Ioan-Aurel POP
Răspunsul la această întrebare este da și nu, iar motivarea lui (și a paradoxului) se va vedea mai jos.
Fragmentul prezentat mai jos* face parte dintr-un text care se intitulează (ca piesă arhivistică) „Un necunoscut, spre păstrarea amintirii celor povestite”, are nr. 160, este marcat ca fiind „fără loc, fără dată” și poartă numele intern de „Scurtă istorie a dacilor până la Ștefan al III-lea (voievodul Moldovei)”. El face parte din arhiva familiei De Medici de la Florența și este o copie și o prelucrare a unui model mai vechi, adaptat momentului, adică sfârșitului secolului al XVI-lea, când papalitatea pregătea o nouă „Ligă Sfântă” contra Imperiului Otoman, tot mai concentrat asupra acaparării Europei Centrale[1]. Iată-l în forma sa latină originală: Sunt Daci ex Italis Romanisque procreati, qui duce Lucio Valerio Flacco cum Daciam occupavissent in hisque regionibus inveteravissent ac uxores duxissent, hos Dacos reliquerunt, qui eorum lingua Romani a Romanis, nostra Valasci, eodemque modo ab Italis appellantur. Valasci enim Polonis idem est, quod Itali Latinis. Quorum regio Moldavia quasi Minor Dacia vulgo appellatur. Hi natura, moribus et lingua non multum a vulgo Italiae absunt, suntque homines feri magneque virtutis, neque alia gens est, quae pro gloria belli et fortitudinis angustiores fines cum habeant, plures ex propinquitate hostes sustineat, quibus continenter aut bellum infert, aut illatum, defendit Valachiae situs[2]. Traducerea: „Sunt dacii născuți din italici și din romani, care, după ce ocupaseră Dacia, avându-l drept conducător pe Lucius Valerius Flaccus, iar cu timpul se așezaseră stabil în aceste ținuturi și își luaseră soții, i-au lăsat în urmă pe acești daci; iar aceștia sunt numiți în limba lor români de către români, iar în a noastră valahi, și în același mod sunt numiți și de către locuitorii Italiei. Căci, pentru poloni, valahi este același lucru cu italici, când se referă la latini. Țara lor este numită în popor Moldova, însemnând Dacia mai Mică (Dacia Minor). Aceștia, prin natura lor, obiceiuri și limbă nu sunt tare îndepărtați de populația Italiei și sunt oameni mândri și de o mare vitejie; nici nu este vreun alt neam care, doar pentru gloria câștigată din luptă și curaj – căci stăpânesc peste ținuturi reduse ca întindere –, să poată ține piept atât de multor dușmani din vecinătate, cu care permanent fie că poartă război, fie, dacă de aceia le e pornit împotrivă, este apărată regiunea Țării Românești (Valahiei)”. Se vede și aici evidența: românii se numeau pe sine romani.
După 1500, pe măsură ce contactele și călătoriile se înmulțesc, mărturiile despre numele etnic al românilor identic cu numele romanilor se tot înmulțesc. Padovanul Francesco della Valle (? – după 1545) – aflat în serviciul lui Alvise Gritti – a scris la Veneția, în 1535, după moartea patronului său, Una breve narrazione… („O scurtă povestire…”), cu impresii din cele două călătorii (prima la 1532, iar a doua la 1534) făcute în Țările Române[3]. El spune că locuitorii Țării Românești vorbesc o limbă romanică: „Limba lor este puțin deosebită de limba noastră italiană, își zic în limba lor romani (romei), fiindcă spun că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se așeza în această țară; și când vreunul întreabă dacă știe cineva să vorbească în limba lor valahă, ei spun în felul acesta: știi românește?, adică știi să vorbești limba română, din cauză că limba lor s-a stricat” (La lingua loro è poco diversa dalla nostra Italiana, si dimandono in lingua loro Romei perché dicono esser venuti anticamente da Roma ad habitar in quel paese, et se qualcuno dimanda se sano parlar in la loro lingua valaca, dicono a questo modo sti rominest, che vol dire sai tu Romano, per esser corrotta la lingua)[4]. Italianul relatează, în continuare, cum au fost ei de bine primiți la o mănăstire „din deal”, în fața orașului Târgoviște, de niște călugări „greci” (ortodocși), care le-au făcut italienilor o impresie deosebită și le-au povestit „toată istoria