din colectivul de elaborare a ultimelor volume din ediția integrală Eminescu, cele cuprinzând bibliografia. Se scot în evidență condițiile grele de lucru – „anii reci” 1980, când se afișa încotoșmănat, mai bine de jumătate din lunile calendaristice –, tirania partidului unic și a „șefului V.V.”, dar mai ales erorile de principiu ale demersului, având ca rezultat „un monstru” cu sute de pagini de trimiteri cumplit de abreviate și de seci: „3.537: [«Pseudo-Românul ne cere…»]. T.B. (1), VII (1882), nr. 105, 16 mai, p. 1. Prim editorial. București, 15 mai 1882. Cf. OPERE XIII, P. 117-120. Vezi și R-B XXVI (1882), 15 mai, p. 325” etc.

Radiografia cuvântului politic eminescian

Întrebându-se în ce măsură ne pot încălzi asemenea cote bibliografice, exegetul aduce în contrapartidă notațiile originale elaborate de tinerii cercetători atunci, incluzând rezumate, propuneri, varii comentarii și ipoteze. Crimă culturală, miile de mențiuni creative ale unui colectiv entuziast („zece meșteri mari”!) nu vor intra în ediția tipărită și zac și acum, năpustite și învălmășite, pe undeva… Așa încât, pe zeci de pagini, criticul înțelege să amintească de fișările sale cu privire la reacțiile ziarului Românul la articolele eminesciene, care l-au îndreptat către o frumoasă radiografie a puterii (extraordinare!) a cuvântului politic eminescian în epocă, urmărit, dincolo de coloritul ușor metaforic, după logica incrementum et decrementum: „1880. Pregătirea pentru putere”; „1881. Puterea maximă a ziaristicii eminesciene”; „1882. Puterea în reflux”; „Căderea lină din putere”.

Se ajunge la citate din propriul efort exegetic de tinerețe și o fișă precum „26. București, 10/22 Cireșar 1883 (iun 11, p. 517). Editorial. Rezumă ideile pe baza articolelor eminesciene despre pătura superpusă. Le opune ideile liberale generoase, progresiste. Se referă la finalul articolului [„Dacă vorbim de adunătura”] din Timpul, 26 mai 1883 (O.XIII, pp. 304-306), mirându-se că autorul își exprimă încrederea în poporul român și, în același timp, nu-i acordă libertățile trebuitoare (lege electorală). Al. Lahovari este exponentul aristocrației boierești și intră în contradicție cu ideile Timpului”, deși se referă doar la un text care reacționează la verbul eminescian, înseamnă bineînțeles altceva decât ermeticele combinații de cifre, litere și semne ortografice care, în Bibliografia din ediția de Opere, (mal)tratează însuși textul eminescian…

Desigur, cu asemenea anexe, Nicolae Georgescu s-a îndepărtat de subiectul declarat (ele se pot constitui fără probleme, cu dezvoltările de rigoare, drept lucrare aparte), dar a spus esențialul: eminescologia, căreia și azi i se refuză un statut oficial, cu institut, personal aferent etc., este de reînnoit, poate de reinventat, pe baza mai întâi a obligației morale în fața darurilor făcute nouă de marele creator, și nu pe baza unor politici și interese pasagere, care condamnă generații întregi la înstrăinarea de sensul major al culturii române.