Ioan-Aurel POP
Răspunsul la această întrebare este da și nu, iar motivarea lui (și a paradoxului) se va vedea mai jos.
Profesorul Ion Taloș a semnalat recent existența, într-o lucrare din secolul al XII-lea (Liber Sancti Iacobi, 
Fragmentul care se referă la țări și nu la popoare și care face parte din altă secțiune a codicelui este următorul: „Quod ego animadverseas barbares terras perambulans, quaedam ex his miracula in Gallaecia, quaedam în Gallia, quaedam în Teutonica, quaedam in Italia, quaedam in Ungaria, quaedam in Dacia, quaedam etiam ultra tria maria…”[6]. În acest text, din partea finală a codicelui, (pseudo)Papa arată locurile prin care a umblat și unde a întâlnit amintirea miracolelor Sfântului Iacob: Galicia, Galia, Germania, Italia, Ungaria, Dacia și „peste cele trei mări”. Cu excepția Daciei, localizările sunt foarte clare. Dacia, plasată după Ungaria, pare să fie Dacia sudică („Pontică”), de la Dunăre și nu Dania sau Dacia Cimbrică. Cele trei mări sunt Marea Tireniană, Marea Adriatică (Ionică) și Marea Egee. Plasarea Daciei exact înaintea celor trei mări duce spre aceeași idee, a Daciei reale, aceea din locul unde a fost în antichitate provincia romană Dacia.
Și totuși, în secolele al XI-lea – al XV-lea, Dacia se confunda, în Europa Occidentală, cu Dania, cu Țara Danilor. Acest lucru se întâmpla des, dar nu era o realitate absolută. În aceleași secole, de multe ori, Danemarca este numită Dania sau Danica, iar danezii erau Dani. Și iarăși totuși, Codex Calixtinus se referă la traseele de pelerinaj și este puțin probabil ca Dacia danubiană să fi avut vreo legătură cu aceste căi și drumuri bătătorite ale Europei Occidentale, ale nordului Spaniei. Pe de altă parte, prin Dacia dunăreană trecea unul dintre drumurile care duceau, dinspre vest și nord-vest, spre Țara Sfântă. Există dovezi că anumiți cavaleri și clerici din primele cruciade (cele din secolul al XII-lea) au trecut prin regiunea carpatică. Nu peste mult timp față de momentul elaborării acestui Codex Calixtinus (secolul al XII-lea), în secolul al XV-lea, sunt pomeniți pelerini români la Roma, „la pragurile/ mormintele apostolilor” (ad limina Apostolorum). Sigur, Italia nu este Spania și nici Roma (Sfântul Scaun) nu este Compostela, dar prezența românilor pe drumurile occidentale ale credinței creștine era o realitate. În acest sens, cunoscutul umanist Biondo Flavio (1392-1463), secretar apostolic, care scria (prin 1452-1453) apeluri către capetele încoronate ale Europei pentru o acțiune creștină comună, îi prezintă astfel pe români: „Iar dacii ripensi (dacii de pe mal) sau valahii din regiunea Dunării, care, de asemenea, se află în vecinătate, dovedesc prin vorbire originea lor romană ca pe un lucru de cinste, [origine] pe care o pun în evidență și o invocă; pe aceștia, venind anual la Roma și la pragurile/ mormintele apostolilor în calitate de creștini catolici, ne-am bucurat cândva de a fi auzit că vorbesc astfel încât cele ce spun, potrivit tradiției populare și comune a neamului lor, sunt o gramatică rustică cu savoare de latinitate” (Et qui e regione Danubio item adiacent Ripenses Daci, sive Valachi, originem, quam ad decus prae se ferunt praedicanteque Romanam, loquela ostendunt, quos catholicae christianos Romam quotannis et Apostolorum limina invisentes, aliquando gavisi sumus ita loquentes audiri, ut, quae vulgari communique gentis suae more dicunt, rusticam male grammaticam redoleant latinitatem)[7]. În alt discurs, Biondo Flavio enumeră popoarele care ar putea lupta în alianță cu occidentalii contra turcilor și îi pomenește, în acest context, pe „românii născuți din sânge roman” (Romano ortos sangue Vlachos)[8]. După cum se vede, în discursurile sale către suveranii europeni, italianul susține romanitatea românilor cu argumente lingvistice, fiindcă el însuși – din câte se pare – i-a auzit pe pelerinii români la Roma vorbind românește. De asemenea, după cum a observat, încă prin anii ’60 ai secolului al XX-lea, Șerban Papacostea, unii români aveau în Evul Mediu conștiința originii lor romane și se mândreau cu acest fapt. Ștefan cel Mare, numit Valahul („Românul”), principele Moldovei, obținuse în 1475 – Anul Jubileului la Roma – victoria antiotomană de la Vaslui (10 ianuarie 1475), iar vestea făcuse ocolul Europei[9]. Victoria venea, pentru unii, ca o ofrandă creștină pentru Jubileu. De altminteri, Ștefan, principele „Valahiei” (Moldovei), era așteptat să vină la Roma, „la pragurile Apostolilor” (ad limina Apostolorum)[10], în martie 1475[11].