așezării locuitorilor din această țară” și anume „că împăratul Traian, învingând și cucerind această țară, a împărțit-o între soldații săi, prefăcând-o în provincie romană, încât, fiind aceștia descinși din cei antici, păstrează numele de romani. Dar, trecând anii, băștinașii au alterat într-atâta numele, ca și obiceiurile și limba, încât acum ei cu greu se mai înțeleg; totuși, în prezent, ei se numesc Romei, și aceasta am aflat noi de la călugării de la mănăstire” (tutta l’historia della venuta di quelli populi ad habitar in quel paese, che fu questa: che havendo Trajano Imperatore debellato et acquistato quel paese, lo divide a suoi soldati, et lo fece come colonia de Romani; ma per il corso de tempi, hanno corrotto si il nome, et li costumi, che a pena s’intendono, però al presente si dimandon Romei, e questo è quanto da essi monacci potessimo esser instruiti)[5]. Francesco della Vale vorbește și el, clar și precis, despre conștiința romanității românilor și despre latinitatea limbii române, fiind primul care reproduce o propoziție românească („Știi românește?”), pe care o înțelege fără traducător. Într-un fel, și acest italian de pe la 1500 vede țara locuită de români în unitatea ei originară, stabilită de împăratul Traian. De la Francesco de la Valle și până la Francesco Griselini, adică de la 1534 până la 1780 – nume și date invocate de Carlo Pulsoni, este o cale foarte lungă, toată presărată cu mărturii ale faptului că românii se numeau pe sine „romani” și nu vlahi. Dăm câteva exemple.
Tranquillo Andronico (Andreis) sau, latinizat, Andronicus (1490-1571), dalmat din Trau (Troghir), ocrotit de episcopul Statilius al Transilvaniei, partizan al aventurierului venețian Aloisio (Alvise) Gritti[6], într-o epistolă (datată în 1534) către Ian Tarnowski, comandant suprem al armatei Regatului Poloniei, spune că românii „se cheamă și acum romani” (et nunc se Romanos vocant), „dar nu mai au nimic roman decât limba” (sed nihil Romani habent, praeter linguam)[7]. Aceasta nu înseamnă în niciun caz că începând cu anul 1534 românii se chemau pe sine „romani” – cum dau de înțeles unii autori – că atunci, Andronicus a consemnat acest lucru. De altfel, textul spune că „și acum” românii se cheamă romani, ceea ce vrea să spună că mereu în trecut românii s-au chemat pe sine așa.
Anton Verancsics sau Verantio/ Verantius (1504-1573) susține că valahii, când întreabă pe cineva dacă știe să vorbească pe limba lor valahă, spun: Oare știi româna?, sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: Dacă este român?” (Valachos… interrogantes, quampiam, an sciret Valacchice: scisne, inquunt Romane? et an Valachus esset: num Romanus sit? quaerunt)[8]. El este unul dintre numeroșii autori care atestă felul cum se numeau pe sine românii în secolul al XVI-lea: „Valahii, care se numesc pe sine romani” (Valacchi, qui se Romanos nominant). Este clar că românii nu se numeau pe sine romani, ci români, numai că redarea etnonimului intern în latinește se putea face, în forma cea mai apropiată de fonetica limbii române, doar prin Romanus. Cu alte cuvinte, străinii auzeau din gura românilor etnonimul român, dar nu-l puteau reda în latină întocmai. Pe de altă parte, dându-și seama că, de fapt, era vorba despre o formă ușor alterată a numelui latinesc de Romanus, îl redau prin Romanus.
Alessandro Guagnini (1538-1614) notează, într-o interesantă biografie anonimă a lui Despot Vodă, scrisă în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1568): „Această naținne a valahilor se numește romană (română) și ei spun că își trag obârșia de la exilații alungați de romani din Italia” (Haec nacio Valachorum appellatur Romana, et aiunt originem traxisse ab extoribus adactis in exilium a Romanis ex Italia)[9]. Firește, și acest autor nu dorește să spună că națiunea valahilor se numește pe sine „romană”, ci „română”, dar nu are cum să redea această particularitate a numelui românesc în latinește. Pe de altă parte, asemănarea celor două denumiri era așa de mare încât ele păreau identice.
