Sanda GOLOPENȚIA- ERETESCU

Sanda GOLOPENȚIA-ERETESCU (n. 2 martie 1940) este o lingvistă, folcloristă, eseistă și memorialistă română, emi­gra­tă din 1980 în Statele Unite. Și-a început evoluția profe­sio­nală de excepție la București, într-un institut de cercetare (și acolo a fost primită cu greu din cauza unor pretins grave probleme de dosar, fiind fiica marelui Anton Golopenția, mort în închi­so­ri­le comuniste), și s-a împlinit după 1980 în Statele Unite. Între 1981 și 2010, Sanda Golopenția a lucrat la Universitatea Brown, acolo unde astăzi este profesor emerit. A publicat pes­te 50 de volume de lingvistică, de se­miotică literară, de antro­po­logie, a participat cu comunicări și conferințe, a scris imens, rămânând o prezență activă a vieții culturale și științifice ro­mâ­nești. Între cărțile publicate în limba română, se numără: Intermemoria, Studii de prag­matică și antropologie (2001), Che­marea mâinilor negative (2002), Emigranții Carter (2008), Viața noastră cea de toate zilele (2009), Fluviul Alfeu sau despre exil și întoarceri (2017), Bulevardele vieții (2018). În 2017, la Iași i-a fost decernat ti­tlul de Doctor Honoris Causa de Universitatea Apollonia din Iași. Este Doctor Honoris Causa al Universității de Vest din Timișoara și membru de onoare al Academiei Române.

Livia IACOB: Vă aflați la Iași cu pri­le­jul decernării titlului de Doctor Ho­no­ris Causa al Universității Apollonia din Iași. Nu este singurul titlu de acest gen din cariera dumneavoastră și nu este singurul titlu pe care vi-l acordă o uni­versitate din România. Dacă îmi aduc bine aminte aveți și titlul de Doc­tor Honoris Causa al Universității de Vest din Timișoara. Ce vă leagă, în mod deosebit, de Timișoara? Deconspir în felul acesta puțin, o mică parte din bio­gra­fia dumneavoastră.

 Sanda GALOPENȚIA-ERETESCU: Timișoara face parte din viața tatălui meu. El a copilărit în județul Caraș-Severin, a fost licean la Cluj o vreme și du­pă aceea la Timișoara, urmându-l pe tatăl lui, care era avocat C.F.R. și se de­pla­sa cu familia în funcție de poziția pe ca­re trebuia s-o ocupe. Deci de Timișoara mă leagă toată partea bănă­țeană a vieții lui și intereselor lui și mă leagă și o mulțime de prieteni, de foști studenți care lucrează la Timișoara. M-am bucurat de câte ori am avut pri­lejul să revin la Timișoara.

Tatăl dumneavoastră, trebuie să spunem și asta, este un reputat savant al României, sociologul Anton Golopenția, cel de care se leagă, până la urmă, și o sfâ­șietoare dramă din biografia dum­nea­voastră, drama care probabil a făcut posibilă astăzi revanșa istoriei pe de o par­te. Ajungând atât de cunoscută în în­treaga lume, ați reușit, peste ani, să sal­vați memoria tatălui dumneavoastră, cel care pe nedrept a fost închis în lotul Pătrășcanu și care, la fel ca și mama Monicăi Lovinescu, a decedat în închi­soa­re. Dar iată că până la urmă cărțile lui sunt vii, iar memoria lui astăzi, prin­tre noi, a fost posibilă și datorită efor­tului pe care l-ați făcut. Într-un in­terviu pe care-l dădea soțul dum­nea­voas­tră, scriitorul dar și savantul, de ase­me­nea, Constantin Eretescu, spunea foarte fru­mos că faceți parte dintre acei copii ca­re nasc părinți și, încercând să mă docu­mentez pentru întâlnirea noastră, mi-a atras atenția această spusă atât de frumoasă a dumnealui.

Și George Sand a spus la un mo­ment dat că este mama tatălui ei. Departe de mine să spun același lucru, dar este într-adevăr o situație, o poziție în viață care ar fi bine să nu existe, dar uite că se ivesc împrejurări în care e nece­sar.

Sigur că ar fi de dorit să nu existe, dar încep poate puțin lipsit de confort acest episod pentru dumneavoastră și aș începe cu el pentru că este un element im­portant care ne leagă de România unor ani de tristă amintire, anii ʼ50-ʼ60 ai deja secolului trecut, când o mare parte din intelectualitatea noastră, partea de frunte a acestei intelectualități, s-a sal­vat plecând în exil. Tatăl dumneavoas­tră a ales să nu o facă și iată că până la ur­mă dumneavoastră ați dus acest stin­dard mai departe. Mă încearcă, privindu-vă, o emoție similară cu cea pe care am trăit-o când eram în liceu și i-am văzut pe soții Monica Lovinescu și Virgil Ierunca la o întâlnire organizată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Ce reprezintă pentru dumnea­voas­tră, până la urmă, exilul? Pentru că practic ați ales să faceți acest pas foarte târziu, dacă ne gândim la momentul de viață în care vă aflați în anii ʼ80 când ați ple­cat din România în Statele Unite ale Americii.