Românii se duceau – unii dintre ei – „la pragurile apostolilor”, la Roma, în secolul al XV-lea, dar nu avem dovezi că mergeau în secolul al XIII-lea la Compostela și este puțin probabil să se fi dus. Astfel că mențiunile din Codex Calixtinus rămân fără legătură directă cu românii.
Carlo Pulsoni are, astfel, în esență, dreptate, dar trebuie să fie corectat în altă privință: în focul argumentației, acesta – adică cel care a exprimat dubiile sale îndreptățite în legătură cu „dacii” și „romanii” Papei Calixtus ca fiind identici cu românii – atinge și problema vechimii etnonimului „români”. Aici, lucrurile se complică, fiindcă acest autor crede că românii se chemau pe sine valahi în Evul Mediu și că, prin urmare, principial, nu avea cum să apară termenul de „român” la 1200 sau la 1300: „At that time, the Romeni defined themselves as Valachi, and never as Romani”[12]. Mai departe, autorul spune că termenul de Romanus, chiar dacă a evoluat în țările latine de la Dunăre într-un fel care a dat mai târziu numele de „rumân”, „român”, nu e documentat ca nume etnic până în secolul al XVI-lea, în timp ce cronicile bizantine, maghiarii, cronicile occidentale sau umaniștii și călătorii italieni vorbesc numai de valahi, vlahi, olahi etc. [13]. Ca să-și întărească spusele, Carlo Pulsoni zice că prima pomenire a numelui de român apare la Francesco della Vale, secretarul lui Alvise Gritti prin anii 1530, iar a doua la Francesco Griselini, pe la 1780. Oare așa să fi stat lucrurile?
Astăzi, cercetările privind etnogeneza românilor au demonstrat că aceștia s-au format la fel ca toate popoarele romanice, în mileniul întâi al erei creștine, din mai multe elemente etnice, dintre care au predominat trei: elementul autohton (traco-daco-geții), elementul cuceritor (romanii) și elementul migrator (slavii). După cum se vede, ca și în Italia, Gallia sau Hispania, a învins elementul roman. Prin urmare, românii există ca popor romanic de la finele mileniului I al erei creștine (când sunt amintiți în surse străine ca „blachi”, „vlahi”, „valahi”, „volohi”, „olachi”, „ilac”, „oulagh” etc.), adică de pe la anii 800-900. Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) îi pomenește pe români – ceea ce este normal, din moment ce etnogeneza lor era desăvârșită atunci, ca și a celorlalte popoare romanice – în lucrarea sa „De administrando imperio”, dar nu cu numele lor dat de străini (cum fac mai toate lucrările păstrate de atunci), ci îi numește Romani. Unii au zis că nu se poate și că trebuie să fie vorba de bizantini. Dar aceștia din urmă sunt numiți în aceeași lucrare Romei. Mai exact, împăratul zice că „romanii” aceștia ar fi urmașii coloniștilor aduși de Diocletian, că ei „se numesc pe sine romani și acest nume l-au păstrat până astăzi”[14]. Tot acolo, textul spune același lucru mai pe larg: „Acestora li s-a spus romani, pentru că de la Roma au fost mutați și această denumire o poartă până în ziua de azi”. Referirea ca „romani” pentru românii de la sud de Dunăre nu trebuie să mire. Pe de o parte, numele de „blachi” nu era încă generalizat în cancelariile bizantine, iar pe de altă parte, poporul român s-a format și a locuit deopotrivă la sud și la nord de Dunăre, adică acolo unde au fost provincii romane, unde a existat substratul traco-dacic și unde au ajuns și slavii. Aria este foarte largă, dar acest fapt este normal din moment ce românii au fost și sunt și azi cel mai numeros popor din sud-estul Europei (ajungând, împreună cu ramura lor basarabeană, la circa 25 de milioane de oameni; următorul popor din zonă ca mărime sunt grecii și au cam 10 milioane). Un popor mare se formează pe o arie