Ferrante Capeci (1549-1587), umanist și el, rector al Colegiului Major iezuit (al Universității) din Cluj, scrie că românii „au limba asemănătoare cu italiana actuală, în așa fel încât în puține luni s-ar putea învăța bine limba lor «de către italieni», așa cum ei, «românii» învață ușor italiana. Mai mult, ei se cheamă „românești” (Hanno lingua simile all’italiana moderna, tal che fra pochi mesi si potrebbe bene imparar la loro lingua; come essi facilmente imparano l’italiano. Anzi essi si chiamano romaneschi…)[10]. Un iezuit anonim italian spune, la 1587, că românii „sunt totuși prieteni ai numelui de roman, și prin limba stricată provenită din latină, și prin opinia pe care o au de a fi descins din romani și se cheamă între ei cu numele de romani” (Questa gente… e pero amica del nome Romano, si per la lingua corotta de la latina, si per l’opinione che hanno d’esser discesi da Romani et con nome de Romani si chiamano fra di loro)[11].
Sasul Gaspar Helth (Heltai) din Cisnădie, stabilit la Cluj, arată (în 1579) că valahii se numesc pe sine români (Románusok)[12]. Wolfgang (Farkas) Kowachoczy, cancelarul lui Ștefan Bathory, lăsând în 1584 o scriere de actualitate politică, spune că „valahii noștri, care se pretindeau chiar și acum ca fiind romani în mod obișnuit în limba vorbită, erau rămășițele acestora [ale romanilor]” (Valachi nostri, qui se nunc etiam Romanos vulgo venditant, eorum reliquie sunt)[13]. Într-o descriere anonimă a Moldovei, de inspirație polonă, scrisă pentru uzul papal (Ignotus ad rei memoriam brevis historia Dacorum usque ad Stepahnum III, voievodam Moldaviae… = „Scurtă istorie a dacilor prin amintirea lucrurilor necunoscute până la Ștefan al III-lea, voievodul Moldovei…”), tot la finele secolului al XVI-lea, se spune că moldovenii, „în limba lor, se cheamă… români de la romani” (eorum lingua Romani a Romanis… appelantur)[14]. Friulanul Marcantonio Nicoletti da Cividale (1536-1596) știe că românii înșiși se pretind descendenți din „nobilimea romană”. Giovanni Antonio Magini (1555-1617) explică faptul că românii păstrează între ei numele de romani[15]. Giorgio Tomasi (? – după 1621), care a stat în Transilvania între 1596-1599, susține că românii „țin de ocară numele de valah, nevoind să fie chemați cu alt cuvânt decât acela de români/ românești, mândrindu-se de a avea originea din romani” (Tengono per ignominia il nome di Valacco, non volendo essere appellati con altro vocabolo che di Romanischi, gloriandosi d’havere origine da Romani…)[16]. În comentariile la opera lui Nicolaus Olahus, Adam Francisc Kollarius, editorul ediției Hungariei de la 1763: „Toți valahii se consideră pe ei înșiși ca fiind Rumunyi, adică romani, și socot că vorbesc rumunyeschte, adică limba romanilor”[17]. Pierre Lescalopier, după ce arată, în urma călătoriei din 1574 în Țara Românească, că românii înșiși se consideră adevărați urmași ai romanilor, scrie că aceștia își „numesc limba lor românește, adică romană” (nomment leur parler romanechte, c’est a dire romain[18]. Szamosközi István, umanistul maghiar transilvănean, susține că românii se numesc pe sine romani (Quin etiam sese adhuc Romanos appellant)[19], iar polonezul Stanislaw Orzechowski (1513-1566) scrie că românii (numiți daci) „se numesc în… limba lor români de la romani” (eorum lingua Romini a Romanis… appellantur)[20].
