Liviu APETROAIE

Nicolae Busuioc, Femei ilustre din spațiul românesc/ The Illustrious Women from the Romanian Area, enciclopedie bilingvă româno-engleză, traducere de Teodora Leon & Rareș Busuioc, postfață de Diana Vrabie, Editura Vasiliana ʼ98, 2024

Deși prezentă în poezia lui Nicolae Panaite, simbolistica biblică nu e ostentativă, nu reprezintă ceva pe care se mizează vizibil. Unele poezii sunt doar amprentate de acea atmosferă religioasă, de ceremonial sacru. Apare ideea de mântuire prin poezie. Din acest motiv are dreptate Al. Cistelecan atunci când afirmă în textul său introductiv că: „e vocația salvifică a poeziei, pe care Panaite o exaltă alături de mitologia combustiei, dar conștient că în jurul acestor cuvinte mântuitoare «cârduri de corbi/ dau buzna». Odată ce i-a văzut, Panaite înaintează în apocalipse – nu toate «afectuoase» –, într-un regim de expresionism reținut. Reportajele de vedenii recurg la notație, dar notațiile sunt, de obicei, fantasmate, așa că poetul rămâne unde a fost: tot între real și himeric”. Versetele din Aproape un cerc verifică punctual citatul critic de mai sus. Cele mai îndepărtate în timp poeme antologate, cele corespunzătoare volumelor Alegerea copacului roșu¸ respectiv Norul de marmură amintesc de poezia asiatică prin simplitatea lor paradoxal de sugestivă și de atotcuprinzătoare: „Ascultând cântecul cocoșilor/ Și așternutul/ devine un spin înflorit”. Astfel de formule sintetice exprimă cel mai bine și cel mai convingător poezia lui Nicolae Panaite, o poezie scrisă parcă de o mână care se scrie și se rescrie pe sine, o poezie care, organizată în antologia de față, pare a se închide precum (aproape) un cerc.

M-am uitat, în primul rând, la bibliografia acestui volum (care atrage privirea imediat, prin concepția și realizarea grafico-tipografică, prin conținutul complet bilingv român-englez, pagini imprimate color și alte artificii artistice), ca să aflu, mai înainte de toate, dacă mai există astfel de cărți, tip enciclopedie, pentru că o astfel de încercare este, de la sine înțeles, una grea, descurajatoare și mai ales cu efecte de tot felul, neașteptate, din partea cititorului interesat de așa ceva.

Chemarea deceniilor de „buchiseală” ale autorului

Am întâlnit în lista cu peste o sută de volume consultate numeroase titluri care denumesc dicționare, enciclopedii și istorii din diverse domenii de activitate, unde femeia este mereu prezentă în nesfârșite ipostaze, și am constatat că multe dintre ele se numesc „dicționar” și nu „dicționarul”, „enciclopedie” și nu „enciclopedia”, „o istorie” iar nu „istoria” și asta spune ceva esențial despre o asemenea încercare, anume că ea rămâne, oricât de amplă ar fi cercetarea, doar o propunere care acoperă niște criterii alese de autor și colectivul său.

Care colectiv, în cazul de față, lipsește, dar nu lipsește și experiența, răbdarea, dar mai ales chemarea deceniilor de „buchiseală” a autorului, neobositul octogenar Nicolae Busuioc, acea adâncire temeinică și structurată tematic, acel a ști ce cauți și cum să cauți, astfel că aceste abilități pot, uneori, acoperi ajutorul mâinii ori creierului de lucru dintr-o echipă, cum e aici, acum. Cu avantajul de a reduce la una singură subiectivitatea proiectului care se prezintă ca unul științific.

M-am uitat apoi la gândurile unei femei care postfațează cartea, cercetătoarea de literatură Diana Vrabie, care, neavând, din fericire, înclinații excesiv-subiective către feminismul din care ar putea face parte prin natură, ci, dimpotrivă, rămânând și ea, cum o știu, în judecarea rece a lucrurilor, m-a lămurit, cu obiectivitatea-i caracteristică, de imparțialitatea cercetării autorului, de efortul de a le alege, îndeobște, pe cele vreo 180 de femei din enciclopedia-dicționar, dintr-un lot evident mult mai mare, care a fost la îndemână în perioada cercetării.