geografică mare, chiar dacă membrii lui nu locuiesc compact această arie, cum a fost și cazul românilor, care au trăit amestecați cu alte pânze de populație (cu slavi, albanezi, greci). Aceasta nu este o judecată de valoare („naționalistă”, cum ar fi tentați unii să zică), ci o constatare ivită din izvoare. Cu alte cuvinte, împăratul Constantin al VII-lea reproduce pe la anii 950 cele spuse de colonii romanilor de la sud de Dunăre despre ei înșiși: ei se numeau pe sine „romani” și păstrau prin aceasta amintirea Romei, de unde veniseră de bună voie sau de unde fuseseră aduși. Dar împăratul spune și ceea ce știa și susținea opinia publică despre acești locuitori ai imperiului său: lor li se spune „romani” de comunitate; ei se numesc pe sine „romani” și au acest nume de la Roma, de unde au fost colonizați demult (când exact nu se mai știe, dar împăratul Diocletian – păstrat în amintirea consemnată de Constantin al VII-lea Porfirogenetul – va fi avut și el un rol în această colonizare). În „Strategikon” de Maurikios, se menționează existența poporului român la nord de Dunăre prin anii 700 după Hristos[15], iar în „Acta Sancti Demetrii” există mărturia prezenței poporului român la nord și la sud de Dunăre, înainte de anii 800 și în secolul următor, al IX-lea[16]. Aceste mărturii timpurii despre existența poporului român incipient, în care nu este utilizat numele de blachi (valachi) și care vorbesc mai mult despre romanitatea decât despre românitatea dunăreană sunt o mărturie că românii erau chemați și se chemau pe sine după numele antic al strămoșilor lor, colonii Imperiului Roman. În general, bizantinii nu utilizau acest nume de „roman” (rezervat lor) pentru străini – mai ales că în Occident, de la anii 800 încoace, fusese „uzurpat” numele de „roman”, prin crearea Imperiului Carolingian – dar proto-românii și românii, din imperiul răsăritean și din vecinătatea lui, nu se numeau „romani” ca să revendice pentru sine ori să concureze ideea imperială, ci pur și simplu fiindcă aveau conștiința de a fi „romani”. De aceea, împăratul le dă numele lor etnic, deși acesta era folosit în sens politic pentru cetățenii Imperiului Roman de Răsărit. Mai târziu, Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216), în corespondența sa cu țarul vlah Ioniță cel Frumos (1196-1207), al proaspăt înființatului Țarat Româno-Bulgar (Al Doilea Țarat Bulgar, după terminologia bulgară), „imperiu” în care, la început, elementul etnic vlah a fost dominant, îl laudă pe liderul sud-est european pentru că el și poporul său se trăgeau din romani. Din aceste scrisori se vede legătura dintre vlahi și romani, mai exact se vede identitatea și sinonimia lor. Papa știa că românii lui Ioniță susțineau și se mândreau că sunt romani și că vecinii lor știau acest lucru: „Nos autem audito, quod de nobili Urbis Romae prosapia progenitores tui originem traxerint”; „Ut sicut genere sic sis etiam imitatione Romanus et populus terrae tuae, qui de sanguine Romanorum se asserit descendisse”, scria Papa Inocențiu în epistolele sale, cu scopul atragerii noului stat în orbita Romei, a scoaterii sale de sub oblăduirea ecleziastică a Noii Rome[17]. Țarul Ioniță se mândrea în fața Papei cu originea sa și a poporului său, descendenți de la Roma, iar Papa invoca această origine, cunoscută opiniei publice (se asserit = se zice, se afirmă), știind că astfel va putea sensibiliza conducerea laică și religioasă a noului regat-imperiu spre uniunea politică și confesională cu Roma Eternă. Dacă țarul Ioniță și vlahii săi – cum erau ei deja numiți românii în majoritatea cancelariilor europene – nu s-ar fi chemat romani (imitatio Romanus = imitarea <numelui de> roman) și nu ar fi știut că descind din romani (originem tragere = a-și trage originea), invocarea acestei rădăcini a lor de Papă nu ar fi avut niciun rost. Cum să fi fost lăudați că sunt romani, dacă ei ar fi ignorat acest lucru? De altminteri, se vede că papa a știut de romanitatea românilor tocmai de la țarul Ioniță. Astfel, este evident că românii de la 1200 (unii dintre ei) aveau conștiința că sunt romani, moștenitori ai romanilor antici, adică ai unui stat vestit și ai unui popor glorios, motiv pentru ei de mândrie. Istoricul Ioan Kynnamos (1143-după 1185) are și el o mărturie importantă despre români: „Se zice că sunt coloni veniți de demult din Italia” (Valachi qui Italorum coloni quondam fuisse perhibentur)[18]. Prin urmare, istoricul recunoaște că nu a stabilit el originea vlahilor, ci că a aflat („se zice”) despre asta de la opinia publică sau de la valahii înșiși. Notarul anonim al regelui ungar Bela (P. dictus magister quondam regis Bele notarius) scria cândva în a sa Gesta Hungarorum, probabil în secolul al XI-lea, când a domnit regele Bela I[19], că la venirea ungurilor în Pannonia, prin anul 896, țara respectivă (Terra Pannoniae) era locuită de Sclavi, Bulgarii et Blachi, ac pastores Romanorum („slavi, bulgari și vlahi, adică păstorii romanilor)[20]. Aici, conjuncția ac sinonimă cu atque, are funcție explicativă („cu alte cuvinte”) și nu copulativă (de legătură). Expresii ca pascua Romanorum sau pastores Romanorum, în legătură cu Pannonia și cu blachii, aveau să mai fie folosite în epocă. Așadar, Anonymus îi leagă și el direct pe vlahi de romani, convins fiind de descendența acestora din romanii antici. În „Cântecul Nibelungilor” se vede că autorul știa de originea romană a vlahilor, fiindcă „ducele” venit cu 700 de valahi la curtea regelui hunilor se cheamă „der Herzoge Râmunc ûzer Vlâchen lant”[21]. Aici apar ambele nume ale românilor, iar „ducele” se numea precum își ziceau românii lor înșiși. Este vorba, probabil, despre un personaj fictiv, un erou eponim, cum s-ar spune în alte cuvinte și cum se întâmplă în legenda despre Roman și Vlahata.
Ulterior, în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, rivalitatea maghiaro-polonă pentru spațiul românesc și progresele expansiunii otomane de după 1354 aveau să stârnească interesul pentru regiunea carpato-dunăreană. La 17 octombrie 1345, Papa Clement al VI-lea anunța de la Avignon lui Ludovic I, regele Ungariei, că Olachi Romani, commorantibus in partibus Ungariae Transsilvanis, Ultralpinis et Sirmis primiseră credința latină; pentru a atrage cât mai mulți „olachi”, Papa trimisese scrisori tam nobilibus quam popularibus Olachis Romanis, între care Papa îl numește pe Alexandru Basarab, fiul lui Basarab, domnul Țării Românești[22]. Se vede că, fie și mutată la Avignon, curia papală păstrase de pe timpul lui Inocențiu al III-lea amintirea originii romane a românilor, încât aici românii sunt chemați cu dublul lor nume, anume „valachi” (în varianta „olachi”, specifică în Regatul Ungariei, unde domnea Ludovic I de Anjou) și „romani” (după cum se numeau românii pe sine). Arhiepiscopul Ioan de Sultanieh, în jurul anului 1400, redacta un tratat de geografie universală, în care spunea despre români: „Ei se fălesc că sunt romani și lucrul se vădește în limba lor, căci ei vorbesc ca romanii”[23]. Ioan de Sultanieh a fost în Țările Române și a vorbit cu românii. El i-a auzit pe români „vorbind ca romanii” și zicându-și lor înșiși români, adică, în formă scrisă, „romani”. Numai când auzeau numele pe care și-l dădeau românii, învățații străini făceau legătura firească cu romanii antici.