Prin urmare, în argumentația lui Carlo Pulsoni s-au strecurat mai multe greșeli. În primul rând, pentru demonstrarea ideii (susținute în articol), anume că „romanii” din ambianța minunilor Sfântului Iacob de Compostela nu sunt români, nu era nevoie de „a dovedi” că românii nu erau români pe la 1200, ci valahi. O asemenea idee este falsă dintru început. Nu există nicio mărturie din Evul Mediu care să dovedească faptul că românii se chemau pe sine valahi. Dimpotrivă, toate sursele care s-au păstrat arată contrariul, anume că românii nu cunoșteau numele de valah. Românii, ca și multe alte popoare, au două nume, unul intern, dat de ei înșiși când se definesc pe sine (endonim sau autonim) și altul extern, dat de străinii care se referă la români (exonim). Faptul acesta se cunoaște la mai multe popoare din jurul românilor sau de mai departe. Exemple: ungurii nu folosesc numele de „ungur” în limba lor, ci se numesc pe sine maghiari, grecii se numesc pe sine eleni, germanii – Deutschen, albanezii – schipetari etc. Cu toate că acest lucru este demult cunoscut și acceptat pentru popoarele enumerate mai sus și pentru multe altele, în cazul românilor există o reținere, născută din ignoranță, dar mai ales din diverse prejudecăți și clișee create de-a lungul timpului.
În perioada luptelor pentru emancipare națională a popoarelor, începute în secolul al XVIII-lea, din Europa Central-Orientală, când se susținea că au drept la existență liberă, la egalitate și chiar la state proprii doar popoarele cele mai vechi (popoarele „cu istorie” și mai nobile, fără amestec „barbar”), românii și-au cercetat și ei mai intens trecutul. În conștiința publică românească și chiar în folclor, exista convingerea (formulată vag și mitic) că românii sunt urmașii romanilor, că ei există „de la descălecatul dintâi, de la Traian, împăratul Romei”. Mișcarea iluministă numită „Școala Ardeleană” a fortificat această convingere și a răspândit-o mult (uneori exagerând) prin lucrări de erudiție, scrise inclusiv în latinește, rezultat al cercetărilor savanților români, făcute la Roma, Viena și în alte locuri din Occident. Această ofensivă a românilor a creat, însă, și reacții adverse. Atunci, în secolul al XVIII-lea și de atunci încoace, s-au formulat și „teorii” contrare acestor idei la romanității, continuității și unității românești, formulate – cele mai multe – cu finalitate politică, aceea de a-i opri pe români să se unească, să aibă stat național, să se ridice contra imperiilor acaparatoare și înglobante. O asemenea idee a fost și aceea că românii erau un popor „nou”, „fără istorie”, că ei proveneau din amestecuri obscure, „balcanice” și „orientale”, că strămoșii lor fuseseră păstori rătăcitori prin sud-estul Europei, mai ales pe la sud de Dunăre, că „se strecuraseră” neobservați peste Carpați, prin secolele al XIII-lea și al XIV-lea, că erau din naștere „răufăcători”, „murdari”, „hoți”, „jefuitori”, că ajunseseră greu, târziu și parțial la o anumită conștiință etnică, că limba lor „balcanică” se „romanizase” prin munca unor savanți iluminiști, că națiunea lor – câtă exista – fusese „inventată” de elitele lor intelectuale modeste etc. În mod concret, „savanții” din Imperiul Romano-German (apoi Austriac și apoi Austro-Ungar) și cei din Imperiul Rusesc (apoi Sovietic) s-au pus (au fost puși) serios pe treabă și ei „au demonstrat” că strămoșii românilor moderni au fost valahii (formați din mai multe grupuri disparate în toată Europa Sud-estică și Centrală), din care, în Epoca Modernă, ar fi fost „inventați” românii, drept construcție artificială, rezultat al „naționalismului”. Ba, în lumea rusă și sovietică, ideea era că strămoșii românilor au fost două popoare distincte, vlahii în sud și vest și volohii în est. Din primii ar fi rezultat românii, iar din grupul de volohi s-ar fi născut moldovenii, două popoare distincte. Ce fel de popoare? În fața evidențelor, s-a admis că erau popoare romanice și că „moldovenii” ar fi fost „cel mai răsăritean popor romanic”, rudă cu românii, dar, totuși, deosebit de români. Ca rezultat, în Republica Moldova – moștenitoarea guberniei rusești Basarabia și a „Republicii Sovietice Socialiste” omonime, cu numele actual de Moldova – abia recent s-a renunțat la sintagma de „limbă moldovenească”, aceasta fiind înlocuită prin lege cu numele firesc al limbii vorbite între Prut și Nistru, acela de „limba română”. Gestul nu a avut nimic naționalist în sine, ci a exprimat potrivirea teoriei politice cu realitatea.