Absolut, am plecat târziu, am deli­be­rat îndelung și mi-a fost foarte greu să mă hotărăsc. În jurul meu, și fratele meu care era în America cu un doctorat și care fusese condamnat pentru asta, și so­țul meu au hotărât mai repede pentru exi­lul nostru, al familiei, dar mie mi-a ve­nit foarte greu pentru că prin meserie, prin terenurile (deplasările) pe care le făceam în Maramureș, prin cărțile ca­re-mi erau dragi eram foarte legată de România. M-am hotărât pentru că la un moment dat a fost greu nu numai să merg la congrese sau la manifestări in­ter­naționale, mă obișnuisem și țineam în buzunar invitațiile, nici nu le mai pre­zen­tam, dar la un moment dat m-am cioc­nit de un fel de aproape provocare din partea unor organisme de tipul celor care controlau vize, ieșiri, intrări la ins­ti­tu­tele de cercetare ale academiei. Noi am ținut după aceea de Consiliul Națio­nal al Cercetării Științifice și atunci, în­tr-o împrejurare în care nu mi s-a permis să țin o comunicare despre instituțiile lin­gvistice ale unui sat al vorbei extra­ordinar, care este satul Breb din Maramureș, atunci mi s-a spus că de fapt ce tot facem noi atâta caz că nu ni se dă drumul și că avem greutăți care ne-ar putea determina să plecăm, fiind­că asta spusesem, că sunt într-un fel îm­pin­să spre plecare și că eu nu o vreau, pen­tru că noi tot nu vom pleca vreo­da­tă, pentru că ne e comod să trăim în Ro­mânia oricum ar fi, leafa merge și în mo­mentul acesta s-a catalizat ceva. Știu că a doua zi m-am dus la Jilava unde e în­mor­mântat Anton Golopenția, am aflat asta la mulți ani, târziu, și m-am așezat pe o bancă acolo, în cimitirul satului, și m-am gândit, așa, la ce a reprezentat via­ța mea până atunci și atunci, într-un fel, am început să decid plecarea.

A fost poate și o revelație interioară de care poate momentan nu erați con­ști­en­tă, aceea că trebuie să duceți mai de­par­te sacrificiul pe care l-a făcut tatăl dum­neavoastră.

M-am gândit în alți termeni, m-am gândit că poate dacă nu pot să fac ceva util aici, poate în altă parte pot s-o fac, dar eram foarte îndoită.

 Sunt convinsă și, în orice caz, ați fă­cut-o cu asupra de măsură, dacă pot să spun așa, excelând în toate domeniile în care aveți preocupări și dacă mă gândesc cât de vaste și cât de dificile din punct de vedere științific sunt aceste domenii, nu pot să-mi dau seama acum de unde vine energia care v-a mânat întotdeauna îna­inte. E adevărat că esențele tari se țin în sticluțe mici, dar, oricum, sunteți mar­torul unei energii fantastice. Aveți preocupări în domenii cum este stilistica, cum este sintaxa, gramatica trans­for­ma­țio­nală, antropologia culturală, litera­tu­ra, nu în ultimul rând folclorul ro­mâ­nesc. Trebuie să le spunem telespec­tato­ri­lor noștri că ați lucrat într-un moment foar­te dificil pentru cultura noastră și destinul ei european în anii ʼ60-ʼ70 ai secolului trecut la Institutul de Etnologie și Folclor de la București al Academiei Române unde, de asemenea, a fost an­ga­jat și soțul dumneavoastră. Așadar, au fost preocupări care v-au sudat în cuplu, dar și preocupări care v-au propulsat atunci când ați ajuns în Statele Unite ale Americii până la poziția pe care o aveți astăzi, aceea de profesor emerit al Universității Brown[1] din Statele Unite ale Americii. Cum a fost posibilă, prac­tic, această deschidere a dumneavoastră spre atâtea domenii și spre domenii atât de variate.

O parte din deschideri nu sunt sin­gu­lare, sunt tipice pentru generația mea. Cei dintre noi care i-au avut profesori pe Tudor Vianu, pe Alexandru Rosetti și mai târziu pe Mihai Pop au mers pe căi foarte asemănătoare. Tudor Vianu a introdus în discuție, influențat și de Moisil, ideea unei examinări cantitative a literaturii, deci am început să facem sta­tis­tică lingvistică și pe mine m-a cucerit ideea de a vedea cum se explică caracterul ob­sesiv al poeziei lui Bacovia și am por­nit de la ideea că dacă fac un dicționar de frecvențe al vocabularului, cuvinte­lor pline la Bacovia, obțin ceva ce eu am nu­mit vocabular orientat. Obțin un vo­ca­bular care se repartizează în câteva grupuri mari și care îmi justifică într-un fel poezia lui în care parcă toate poemele curg într-un sin­gur fluviu, nu există gra­ni­țe între ele. Deci, de la lin­gvistica can­ti­tativă la struc­tu­ralism nu era decât un pas și ambiția noastră de tineri a fost, alături de Emanuel Vasiliu[2], să-i ajun­gem și poate să-i și depășim, sau în orice caz să negociem cu structuraliștii din Franța mai cu seamă, dar și din America.