Umanistul italian Poggio Bracciolini (1380-1459) spune: „La sarmații de sus, există o colonie – după cât se spune – lăsată de Traian” (Apud superiores Sarmatas colonia est ab Traiano – ut aiunt – derelicta)[24]. Autorul acesta zice „după cât se spune” ori „după cum se spune” (ut aiunt), fără să precizeze cine și cum spune asta, românii sau alții, însă chestiunea importantă care rămâne este cunoașterea în Occident a existenței insulei de latinitate undeva, în estul Europei. Pomenitul umanist italian, Biondo Flavio (1392-1463), într-un text redactat în 1453, spune că valahii „dovedesc prin vorbire originea lor romană ca pe un lucru de cinste, <origine> pe care o pun în evidență și o invocă” (originem suam quam ad decus prae se ferunt praedicantque Romanam, loquela ostendunt)[25]. Astfel, autorul, consemnând faptul că românii se mândreau în secolul al XV-lea cu originea lor romană, demonstrează și el existența conștiinței romanității la acești români de la finele Evului Mediu. O personalitate care a făcut cunoscută romanitatea aceasta a românilor în lumea catolică a fost Enea Silivio Piccolomini (1405-1464), adică Papa Pius al II-lea. Contemporan cu acesta a fost Nicolae, episcop de Modrussa (1425-1480), un altul care a înregistrat afirmarea de românii înșiși a originii lor romane: „Vlahii aduc ca argument al originii lor faptul că, deși se folosesc cu toții de limba moesică, care e ilirică, totuși vorbesc de la origine o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; și când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă îi întreabă dacă știu să vorbească romana” (Vlachi originis suae illud praecipuum prae se ferunt argumentum, quod quamvis Mysorum lingua, quae Illyrica est, omnes utantur, vernaculo tamen sermone hos est latino haud prorsus obsoleto ab incunabulis loquuntur, et um ignotis congressi, dum linguae explorant commercium, an Romanae loqui norint interrogant). Autorul este primul care face deosebirea între funcția limbii române ca limbă vorbită de popor (loquuntur = ei vorbesc) și cea a limbii slave, folosită ca mod de exprimare a culturii scrise (utantur = ei folosesc). De asemenea, când arată că românii îi întrebau pe străini dacă știau să vorbească „romana” nu este vorba de limba latină. Referirea se făcea, evident, la limba română, numai că numele de „limba română” nu se poate reda pe latinește decât în forma lingua romana. Pe de altă parte, cele două nume ale limbilor romană (latină) și română erau atât de apropiate sub aspect fonetic încât se confundau, iar autorii italieni nu remarcau doar latinitatea limbii române, ci și denumirea identică a latinei dunărene cu a limbii romanilor din antichitate. Nicolaus de Modrussa este primul umanist care îi plasează pe români în marea familie a popoarelor romanice: „Prin care cuvânt (Valahi) se denumesc nu numai ei (românii), ci chiar toate națiunile de astăzi asemănătoare italienilor” (Quo vocabulo – Valachi – non modo ea gens sed omnes quoque finitimae nationes hodie Italos nominant). El are respect pentru teoria superiorului său, Papa Pius al II-lea (despre proveniența etnonimului vlah de la numele generalului roman Flaccus), dar exprimă indirect ideea corectă că vlah (cu variante) este numele comun al latinofonilor români, italieni și al celorlalți romanici. De altminteri, se știe că ungurii, polonezii și alți vecini ai românilor îi numeau pe aceștia aproape în același fel ca pe italieni. Un participant polonez la Conciliul de la Lateran (1514), Jan Laski, arhiepiscopul de Gnezno, afirmă despre români: „Căci spun despre sine a fi militarii de odinioară ai romanilor, și pentru apărarea Pannoniei contra sciților. De unde se vede că, de drept, au în mare parte limbă italică, dar rit rutean/ slav” (Nam dicunt se esse Romanorum quondam milites, ad praesidia Pannoniae contra Schytas missos. Unde est, quod iure pro magna parte idioma habent italicum, sed ritum ruthenicum)[26]. Și din această mărturie, de dinainte de jumătatea secolului al XVI-lea, se vede că românii știau că sunt romani, că se numeau pe sine romani și că se mândreau cu această glorioasă ascendență a lor. Exemplele ar putea continua. Astfel că, până la Francesco della Valle, mai sunt multe exemple care atestă nu doar romanitatea românilor, ci și conștiința de sine a românilor despre această calitate a lor.