Occidentalii nu erau preocupați de astfel de detalii care cultivau diferențierea dintre români și „moldoveni” și care serveau expansionismului rusesc și sovietic. Ei erau, însă, influențați – și mai sunt și acum – de discriminarea românilor din trecut și de prelungirile sale mai recente. Astfel, azi, în mediile din Ungaria, Austria, Germania, Marea Britanie și alte țări germanice, în țările slave occidentale sau occidentalizate (catolice și, parțial, protestante), clișeul continuă, cu intensități diferite și cu intermitențe: românii sunt acum un popor romanic, dar unul recent, numit până la un timp valah și apoi (din secolul al XIX-lea, mai ales) cu numele modern actual. În țările de limbi neolatine (Italia, Franța, Spania, Portugalia), lucrurile sunt mai nuanțate. Limba, literatura și civilizația românească sunt studiate în cadrul departamentelor de limbi romanice, unde s-au creat lectorate de specialitate. Româna – cea mai răsăriteană limbă romanică, singura izolată de masa latinității, singura cu superstrat slav – însoțită de cursurile de civilizație (scurtă istorie a românilor), iluminează cumva mințile studenților, le deschid orizonturi noi și contribuie la cunoașterea obiectivă a lucrurilor. Dar occidentalii – cel puțin până nu demult – erau obișnuiți cu rigoare, cu ordine, cu mărturii clare, precise, nu cu ipoteze, cu povești, cu legende și mituri. De multe ori, ca moștenire de la istoricii pozitiviști, o realitate exista doar de-atunci de când apărea ea în surse. Carlo Tagliavini și Lorenzo Renzi – citați, între alții, de Carlo Pulsoni – știau foarte bine că românii au avut de când există ei două nume, acela intern de rumâni/români și acela extern de vlahi (cu multe variante) – dar când au căutat dovezi certe despre această dualitate le-au găsit (ei înșiși ori le-au luat de la alții) abia începând cu secolul al XVI-lea și nu au precizat clar care era realitatea. Anume că românii nu s-au chemat pe sine altminteri decât cu numele moștenit de la Roma, cum arată clar o mulțime de savanți de azi, inclusiv, unii, germanici. În Italia, a fost cel mai clar în acest sens în ultimele decenii, istoricul Cesare Alzati[21], excelent cunoscător de limbă și istorie românească și erudit cercetător al arhivelor și bibliotecilor referitoare la români. Nici filologul Lorenzo Renzi nu a susținut altceva legat de vechimea numelui de „român”, dar unele texte ale sale au putut fi interpretate restrictiv. Cesare Alzati remarca demult că „limba evanghelizării” locuitorilor din spațiul românesc cu referire la Schytia Minor (Dobrogea) a fost greaca, dar referirea la Dacia Traiană arată că lucrurile au stat categoric altminteri. Aici, limba evanghelizării a fost fără îndoială latina, fapt dovedit din plin de lexicul religios al limbii române. Istoricul mai notează că, de la Constitutio Antoniniana a împăratului Caracalla, din 212, prin care toți rezidenții liberi din Imperiu primeau numele de „romani”, de cetățeni romani, toți, indiferent de apartenența etnică și lingvistică, și-au putut zice și și-au zis Romani, că așa au făcut și au continuat să facă de-a lungul secolelor Romani-i din Dacia Traiană[22].