O ambiție uriașă cu atât mai mult cu cât ea se petrece simultan, adică e un­deva un răspuns la condițiile noastre.

De la structuralism am trecut foarte repede la gramatica transformațională, de ce, pentru că gramatica transfor­ma­țio­nală nu era o structură în doi timpi și comprimarea, care mă pasiona pe mine că poți să dai socoteală de o gramatică printr-un număr de douăzeci de reguli plus, să zicem, cincisprezece trans­for­mări, asta mi s-a părut extraordinar, să pui într-o nucă toată gramatica și, deci, am fost adepta gramaticii transfor­ma­țio­nale, tot așa, cu ambiții foarte tine­rești și foarte orgolioase. Eram în grup cu Emanuel Vasiliu. În ʼ65 Chomsky[3] a scos Aspecte ale teoriei sintaxei, în ʼ65 am pornit și noi gramatica transfor­ma­țio­nală care a apărut în ʼ68 în română și în anii ʼ70 la-nceput în limba engleză și cu asta, într-un fel, deja mă deplasam spre altceva, pentru că terenul la sate, ca antro­polog, etnolog sau lingvist inte­re­sat de pragmatică și de sociolingvistică m-a interesat mai mult decât terenul de dia­lectolog. Erau întrebări mai multe, era viață mai multă și din momentul în care am cunoscut satul Breb, în anul 1970, am revenit în acest sat până la ple­carea mea în 1980 și am în minte, încă nu am scris, dar am caiete întregi de fișe de teren și vreau să scriu o carte despre un sat al vorbei superlative, care este Brebul.

Este extraordinar modul în care vorbiți și cum povestiți niște lucruri care de fapt sunt foarte dificile, făcându-le să pară foarte ușoare. Cred că acesta tre­buie să fie și explicația pentru afecțiunea pe care v-o poartă studenții dumnea­voas­tră. Sunteți, cu siguranță, un adevărat mentor, știți cum să-i faceți să se descurce prin hățișul foarte dificil al științelor limbii.

Pentru că am avut profesori extra­ordi­nari. Și am avut profesori extraor­di­nari care au fost materni aproape, dacă nu era Rosetti, care era dispus să stea zile întregi la telefon ca să ne asigure o bursă, ca să ne asigure un schimb de 15 dolari cât se schimbau atunci, dacă nu erau oameni ca el… Pentru mine Rosetti este profesorul cel mai complex pe care l-am avut nu numai ca specialist, ci mai cu seamă ca om și ca om neașteptat în re­acții și de o noblețe extraordinară. Eu am rămas cu datoria asta față de pro­fesorii mei ca o parte din ce au făcut ei să încerc să fac și eu.

E un moment auroral al culturii ro­mâ­ne din punct de vedere al pedagogilor extraordinari care au fost pe băncile uni­versităților din țară (ale universi­tă­ții din București, din Iași, dar și din rest), cei care ați avut această șansă uriașă să-i aveți profesori pe Alexandru Rosetti și pe Tudor Vianu. Ei au ori­en­tat până la urmă studiile cu privire la literatură sub o nouă formulă pe care noi, chiar cei care suntem în momentul de față profesori debutanți sau ceva mai mult o folosim și astăzi.

Sigur, există elemente de actualitate foarte adânci și la Vianu, și la alții. Tudor Vianu într-un fel este pentru mi­ne și unul din reprezentanții semioticii incipiente din România. La un moment dat, când am scris despre semiotica din România, l-am integrat pe Tudor Vianu, pe Sergiu Al. George cu Semio­ti­ca indiană și pe Solomon Marcus cu Poetica matematică în grupul semio­ti­ci­e­nilor mari, de anvergură pe care îi avea România și care nu existau în asemenea număr în multe culturi.

E vorba despre personalități cu o vi­ziu­ne mult mai largă, o viziune trans­disciplinară care depășea cu mult epoca, practic sunt un fel de avangardiști în științe prin această transdisciplinaritate a lor.

Și mă întreb dacă ei nu ar fi rămas în limitele unei specializări mai stricte în condiții normale, dar în condițiile de haos și dificultăți în care eram cred că au fost pur și simplu extrași din cotidian și siliți să fie vizionari pentru ca să ne ofere ceva, să ne ofere o perspectivă, un ori­zont și au făcut-o.