Artele și efectul lor pragmatic în societate

Așadar, deschizând, în fine și cartea, chiar ca pe un opis de personaje, am început să trag cu ochiul la text, dar și la fotografiile portret ale doamnelor noastre de suflet românesc. Și, da, mi-am zis, iată o carte de folos omului de azi, care mai vrea să se compare cu cel de altădată. Trecând de la antichitatea oferită de Zia, regină costobocă pierdută în legende și mituri cărora trebuie să le dăm crezare doar pentru a simți, fie și poetic, vremea de acum peste 20 de veacuri și ajungând în contemporaneitate, valul de personaje feminine crește, firesc, în intensitate.

Dacă Zia (frumos surprinsă într-un eseu liric de autor) are aura unei regine-zeițe complet dominatoare a epocii, femeile care îi urmează sunt din ce în ce mai împământenite, atât în fibra autohtonă, cât și în mecanismul social. În Evul Mediu și epoca premodernă întâlnim femeile angrenate în politica soților domnitori ori mari dregători domnești, de la care se trag așezăminte de cult sau cu scop social, de sprijin al comunității, care fac politică interesată, dar nu în scop propriu, ci pentru propășirea colectivă, care organizează primele forme de reuniuni culturale, pentru ca, începând cu perioada modernă, Nicolae Busuioc să aibă de ales cu greu celebritățile care se manifestă în lumea artelor, mai ales. Ceea ce va rămâne, până azi, o constantă a structurii intelectuale feminine de la noi și aiurea: artele și efectul lor pragmatic în societate, imagine a sensibilității, rafinamentului și ambițiilor de evoluție care se găsesc ființial în femeie.

Dar arborele genealogic al prototipului femeii române se extinde odată cu istoria și ramurile tot mai numeroase fac umbră creatoare științelor, medicinei, jurisprudenței, sportului; femeile îmbracă uniformă militară, pilotează avioane, aleargă la olimpiade și fac, la nivel superior, tot ceea ce fac bărbații, provocând în ultimele două secole nașterea unei societăți de complexitatea celei de azi, o societate provocată de femeie și împlinită prin ea, în care e de neînlocuit oriunde ți-ai îndrepta interesul.

În mod evident, cele mai pregnante sunt artistele de orice fel, pentru că avantajul vieții publice și mesajul foarte convingător oferit comunității largi individualizează aproape nemediat personajul de acest gen.

Tomul de față nu e decât o sumă de începuturi

Mai e ceva care atrage atenția cititorului, care află că unele femei poartă titulatura de „primul român” „și nu prima femeie româncă”, adică, sunt în neamul nostru doamne care au scornit ori au făcut pentru prima oară pe meleagurile noastre oarece nou. Și mai mare ne e inima când mai citim și de „primul om din lume care…”. Și când te gândești că „mereu îndrăgostitul” Nicolae Busuioc nu scrie decât despre lucruri de bine care s-au făcut de femei, în istorie!

Sigur, textele atașate fiecărei personalități sunt locurile de încercare ale autorului, care trebuie să ne convingă de prezența în această enciclopedie a fiecărei femei în parte. Aceste texte justifică alegerea uneia și amânarea alteia și asta e demonstrată prin datele biografice și portofoliul de reușite, într-o manieră literară proprie, suavă, blândă dar tăios-convingătoare, cu care urmăritorii lui sunt obișnuiți din nenumăratele volume de studii cultural-literare la care a ostenit și o mai face. Pentru că literaturitatea textelor deosebește cartea de față de suita de dicționare în care apar femeile neamului; stilul sintetic prin care duce înșiruirea de date, numeroase, dispersate în planuri de viață personală și activitate publică și care deodată, blând și neașteptat, se adună într-un nume de ținut minte.

Sunt convins că, pe trepte de interes personal diferite, câte o femeie povestită aici cu biografii și realizări va duce cititorul spre alte surse în care se găsesc povești puțin cunoscute despre acel personaj, iar careva ar putea să pornească, la rându-i, pe drumul unei cercetări care să edifice o monografie cuprinzătoare și exemplară pentru societate.

Căci tomul de față nu e decât o sumă de începuturi. La care cei mai mulți rămânem, într-o clipă de încântare, citind cele de aici, iar unii, mai puțini dar mai pasionali, pot continua până la o mare poveste de dragoste, cum e firesc să fie când e vorba de o femeie. Și nu oricare, ci una celebră, filă de istorie românească…