Din cauza prestigiului savanților occidentali (care s-au ocupat, cei mai mulți, în treacăt de români) și al renumelui prost al românilor în general în Vest, credibilitatea primilor a devenit cu timpul literă de lege, iar cuvântul celorlalți a fost ignorat sau chiar disprețuit ca fiind „naționalist”. Într-un fel, chiar și astăzi, discriminarea românilor continuă. Puțini își închipuie și puțini cred că există și în România savanți, cunoscători de greacă și latină, cercetători ai textelor vechi, comparatiști de nivel european, căutători ai adevărului omenește posibil. Desconsiderarea românilor este cumva, în anumite locuri și medii intelectuale, aproape intrinsecă, insinuată demult și greu de înlăturat. Cum, adică, românii să fi păstrat prin nume amintirea Romei și latinofonii occidentali, cu excepția romanșilor (ladinilor), nu? Acest lucru este, în ochii unora, aproape o blasfemie. Firește, cei care știu, care insistă, care cercetează observă ușor că lucrul nu este de mirare și că el este dovedit prin surse.
Ideea că românii au două nume și că numele etnic pe care și l-au dat ei întotdeauna a fost acela de „români”/ „rumâni”, provenit din latinescul Romanus, la plural Romani, este veche și realitatea pe care o cuprinde este consemnată demult, după cum s-a putut vedea mai sus. Niciodată nu este atestat numele de valahi ca fiind propriu românilor în interiorul lor. Acest nume li s-a dat de către străini, fiindcă ei erau rude cu italienii, cu spaniolii, cu francezii, cu portughezii etc. În timpurile recente, unele grupuri de români balcanici, sub influența regimurilor politice din țările în care trăiesc și a felului cum sunt numiți ei de către localnici, dar și (în anumite cazuri) din cauza unor presiuni politice, se numesc pe sine și vlahi. Însă și în interiorul comunităților de la sud de Dunăre, numele cel vechi de român (rumân, armân, rumăr, rumâr etc.) s-a păstrat, odată cu vechea lor conștiință de descendenți ai Romei.
Așadar, chiar dacă în Codex Calixtinus nu se găsește numele etnic intern al românilor, pentru că acolo unde se află la un moment dat etnonimul Romani este vorba despre „romeii” din Imperiul Roman de Răsărit (sau chiar despre locuitorii Romei), presupunerea identității dintre acei Romani și români a existat. Ea a prilejuit acest excurs, fiindcă, în graba argumentației, istoricul Carlo Pulsoni a susținut că românii se chemau pe sine valahi, pe de o parte și că numele de „români”, fiind atestat abia în secolul al XVI-lea, este un etnonim nou, recent și care și l-au luat sau pe care l-au primit românii, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, între alte argumente, istoricul italian a susținut că numele de „român” nu putea fi cuprins în Codex Calixtinus fiindcă acest nume nu ar fi existat la 1100-1200, ceea ce este fals.
„Codex Calixtinus” (sau „Codex Compostellus”) este un manuscris care cuprinde cinci cărți de natură diferită (hagiografică, liturgică, omiletică, muzicală și narativă) și care a fost numit Liber Sancti Jacobi („Cartea Sfântului Iacob”). Datează din secolul al XII-lea și a fost atribuit (fără mărturii clare) Papei Calixtus al II-lea. Autorul principal sau compilatorul acestui Liber este astfel denumit „Pseudo-Calixtus”, dar este adesea identificat cu savantul francez Aymeric Picaud. Cea mai probabilă perioadă de compilare este 1138-1145. A fost conceput ca o antologie de detalii de fundal și sfaturi pentru pelerinii care urmau Calea Sfântului Iacob până la altarul apostolului Sfântul Iacob cel Mare, situat în catedrala Santiago de Compostela, în Galicia. În „carte” se găsesc pomenite, de asemenea, descrieri ale traseului, opere de artă care pot fi văzute de-a lungul drumului și obiceiurile localnicilor. Prin urmare, codicele este miscelaneu, adică nu este unitar, iar textele au autori inițiali diferiți. De aceea, chiar dacă „dacii” plasați lângă norvegieni sunt danezii, „Dacia” din introducerea Papei Calixtus, de la începutul Cărții a doua, Dacie plasată lângă Ungaria (precedată de Italia), poate să fie vechea Dacie adevărată, adică Dacia Pontică (Traiană) și nu Dacia Cimbrică (inventată târziu, adică