 „În facultate mă căutam regulat pe listele de exmatriculați”

Pentru a deschide acest cotidian atât de gri al societății românești de atunci spre un suflu mult mai dinamic, euro­pean și, de ce nu, spre acel suflu global pe care astăzi avem sau nu avem capaci­ta­tea să-l integrăm în discursul nostru. Si­gur, au fost ani minunați, dar au fost ani foarte dificili din punct de vedere existențial. Îmi închipui că până la ur­mă preocupările dumneavoastră legate de știință și literatură au făcut ca exis­tența să pară mai puțin înfricoșătoare decât era în adevărul ei imediat.

În facultate mă căutam regulat pe listele de exmatriculați. Când am intrat în câmpul muncii am fost repartizată într-un sat și nu voiam să plec pentru că aveam la Biblioteca Academiei o mul­ți­me de cărți de citit și am acceptat oferta lui Mihai Pop de a fi bibliotecar mânui­tor. Țin minte ca acum că mergeam la bibliotecă cu frustrare, pentru că eu nu puteam să citesc, eram în­con­jurată de cărți, dar nu puteam să le citesc acolo, la bibliotecă.

Era cea mai mare pedeapsă pen­tru dumneavoastră.

Da, era chinul lui Tantal și mai târziu am devenit documentarist și atunci lucrurile s-au stabilizat, am plecat pe teren cu folcloriștii, după aceea Rosetti m-a luat la el și, din aproape-n aproape, cercetarea m-a extras din cotidian și într-adevăr am avut sentimentul că viața poate fi frumoasă cu toate greutățile ei. Dar pe vremea aceea nu știam încă tot adevărul cu privire la arestarea tatălui meu. Eu ac­ceptasem moartea lui, de voie, de ne­voie, fusesem un copil când ea se petre­cu­se, o încadrasem în seria lucrurilor inexplicabile, dar nu puteam bănui nici pe departe ce-a fost. Atunci mi-era mai ușor, într-un fel, să profit de tinerețe și de cărți și să uit.

Nu aș vrea sub nici o formă să răsco­lim amintiri dureroase, dar îmi vin în minte cuvintele Ecaterinei Bălăcioiu, ma­ma Monicăi Lovinescu din jurnalul în scrisori pe care ea, din închisoare, le trimitea fiicei sale sau le scria cu gândul că vreodată aceste scrisori îi vor fi trimise și la un moment dat, într-una din aceste scrisori, pe când Monica se afla în Franța cu bursa doctorală, îi scrie: te rog frumos, nu te întoarce. Asta vor, dacă te vei întoarce, te vor ucide și bucla va fi com­plet închisă. Nu știu care parte de adevăr e mai dureroasă, în orice caz, cred că tot ceea ce putem face astăzi este să spunem acest adevăr răspicat, în spi­ritul acelei est-etici pe care o gândea la un moment dat Monica Lovinescu, vor­bind despre neimplicarea unei mari părți a intelectualilor români în ceea ce a fost problema politică din România.

Aveam intelectuali străluciți, dar care erau străluciți pe plan estetic, însă se fereau, într-un fel, de nivelul etic, te­mă­tori și cu propria lor creație. Apropo de scrisori, aș vrea să vă spun că de fapt la mine totul a început prin două scri­sori pe care le-am primit. Eu am primit o scrisoare adresată mie și fratelui meu cu o întârziere… scrisoarea a fost scrisă în anul 1951 și eu am primit-o în anul 1991, deci cu o întârziere de 40 de ani, iar scrisoarea adresată de tatăl meu din în­chisoare mamei nu a mai ajuns la des­ti­nație, fiindcă ea murise de-acum. În scrisoarea adresată nouă, copiilor, ne dă­dea sfaturi cu privire la cum ar fi să ne pe­trecem vacanțele, să respirăm aer cu­rat, să facem gimnastică și mie-mi spu­nea, de asemenea, uită-te în cărțile mele. Momentul ăsta a sunat ca un clopot, adi­că am dat deoparte, pe-o vreme, alte preocupări punând în centru exact asta și m-am apucat să caut în arhivele Securității documentele care-l priveau, pentru că nu au fost numai declarațiile lui în ancheta Pătrășcanu în care fusese arestat ca martor de fapt, dar am des­co­perit atunci că el a declarat niște sugestii pentru debolșevizarea României, pe ca­re le scrisese singur, nu le arătase nimă­nui atunci când a fost întrebat dacă a declarat tot. Era un om care nu iubea ascunzișurile, se considera umilit dac-ar fi mințit pentru a-și salva ceva din viață și cred că nu s-a gândit că-și pune în joc chiar toată viața. A declarat aceste su­ges­tii și a devenit un fel de inamic al po­po­rului. Dincolo de asta am găsit acolo documentarea anchetei pe care a făcut-o la românii de la est de Bug împreună cu o echipă de 15 demografi de la Insti­tu­tul de Statistică, am găsit acolo o mulți­me de alte scrieri ale lui care fuseseră confiscate din casă și de la Institutul de Statistică și m-am îndreptat din nou spre arhiva la care până în 1989 mă uita­sem sporadic, încercând să public câte un fragment din ce-aveam. Atunci a prins cheag ideea de-a publica opera lui atât cât a putut fi salvată.

