Cristina FLORESCU
Uneori îmi este greu să mă smulg din cadrul metalimbajului de specialitate. Cu toate că exact acest cadru îmi strunește gândirea profesională și mă ajută să uit de tensiunile sociale mereu izbucninde. Astfel mă eliberez, ancorându-mă în minunata determinare terminologică a unei meserii în care scrii despre cuvinte folosind cuvinte.
Lucrez stând pe o bancă încălzită blând de căldura bine temperată a unei toamne perfecte astronomic. Laptopul s-a încins semnalându-mi puterea stelei noastre, Soarele, obiect cosmic central al cercetărilor întreprinse de astronomii de pe planeta Pământ.
Toamna îmbracă un anume timp, iar timpul este și fenomen astronomic.
Secvențele temporale ale existenței sociale ne sunt delimitate calendaristic pe baza identificărilor astronomice. Sigur, nu mă refer la orarul școlii sau la doza de subiectivitate a timpului nostru afectiv, respectiv: am multe lucruri de făcut – timpul curge prea repede; mă plictisesc sau aștept ceva cu nerăbdare – timpul trece leneș. Disocierile calendaristice sunt vechi de când există interesul omului pentru astrele care îl ghidează în curgerea vieții: dinspre momentul coacerii recoltei spre pâine, dinspre perioada migrației bourilor spre bucata de carne friptă.
De-a lungul vremii, toate datele calendaristice și toate tipurile de calendare au cântărit timpul în funcție de mersul astrelor, de când omul a început să-și urmărească (sistematizându-și în mod rațional) călătoriile, vânătoarea, muncile câmpului, adică dintotdeauna prezenței sale conștiente pe scoarța Terrei.
Calendarul lumii limbii române este împărțit pe zile, săptămâni, luni, anotimpuri, ani. Secolele și mileniile aparțin mai ales istoriei și paleografiei, arheologiei și altor serii de subdiscipline formate cu paleo-, element de compunere din vechea greacă (παλαιός, în transcriere latinească palaiós), care se poate traduce mai ales prin „vechi” ori „antic”.
Noi, vorbitorii de română, putem cuprinde referențial „din scurt” lexemul zi. Sesizăm scurgerea zilei în mod clar, vedem parcă rotația Pământului, în orice caz, această zi siderală – cum denumesc astronomii cele cca 24 ceasuri – este ceva imediat vizibil. Răsăritul Soarelui, Miezul-Zilei, Apusul, Miezul–Nopții etc. sunt disocieri clare (scrise aici cu majuscule reliefante), cu toate diferențele orare minuscule, de la o zi la alta. Reflexele lexicale ale acestor disocieri aparțin zonei armonice a structurii latine și romanice a românei. De exemplu, chiar grupul de la o zi la alta reprezintă o adevărată compoziție muzicală alcătuită numai din secvențe sonore de sorginte latinească: de < lat. dē; la < lat. illac [ad]; o < lat. una; zi < lat. dies, alta < lat. alter. De altfel, construcția aceasta marchează cadrul unei serii temporale, de la secundă („de la o secundă la alta”), minut, oră etc. până la cât de extinsă poate fi, la un anume moment, înțelegerea noastră epidermică. Toți acești termeni sunt de sorginte latină sau romanică, în mod indirect și anotimp, format din două cuvinte moștenite din latină, transparent unite, din primele decenii ale secolului al XIX-lea, după modelul germanului Jahreszeit.
Multe din lexemele care marchează timpul au pereche sinonimică de origine slavă (slavă veche, slavonă, bulgară etc.): timp/ vreme, secundă/ clipă, oră/ ceas, secol/ veac. Este un aspect care a atras ca un magnet lingviștii specializați în românistică, romanistică, slavistică, indo-europenistică etc. Ne găsim în fața unor fapte care au antrenat, cred, poate cel mai mare număr de pagini de strictă specialitate din lingvistica românească.
Însă nu despre acest paralelism sinonimic veți citi astăzi. Mă preocupă acum limbajul astronomic și forța acestuia de a atrage atât imaginația științific abstractă a matematicii, cât și imaginarul fantasticului artistic. Încerc să vă înfățișez (atât cât se poate în aceste rânduri), o picătură semantică din această tornadă terminologică efervescentă.
După palpabila zi, următoarele lexeme, săptămâna și luna, trec „pe nesimțite”, înspăimântător de repede dacă este să ne raportăm la stările noastre și la vaierul celor spuse ori scrise de cei din jurul nostru, mereu copleșiți de iuțeala derulării perioadelor de timp mai sus numite.
Anotimp anunță deja, prin structura lui lexicală, an + timp, termenul dominant al întregii serii temporale, respectiv anul, subiectul analizei de acum.
Anul este scadența lexicală a înțelesurilor unităților de timp. De origine latină (< lat. annus, -i), termenul domină reperele astronomice de acest tip și este sursa unor disocieri, milenare adesea, care, conform diferitelor culturi arhaice, au delimitat anul (sau ce se înțelegea atunci prin anotimpuri și ciclicitatea lor) în funcție de o sumă de concepții, ritualuri, credințe descifrate prin cercetări dificile care au reconstruit (și reconstruiesc încă) mentalități ale unor civilizații revolute.