Danemarca). Toată referirea din acest loc privește Europa sudică, unde era „calea celor trei mări” (Tireniană, Adriatică sau Ionică și Egee), pe care o străbăteau pelerinii din Spania și Franța ca să ajungă în Țara Sfântă. Minunile Sfântului Iacob sunt petrecute pe acest drum sudic și central-european – dar nu nordic – pe unde treceau călătorii rugători. În acest context, nu avea cum să fie pomenită Dania. De altfel, denumirea de „Dacia” pentru Regatul Danemarcei nu este generală, fiindcă se utilizează și numele de „Dania” pentru acest regat nordic. De exemplu, Sven Agessen, când scrie în secolul al XII-lea Brevis historia regum Daciae, o subintitulează Compendiosa regum Daniae historia, iar cunoscutul Saxo Grammaticus scotea în același secol Historia regum Danicae compendiosa, ceea ce dovedește alternanța dintre Dacia și Dania/Danica în felul de a denumi Regatul Danemarcei[23]. Prin urmare, codicele atribuit Papei Calixtus fiind, în fapt, o operă compozită, miscelanee, se poate ca pentru aceeași realitate să fie folosite nume diferite. Din datele existente, avem convingerea că în cercurile erudite europene, inclusiv în ambianța curiei papale, nu s-a uitat niciodată existența Daciei Pontice, a Daciei celei adevărate, fondate ca provincie romană de împăratul Traian. Este drept că între provinciile ecleziastice ale Bisericii Romane apare, prin secolul al XI-lea, Dacia nordică, numită de unii specialiști „Cimbrică”, spre a o deosebi de Dacia dunăreană și pontică din est, adică spre a deosebi facțiunea de realitate. Numele acesta de Dacia dat Danemarcei nu are altă explicație decât asemănarea izbitoare dintre cele două nume de „Dacia” și „Dania” (diferența este de doar o consoană). Pe fondul scăderii nivelului intelectual al scribilor (notarilor) de la curia romană și din alte cancelarii (laice și mănăstirești) din Occident, după ceea ce istoricii au numit „Renașterea carolingiană”, confuzia nu este de mirare și nu este unică. Dar confuzia, aproape generalizată la un moment dat, nu i-a împiedicat pe unii cunoscători să știe plasarea geografică adevărată a Daciei. De aceea, credem că referirea la Dacia, din Cartea a doua a Codicelui Calixtinus, privește Dacia Pontică. Faptul nu are importanță pentru vreun fel de orgoliu național, ci pentru exactitatea informației, pentru reproducerea exactă a datelor codicelui menționat. Din același motiv, am făcut și precizările legate de numele de „român”/ „rumân”, care nu este un nume nou, ci singurul nume (cu variante locale) pe care și l-au dat vreodată românii.
* Partea I a studiului se poate citi în Scriptor nr. 11-12, noiembrie-decembrie/2025.
[1] Publicat în Elementa ad Fontium Editiones, XXVII-2. Res Polonicae ex Archivo Mediceo Florentino, editori Walerian Meysztowicz, Wanda Wyhowska de Andreis, Roma, 1972, nr. 160, p. 18. Îi mulțumim profesorului Cristian Luca (directorul Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția) pentru semnalarea izvorului.
[2] Ignotus ad rei memoriam, N. 160, s. l. (sine loco), s. d. (sine data), Brevis historia Dacorum usque ad Stephanum III [voievodam Moldaviae], (Exempl.), Archivo Mediceo Fiorentino, F. 4293, f. 447. Adică: Archivio di Stato di Firenze, Archivo Mediceo del Principato, Filza 4293. Avvisi, varie scritture et notizie di Polonia (1559-1599).
[3] Maria Holban (volum îngrijit), Călători străini despre Țările Române, vol. I, București, 1968, pp. 317-320.
[4] Claudiu Isopescu, Notizie intorno ai Romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, în „Bulletin de la Section Istorique”, XVI, 1929, p. 15. Maria Holban, op. cit., vol. I, p. 322. Adolf Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 90. Cea mai veche mențiune a întrebării îi aparține însă lui Nicolae de Modruš (Modrussa) și a fost inclusă în deloc măgulitoarea prezentare făcută de prelatul dalmat lui Vlad al III-lea Drăgulea, poreclit Dracula de sași și de occidentali și Țepeș de turci (Luka Spoliarijć, Nicholas of Modruš, The Glory of Illyria: Humanist Patriotism and Self-Fashioning in Renaissance Rome [teză de doctorat (Central European University)], Budapest, 2013, p. 293).