Și-așa s-a născut ultima carte.

Așa s-a născut ultima carte Românii de la est de Bug, așa s-a născut publica­rea scrisorilor pe care le-a primit și le-a trimis în limba română, pe care am inti­tu­lat-o Rapsodia epistolară și care are pa­tru vo­lu­me, așa s-a născut un volum care mi-e de­osebit de drag și care-l arată în tine­re­țea lui, ca bursier Rockefeller în Germania. Volumul se cheamă Îndrep­tar pentru tineret și este un volum, după cum visa să scrie un îndreptar pentru ti­ne­rii de vârsta lui, avea 25 de ani, este un volum tineresc și mi-a făcut mare plă­cere să public volumul unui tânăr și acest tânăr să se întâmple să fie tatăl meu.

Și dumneavoastră să fiți la o vârstă…

Eu să fiu la o vârstă matusalemică față de el.

Să fiți la o vârstă când orice copil cred că și-ar dori să-l aibă pe tatăl lui tânăr alături de el și să-l vadă cum era în tinerețe și să-l înțeleagă. Vedeți că pâ­nă la urmă ați dobândit o șansă la care nu vă așteptați și ați reușit până la ur­mă să transformați răul existențial…

Nu, am dobândit-o, nu am trans­for­mat-o eu, dar vă spun alt exemplu de șansă. Am publicat o carte, Viața noas­tră cea de toate zilele, care la început era menită să conțină numai rapoartele ce­lor care au făcut filaj, care l-au urmărit pe tatăl meu, dar ne-au urmărit și pe noi, copiii, când ne plimbam cu el, au ur­mărit-o și pe mama, au urmărit-o și pe bunica, au urmărit și convorbirile tele­fonice. Am pus astea cap la cap și citin­du-le mi-am dat seama că din cele patru-cinci amintiri pe care le avusesem în cimitir la Jilava răsăreau acum în min­tea mea o mulțime de alte lucruri pe ca­re părea că le-am uitat, deci într-un fel cro­nicarii mei, cei care mi-au redat o parte din memorie, au fost acești oa­meni ai Securității care l-au urmărit pe tatăl meu și care-l urmăreau… erau două­zeci și patru de oameni pe zi și îl ur­mă­reau în echipe de patru-cinci, și cum tatăl meu mergea foarte repede cu mare plăcere și cum probabil se simțea filat și știa, cred că se juca uneori, pentru că une­ori îi pierdea și atunci ei știau că tre­buie să-l caute la Biblioteca Academiei fără greș, unde și-l găseau.

Era cumva o convenție nescrisă.

Dar și asta a fost un dar trist, dar a fost un dar.

Este extraordinar că ați reușit să trans­formați un lucru trist, abominabil chiar, într-o șansă și cred că asta face parte din acel har pe care îl are întot­dea­u­na omul care pleacă în exil fără ca el să știe, fără ca măcar să conștientizeze acest lucru. Aș invoca aici cuvintele lui Arnold van Gennep[4] care spune că exilul este până la urmă un rit de trecere. Prac­tic, dumneavoastră ați trecut printr-un exil și în România. V-a fost furat tatăl și ați devenit o familie exilată din acest confort afectiv pe care îl ai atunci când ai ambii părinți alături.

Sigur, am și scris exact în termenii ăștia, nu știam că Arnold van Gennep a scris despre exil în termeni inițiatici.

În Rituri de trecere.

Riturile de trecere, da, nu mi-a ră­mas în cap, sau poate că mi-a rămas în cap și am scris într-un fel fără să fiu con­ști­entă de faptul că trec o idee a altcuiva prin filtrele mele. În orice caz, am scris despre revelația inițiatică pe care o au cei care fac cerere de plecare și spuneam aco­lo că atunci abia înțeleg ei unde-au trăit și ce li se poate întâmpla și cum se des­fășoară formalitățile care în alte țări sunt birocratice, care deveniseră relativ birocratice și la noi, pentru că noi am fost emigranți Carter, noi am plecat în urma acordului de la Helsinki, altfel n-am fi plecat. Atunci am avut revelația în­tregului, a fost prima dată când am dat piept cu întreaga sistemă.

Da, cu „sistema”, care era odioasă în toată desfășurarea ei până la urmă. Nu știu ce să spun, efectiv, pentru că este o pro­blemă care mă preocupă și pe mine foarte mult, aceasta a exilului, mă ocup de exilul literar și am întâlnit câțiva lin­gviști, unii dintre ei sunt și la Iași, adepți ai ideii că literatura de exil se scrie într-un idiom propriu și că practic fiecare autor care ajunge să scrie în exil își creează propria limbă, un fel de mic Dumnezeu care în acest mare Turn Babel al lumii în care este silit să tră­ias­că recreează textul bazându-se pe limba de origine, dar o face în limba de adop­ție. Este un paradox uriaș care totuși nu modifică parametrii mentali în care lu­crează omul, chiar dacă este în alt stat decât în cel în care s-a născut.