Pentru noi, astăzi, an înseamnă „intervalul de timp de la 1 ianuarie până la 31 decembrie, care are, în general, 365 de zile calendaristice; durată stabilită în mod convențional prin succesiunea celor patru anotimpuri”. Însă pe vremea când anul era concurat, în limba literară, de sinonimul său slavon leat, determinările calendaristice erau diferite. Leat a fost un termen extrem de frecvent în scrierile vechi românești de până în secolul al XVIII-lea. După această perioadă, leat (unitate de timp, nu „totalitatea soldaților recrutați în același an”!) rămâne numai o marcă stilistică în proza artistică istorică, în orice tip de literatură care se referă la timpii îndepărtați ai istoriei țărilor române. Alături de leat a circulat și veleat, din slavonul (îl redau în transcriere cu litere latine) vă leato „în anul”.
Nu trebuie să se înțeleagă din cele spuse până acum că, învechit fiind, leat ar fi mai vechi la nivelul limbii literare decât an. Învechirea lui leat „an” rezultă din dispariția treptată a textelor care erau marcate de indici lexicali caracteristici slavonei, vechea limbă bisericească, folosită și în administrația Moldovei și Țării Românești. Ordinea cronologică a textelor care cuprind respectivele sinonime, arată limpede acest lucru. An apare în primul text de limbă românească, în Psaltirea Hurmuzaki, o traducere anonimă făcută la începutul secolului al XVI-lea (mai precis între 1500 și 1510, conform studiului filologic realizat de lingviștii Ion Gheție și Mirela Teodorescu). Cităm de la pagina 141: „Blagoslovi-veri curuna anului bunrătăţiei tale și câmpii tăi sătura-se-vor de grasu”. Lexemul an avea o circulație mai largă decât leat în româna epocii. Leat circulă frecvent începând cu secolul al XVII-lea, termenul, cu valoare denotativ-informativă, dispărând aproape după mai puțin de două secole, restrângându-se treptat la arealul conotativ al redării unei atmosfere artistic-vetuste. În această perioadă, an continuă să fie utilizat cu autoritate circulatorie pe tot teritoriul și în toate straturile limbii române.
Îmbinat sintagmatic de multe ori, lexemul nu mai cuprinde perioada de timp calendaristic mai sus numită, 1 ianuarie – 31 decembrie. În limbajul economic și financiar există an bugetar, an financiar și an fiscal. În educație și învățământ s-a încetățenit an sabatic, an universitar sau an școlar – toți cunoaștem bine fluctuațiile anului școlar. Dinspre limbajul bisericesc se folosește, conform unui cult sau altuia, unei epoci vechi sau contemporane, Anul Domnului, Anul Mântuirii, Anul de la Hristos ori Anul Facerii Lumii, sau, mai pe scurt formulat, Anul Lumii.
În disocierile mai ales administrative s-au format sintagmele an bisect ori an calendaristic sau an civil, structuri care corespund accepției date de definiția clasic-generală a anului.
Însă, aproape la niciun nivel diastratic al limbii, termenul an nu capătă valențele unei notații atât de precis specializate ca în terminologia astronomică. Definiția generală poate fi formulată, conform manualelor de astronomie, astfel: „Interval de timp considerat în funcție de perioada mișcării de revoluție a Pământului, perioadă în care Soarele și Pământul revin la aceeași configurație în raport cu diverse repere – obiecte ale sferei cerești sau ale orbitei Pământului”. În funcție de acești parametri lexicologici, termenul specializat desemnează structuri care încadrează cu exactitate astrofizică (și matematică prin urmare) o suită de intervale temporale esențiale pentru înțelegerea disciplinară. Redau definițiile conform celor clarificate în DAFOC (Dicționarul astronomic al fenomenelor, obiectelor cosmice și constelațiilor, publicat în anul 2023 la Editura Clusium; am prezentat cu altă ocazie autorii, cadrul și scopul acestei lucrări lexicografice centrate asupra terminologiei astronomice românești științifice și populare). Nu voi prelungi acum aspectele strict științifice pentru că, în rândurile de față, o aventură lexicologică prea aridă ar tulbura plăcerea observării imediate a suculenței narative a acestui cuvânt care străbate autoritar feliile de timp.
Compusul an-lumină este definit „unitate de măsură care exprimă distanța egală cu cca 9.460 miliarde km, reprezentând spațiul parcurs de lumină cu viteza de 300.000 km pe secundă într-un an tropic”…
Putem presupune că anul-lumină străbate toate visurile expansioniste ale pământenilor transportați fantast spre „tărâmul celălalt”, cel al imaginației nelimitate de spaime, drone rusești, bruiaje trumpisto-putiniste, bâlbâieli cosmice ca într-o parodie science-fiction care, însă, pe noi, românii și cam pe toți ceilalți europeni, nu ne face deloc să râdem.
Sunt unii care se prăpădesc de râs? Atunci cred că ori au rațiunea dispersată pe orbita unor neuroni zăpăciți galactic, ori își încurcă stările de râso-plâns suferind de amoc interplanetar, ori sunt extratereștri reptilieni plasați pe cealaltă parte a Pământului-plat.