[5] Maria Holban, Călători străini…, p. 322.
[6] Maria Holban, Călători străini…, 1968, pp. 242-245.
[7] Tranquillus Andronicus, De rebus in Hungaria gestis ab Illustrissimo et Magnifico Ludovico Gritti deque eius obitu epistola, în Andreas Veress, „Acta et Epistolae relationum Transylvaniae Hungariaeque cum Moldavia et Valachia”, vol. I, Cluj (Kolozsvár), 1914, p. 243. A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 90. George Lăzărescu, Nicolae Stoicescu, Țările Române și Italia până la 1600, București, 1972, pp. 278-280.
[8] Antonius Wrancius Sibenicensis Dalmata, De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transalpinae, în „Monumenta Hungariae Historica. Scriptores”, II, Pest, 1857, pp. 134-135.
[9] Vita Despothi Principis Moldaviae, în Constantin Marinescu, À propos d’une biographie de Jacques Basilicos l’Héraclides récemment découverte, în „Mélanges d’histoire générale”, publiés par C. Marinescu, Cluj, 1938, pp. 381-397. Apud A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 109. Vezi și Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Țările Române, vol. II, București, 1970, p. 291 și urm.
[10] Ladislaus Lukács, Documenta romana Historiae Societatis Jesu in regnis olim corona hungarica unitis, III (1581-1586), Romae, 1967, p. 403; A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 131.
[11] Ioan Constantin Filitti, Din documentele Vaticanului, II. Documente politice (1526-1788), București, 1914, p. 45; A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 131.
[12] B. Capesius, Neue Forschungen über Gaspar Helth (Heltai Gáspár), în „Forschung zur Folks und Landeskunde”, VIII, 1965, 2, pp. 96-97; A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 133.
[13] Wolfgang Kowachoczy, De administratione Transylvaniae Dialogus. Adiecta est ad Maximum et Victorem Poloniae Regem Gratulatio, Claudiopoli Transilvanorum, 1584, 34 file; A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 135.
[14] Elementa ad fontium editiones, XXVII (Res Polonicae in archivo Mediceo Florentino), II, ed. V. Meysztowicz și W. Wyhowska de Andreis, Romae, 1972, p. 18. A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 145.
[15] A. Armbruster, Romanitatea românilor…, pp. 146-147.
[16] Ioan Domșa, Referințele lui Giorgio Tomasi despre Transilvania și Țările Române, în „Anuarul Institutului de istorie națională”, X, 1945, pp. 290-324.
[17] Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) (1493-1568). Texte alese, studiu introductiv și note de I.S. Firu și Corneliu Albu, București, 1968, p. 83.
[18] Paul Cernovodeanu, Călătoria lui Pierre Lescalopier în Țara Românească și Transilvania la 1574, în „Studii și materiale de istorie medie”, IV, 1960, p. 444; Maria Holban, op. cit., vol. II, p. 418 și urm.; A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 127.
[19] Stephanus Zamosius, Analecta lapidum vetustorum et nonnullarum in Dacia antiquitatum, Francofurti ad Moenum, 1598, p. 12. Prima ediție a apărut la Padova, în 1593.
[20] Stephanus Orichovius, Annales polonici ab excessu Sigismundi, în I. Dlugossus, Historiae polonicae libri XII, II, Lipsiae, 1711, col. 1555; A. Armbruster, Romanitatea românilor…, p. 115.
[21] Cesare Alzati, Terra Romena tra Oriente e Occidente. Chiese ed etnie nel tardo ʼ500, Presentazione di Luigi Prosdocimi, Milano, 1981, passim.
[22] C. Alzati, Chiese nella storia. Culto, Impero, Ecumene, a cura di Gabriele Archetti e Roberto Bellini, Brescia-Spoleto, 2023, pp. 725-726.
[23] Ion Talos, În secolul XII…, p. 83.