Mie mi se pare că cineva care scrie cu har, mai cu seamă un mare poet, un mare prozator, modifică limba fără să-și dea seama, că are în el antene ca­re-l îm­ping mai departe, are un sistem de co­no­tații trăite pe care le păstrează așa cum alții le uită. Fiecare, că e exilat sau nu, fiecare dintre cei care scriu cu ade­vă­rat din vocație modifică limba. În cazul exilului există mai degrabă o în­dâr­jire în a nu o uita și-n a o scrie com­plet, în a o scrie la registrul celui mai înalt plan care-i este accesibil. De ce? Pen­tru că exilatul se așteaptă să uite cu­vin­te, să uite feluri de a povesti, să scrie mai prost decât dacă ar fi rămas în țară și atunci, bântuit de spaima asta, el scrie poate mai bine decât ar fi scris în România…

Scrie mai bine… rămânând. Și evo­lu­ează în chip diferit, e-adevărat, am constatat, și nu știu dacă este neapărat un paradox, dar în orice caz este un ade­­văr, în cazul unor artiști complecși care se manifestă în mai multe genuri și spe­cii literare, foarte puțini dintre ei aleg să scrie poezie într-o altă limbă de­cât în cea română. În roman, în teatru, în proza scurtă, în eseistică da, excelea­ză în lim­bile țărilor de adopție, dar atunci când probabil sunt foarte sinceri cu ei înșiși în fața poeziei care te obligă să fii sincer cu tine însuți, capitulează și scriu în limba română.

Da, absolut, și cred că există o voce in­terioară a limbii pe care poezia ne-o dez­văluie și de asta e important ca în școală se citească multă poezie, și poezie bună și poezie clasică, și poezie popu­lară, nu numai literatură modernă cum am văzut că se face și nu literatură stră­i­nă în orele de română. De ce e impor­tant? Pentru că se formează în noi un ecou al limbii române folosite super­lativ.

Evident, și este foarte important să recurgem la marile modele culturale, la paradigmele folclorului. Miorița din punctul acesta de vedere poate să ofere o interpretare foarte necesară și în istoria mentalităților. Îmi aduc aminte, la un moment dat Matei Călinescu spunea com­parând Miorița ca baladă înte­me­ie­toare a culturii noastre cu Cântecul lui Roland din Franța. Ce spune asta despre noi ca națiune? Spune un adevăr trist, dar e nevoie să ascultăm acel adevăr de fiecare dată pentru a înțelege poate mai bine ce pași avem de făcut ca să-l îndreptăm.

Dar și Roland spune un adevăr foarte trist, și cruzimea din Roland pe mine mă întristează și mă înnegurează și acum, după multe lecturi. Fiecare po­por are momente și meandre care sunt întunecate, dar în Miorița există și o îm­păciuire…

… și o resemnare luminoasă care nu apare în culturile europene, mai ales în cele vestice. O resemnare dacică?

Este și nu o resemnare, aș numi-o înaintare, înaintare pe drumul desti­nu­lui propriu.

Înaintare în adâncime.

Da.

 „Am tradus într-o perioadă destul de grea, de singurătate, să nu-i zic sindrom de exil”

 E o devenire întru adâncime aici în Miorița. Ați încercat vreodată în fața stu­denților din Statele Unite ale Americii să vorbiți despre folclorul românesc?

Sigur. Aveam niște colegi care fă­ceau ore despre Evul Mediu și-atunci am făcut o echipă din patru colegi la Brown, ei vorbeau despre Evul Mediu francez, Evul Mediu englez, Evul Me­diu german, iar eu am venit cu folclorul ca revelator al Evului Mediu, pentru că dacă ești atent la vocile din folclor poți să găsești foarte multe elemente care te împing până spre Evul Mediu, deci am ținut o porțiune de curs pe această te­mă. Sau, când studenții de la Brown săr­bătoreau Valentine’s Day, am simțit ne­vo­ia să iau o studentă care era ultra­dotată, își făcea doctoratul la Brown și era un vorbitor de engleză de înaltă cla­să, un vorbitor de engleză cum ar fi vor­bi­tor un poet. Cred că fata asta și-a gre­șit vocația nescriind poezie. Împreună cu ea am tradus într-o perioadă destul de grea, de singurătate, să nu-i zic sin­drom de exil, era un moment de singu­ră­tate mare. Am tradus cu ea Descântece de dragoste. După ce le-am tradus, de Valentine’s Day le-am citit Descântece de dragoste, eu le citeam în română, ea le citea în engleză respectând ritmul și câteva pictorițe și câțiva pictori din Providence au făcut desene și picturi pe margine lecturii traducerilor de des­cân­tece. Iarăși a fost un moment în care am avut revelația a ceea ce înțelegeau ei din ce făcusem. Nu pot spune că de fiecare dată aveam impresia că a fost înțeles des­cân­tecul în adâncime, dar era un efort de a înțelege și erau lucruri care treceau, nu toate, dar erau.