Un document în limba italiană, redactat la Nicopole, pe malul Dunării, la 16 februarie 1499, spune: Poi, visto ognj cosa,/ me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati rumenj,/ idest romanj, et in XJ giornj, semper lungho Danubio cavalcando, qui venendo[27]. Izvorul italian aflat în atenție, destinat să aducă la cunoștința ducelui de Milano confruntările militare din răsărit, dintre turci și creștini, are o importanță notabilă și din alt punct de vedere: el confirmă – dacă mai era nevoie – numele etnic intern (endonimul) pe care și-l dădeau românii, numele de roman și care circula în paralel cu cel dat de străini (exonimul), numele de valah[28]. Pentru martorul italian, românii se numeau pe sine romani, astfel că diferența fonetică de pronunție dintre rumân/român și roman nu avea nicio importanță, fiind firească în urma trecerii timpului[29]. Este clar că acest nume de „rumâni, adică romani”, pe care „se spune” că și-l dădeau românii, nu data de atunci. Nu se poate inventa un nume etnic la o dată anume.
[1] Liber Sancti Jacobi Codex Calixtinus, Ediție de Klaus Herbers și Manuel Santos Noia, Santiago de Compostela, Xunta de Galicia, 2001. Vezi și José Antonio López Sabatel, Santiago (Saint James) and Galicia: Main Aims of the Codex Calixtinus, în „Academia Letters”, Article 1702, 2021, 7 p. (https://doi.org/10.20935/AL1702).
[2] Ion Taloș, În secolul al XII-lea, în Dacia Pontică se povestea un miracol săvârșit de Sfântul Apostol Iacob, în vol. „Vremea uitată. Eseiști ai Transilvaniei”, Antologie gândită de Irina Petraș, Redactor responsabil Constantina Raveca Buleu, Cluj-Napoca, 2025, pp. 82-84.
[3] Fragmentul se află la fila 78 recto, din manuscrisul codicelui păstrat în arhiva-bibliotecă a Catedralei din Santiago de Compostela.
[4] Este vorba despre Abelardo Moralejo și Maria José Garcia Blanco, după cum arată Ion Taloș în lucrarea menționată, la p. 82, nota 1.
[5] Carlo Pulsoni, Notes on Some of the Ethnonymes in the „Veneranda Dies”, în „Ad limina”, volume I, no 1, 2010, Santiago de Compostela, pp. 155-163.
[6] Liber Sancti Iacobi, Codex Calixtinus, Biblioteca Digital Hispanica, Biblioteca Nacional Hispanica, MSS.Facs/647, fila 44 recto (p. 46 digitală).
[7] Ad Alphonsum Aragonensem serenissimum regem de expeditione in Thurcos Blondus Flavius Forliviensis, în „Scritti inediti e rari di Flavio Biondo”, con introduzione di Bartolomeo Nogara, Roma, 1927 (Studi e testi, 48), p. 45. Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, 1993, pp. 56-57. Șerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988, p. 226. Expresia ad limina apostolorum se referă în mod oficial la întâlnirea pe care episcopii catolici o au, la fiecare cinci ani, la Vatican cu Papa; în sens larg, înseamnă omagiul adus de creștinii catolici fondatorilor credinței și bisericii, prin vizite periodice la Vatican.
[8] Ad Petrum de Campo Fregoso illustrem Genuae ducem Blondus Flavius Forliviensis, în „Scritti inediti e rari…”, p. 70. A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 57.
[9] Ovidiu Cristea, The Aftermath of a Victory: An Episode of Stephen the Great’s Diplomacy after the Battle of Vaslui (10 January 1475), în „Banatica”, XXVIII (2018), pp. 453-463.
[10] Tamás Fedeles, „Bosniae… rex… apostolorum limina” visit: die Romwallfahrt des Nicolaus Újlaki im Jahre 1475, în „Ungarn-Jahrbuch”, XXXI (2011-2013 [2014]), pp. 99-118.