Le-ați vorbit și despre Dragobete?

Nu le-am vorbit despre Dragobete și regret, ar fi fost mult mai potrivit, dar eu eram cufundată în descântecul de dra­goste, mă interesau foarte mult și atunci pe această obsesie mi-am axat una din înaintările spre ei în româ­nește.

Ați canalizat interesul unor studenți străini asupra României și acesta este un merit extraordinar. Sunteți o amba­sa­doa­re, în adevăratul sens al cuvântului, a culturii noastre în spațiul american.

Mult prea puțin de cât aș fi vrut. Studenții americani ciugulesc de ici, de colo. Le oferi un lucru, i-atrage, dar du­pă aceea viața îi ia, îi întoarce și ei sunt rapizi în a schimba o pasiune cu alta. Nu știu cum se vor alege peste zece ani, am studenți care sunt acum din Noua Zeelandă până peste tot în lume și sunt curioasă de câte ori vin la mine și îi văd, sunt curioasă să observ schimbările și da­că s-au domolit, dacă curg pe o sin­gură albie.

Există diferențe din punctul acesta de vedere între învățământul universitar din Statele Unite și cel din România?

Există diferențe mari. Ca profesor, ai de-a face cu niște oameni mult mai co­pilăroși. Probabil că așa sunt studenții acum și în România și nu știu eu, dar când am venit am fost destul de uimită că aveam de-a face cu niște copii, nu cu niște studenți. Copiii ăștia vin la tine da­că te-aleg ca mentor, și asta este o elec­țiune al cărei secret nu-l pot pătrunde, dacă aleg să vină la orele tale de con­sul­tație, vin nu numai cu probleme teo­re­tice sau cu probleme ținând de curs, ei vin complet confesiv. La un anume mo­ment eram chiar tulburată, pentru că nu-mi dădeam seama dacă eu sunt un bun interlocutor până la capăt, există anumite situații delicate la un tânăr și ajutorul de meserie poate fi superior, dar am avut multe situații în care a tre­buit să fac față la întrebări pe care mi le puneau din miezul vieții lor. Asta ar fi o diferență foarte mare. Diferențe există și la profesori, ei urmăresc foarte mult, cam ca-n Anglia. Raportul dintre nu­mă­rul de profesori și numărul de stu­denți este foarte favorabil unei interac­țiuni foarte adânci între ei. În plus, fie­care profesor, la Brown, trebuie să fie, dacă acceptă, mentor pentru cinci-șase stu­denți pe care-i duce prin toată peri­oa­da Brownului și în raport cu acești stu­denți ești doică, ești profesor, ești cercetător, ești interlocutor, deci relația este foarte plină. Asta este o parte fru­moa­să, dar este o parte și imposibilă, țări ca Franța și cred că și România, pentru că în Franța, în România nu se intră pe bani grei și nu sunt atâția profesori, adi­că nu este un raport între profesor și stu­dent care să fie în favoarea unui efort normal al profesorului, și dacă un pro­fesor ar trebui să aibă grijă de nu știu câți studenți în România sau în Franța n-ar face față, pentru că sunt mulți stu­denți și puțini profesori, deci toate lu­cru­rile astea diferențiază mult universi­ta­tea americană de universitatea româ­neas­că. Vă dau un exemplu: am predat și în România și de fiecare dată, și în România, și în America, și în Franța stu­denții au fost centrul de greutate în pe­rioada respectivă, nu colegii, studen­ții. De la studenții americani am învățat America, dar pe ansamblu simțeam că trebuie să le dai mult mai mult decât în România, sunt mult mai puțin maturi. Și în raport cu noi, noi trecusem prin atâtea, că eram bătrâni înainte de vreme, dar eram alt tip de studenți, eram și bă­trâni, și tineri, eram și capabili de entu­ziasm, dar eram și trecuți prin multe și nu ne miram de toate cele. Acesta nu e cazul studentului american.

Cumva, profesorul trebuie să fie și un mentor, și un terapeut.

Absolut!

Asta înțeleg din ceea ce îmi spuneți dum­neavoastră, ceea ce în România, în­tr-adevăr, nu este posibil, cel puțin la mo­mentul actual.

Nici nu e bine să fie terapeut, eu m-am împotrivit cât am putut și am în­cer­cat să-i opresc de la asta, dar uneori e primejdios să refuzi pentru că omul este la greu.

Da, nu-l poți lăsa la necaz, mai ales că românii, este știut lucru, au un suflet mare.

Sunt săritori.

Sunt capabili de o generozitate afec­tivă de care puține alte popoare sunt capabile.

De care au nevoie.

Foarte frumos ați spus! În această odisee americană a dumneavoastră cum s-au împăcat preocupările atât de vaste cu viața de zi cu zi. Schimbarea a fost profundă? Schimbarea de mediu, de natură, de cadru, de geografie până la urmă.