[11] Izvoarele la Alexandru Simon, „Duca Stephano vaivoda intitulato re <de Bosna>dal Re de Hungaria” și „<Nicolaus> Bosniae et Valachiae Rex”: despre identitatea regală a valahilor la mijlocul anilor 1470, în „Sub semnul împlinirii și al datoriei. Studia in honorem Dorina N. Rusu”, editori Ioan Bolovan, I.-A. Pop, Victor Spinei, București, 2021, pp. 147-174. Confuzia făcută, în 11 martie 1475, de ambasadorul Arrivabene, între Nicolae Újlaki și Ștefan al Moldovei, drept Duca Stephano vaivoda intitulato re <de Bosna> dal Re de Hungaria, care trebuia să vină la Roma pentru a fi încoronat rege de Papă, era evidentă.
[12] Carlo Pulsoni, Notes on Some…, p. 159.
[13] Carlo Pulsoni, Notes on Some…, p. 159.
[14] A. Armbruster, Romanitatea românilor…, pp. 23-24. Constantinus Porfyrogenitus, De administrando imperio, §§ 29 și următoarele.
[15] A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 25. Mauricius, Arta militară, ediție de Haralambie Mihăescu, București, 1970, p. 285 (în colecția Scriptores byzantini, VI).
[16] A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 25. Acta Sancti Demetrii. Miracula, II, 195-196, în Jacques Paul Migne, Patrologiae cursus completus. Series graeca, tom. 116, col. 109, 531, 1361 și urm.
[17] A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 32-36. Acta Innocentii PP III (1198-1216), E. registris Vaticanis aliisque eruit, introductione auxit, notisque illustravit P. Teodosius Haluščynskj, Roma, 1944, pp. 207, 226, 228, 229, 242, 249, 563, 564.
[18] A. Armbruster, Romanitatea românilor…, pp. 31, 36. Ioannes Cinnamus, Epitome rerum ab Ioanne et Alexio Comnenis gestarum, VI, ed. Bonn, p. 260.
[19] Bela I a murit în 1063, dată la care se și opresc evenimentele din cronică. Ulterior, poate inclusiv sub Bela al III-lea, cronica a fost copiată și adăugită, cum se întâmpla constant cu gestele medievale. Vezi Tudor Sălăgean, Țara lui Gelou. Contribuții la istoria Transilvaniei de nord în secolele IX-XI, Cluj-Napoca, 2006, pp. 11-57 (Capitolul I. Gesta Hungarorum și autorul ei).
[20] A. Armbruster, Romanitatea românilor…, pp. 38-39. Scriptores rerum Hungaricarum, I, editor Emericus Szentpétery, Budapestini, 1937, p. 45.
[21] A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 43. Der Nibelunge nôt, XII, 1 283-284, ed. K. Lachmann, Berlin, 1878, p. 174.
[22] A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 49. Acta Clementis PP (1342-1352), E. Regestis Vaticanis aliisque fontibus collegit Aloysius L. Tăutu, Roma, 1960, pp. 100-101.
[23] Șerban Papacostea, Geneza…, p. 224.
[24] Ș. Papacostea, Geneza…, p. 226. Remigio Sabbadini, Quando fu riconosciuta la latinità del romeno?, în Atene e Roma”, XVIII, 1915, n-rele 195-196, pp. 83-85.
[25] Ș. Papacostea, Geneza…, p. 226. Alexandru Marcu, Riflessi di storia romena, în „Ephemeris daco-romana”, I, 1923, pp. 362-363.
[26] Nicolae Iorga, Dovezi despre conștiința originei românilor, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria a III-a, tom. XVII, 1936, pp. 261-262. Ș. Papacostea, Geneza…, p. 229. A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 85.
[27] Archivio di Stato di Milano, Milano, Archivio Ducale Sforzesco, Potenze Estere, cart. 640. Illyria, Polonia, Russia, Slavonia, fasc. Illyria, nn.
[28] Readucem în atenție acel scis romanice (știi românește?) adresat de români străinilor, care-l iritase enorm pe Nicolae, episcopul de Modruš, cu aproape trei decenii înaintea raportului anonim din Nicopole (Al. Simon, „Scis romanice? The 21,660 Victims of Dracula and Matthias Corvinus’ Kingdom of Dacia”, Il Mar Nero, IX-X (2019-2020), pp. 153-161).
[29] I.-A. Pop, „Rolul romanității românilor în conștiința medievală, în Clio în oglindiri de sine. Academicianului Alexandru Zub omagiu, editor Gheorghe Cliveti, Iași, 2014, pp. 307-320.