Schimbarea a fost dramatică. Mă con­solam mai văzând câte o păpădie, mai văzând câte o plantă pe care o recu­noșteam și din România, dar erau acolo tulipieri, erau alte plante, alți copaci, alte gusturi, alte mâncăruri, alte miro­suri, alte sunete – peisajul lingvistic era to­tal diferit, nu auzeam româna cu lunile, o vorbeam noi acasă.

Astăzi o mai vorbiți, vorbiți acasă în America limba română?

Bine-nțeles, altfel ar fi de necon­ce­put. La început a fost problema adaptă­rii, adaptării la un alt tip de studenți. Vă dau un exemplu: când am ajuns în America, am ajuns întâi la Itaca, New York și țineam ore de italiană pe un post de înlocuitor, un post foarte umil, dar ca­­re să-mi asigure o anume independență. Țineam ore de italiană unor studenți foarte cuceritori, din punctul meu de ve­dere erau niște copii absolut mi­nu­nați, dar aveam un student care în tim­pul orelor de clasă își scotea pulovărul, cămașa, ieșea din clasă, intra în clasă și nu-nțelegeam. Azi așa, mâine așa, a treia zi l-am luat deoparte și i-am spus: dom­ne, ce se-ntâmplă, ce fac eu de te-aduce la o asemenea disperare? De ce faci toate gesturile astea? Și mi-a răspuns: dum­nea­voastră nu zâmbiți niciodată. Și i-am spus: bun, sunt încruntată, dau senti­men­tul apăsării? Îmi spune: nu, dar nu zâmbiți. Atunci a trebuit să fac un pic de semiotică aplicată și să-i explic că în cultura mea zâmbetul nu este automat, că nu trebuie să zâmbești automat ori­cui și în orice împrejurare, că în cultura mea zâmbești atunci când simți nevoia să zâmbești, dar că nu există nimic apă­sător în asta, e doar un alt mod de-a te comporta într-o relaționare. Din clipa aceea am avut un student absolut mi­nunat, dar a trebuit să trec printr-o asemenea încercare, deci a trebuit să mă adaptez la un alt tip de student, la un alt tip de alint al tineretului pe care nu-l cunoșteam, pentru că studenții noștri erau dimpotrivă și a trebuit să mă obiș­nu­iesc și cu altceva. Dacă vorbeam la curs despre o carte, făceam o paranteză, fă­ceam o analogie, ei se duceau la biblio­te­că, o luau și o citeau. Or eu nu aveam intenția ca ei să citească exact cartea asta, aveam intenția să citească alte lucruri, deci a trebuit să devin prudentă cu mo­dul de a divaga, de a face paranteze, pen­tru că ei le luau în serios, deci sunt niște studenți extrem de motivați prin faptul că plătesc niște sume uriașe și asta a fă­cut să mă adaptez foarte greu, pentru că atunci când nu-mi ieșea ora cum voiam plecam acasă și mă gândeam de câte sute sau mii de dolari i-am păgubit pe copiii ăștia. Sunt gânduri inconfortabile. Asta mi-a luat vreo doi ani de adaptare. După aceea, ținând cont că acolo ții ce curs vrei, a trebuit să-mi aleg cursul și a tre­buit să-mi aleg și în funcție și de pofta mea de instruire, dar a trebuit și să pre­dau în afara normei obișnuite, ca o obli­ga­ție morală, cursuri unui singur stu­dent, pe care el le cere. Mi se cereau cursuri de gastronomie franceză, cursuri de literatură franceză în Hawai sau Honolulu, cursuri pe cele mai diferite și ne­așteptate teme și îmi plăcea provo­ca­rea, am ținut cursuri de astea și asta a du­rat o vreme. Atunci m-am reprofilat eu pe analiza conversației în teatru, pe semiotică de roman, pe o serie de studii literare, fiindcă la început era greu să faci istoria limbii franceze. Ei nu știau latină, nu știau gramatică și era un joc absolut aberant să încerci să le explici istoria unei limbi într-un curs de un semestru. Treptat s-a introdus latina și la ei în foarte multe școli.

În vreme ce la noi se dorește scoaterea latinei din mediul preuniversitar și chiar restricționarea numărului de ore la catedrele universitare, ceea ce este din nou o uriașă aberație, latina trebuie să existe măcar ca materie, chiar dacă nu vor fi doritori într-un moment sau altul, dar ei se vor naște, își vor găsi drumul spre studiul rădăcinilor umanității, până la urmă.

Eu am văzut cum s-a modificat, cum s-a schimbat calitatea studenților din momentul când latina a fost in­tro­dusă. Cam la patru-cinci ani deja am avut generații de studenți cu totul mai buni.

Este o diferență uriașă, latina te în­va­ță să fii mult mai riguros cu tine în­suți și să ceri mai mult de la tine, este o lim­bă în căutarea perfecțiunii. E foarte interesant ce mi-ați povestit, cu atât mai mult cu cât diferența între cele două sis­te­me de învățământ o face atenția cen­tra­tă pe student și pe nevoile reale ale aces­tuia. Este pragmatic învățământul ame­rican? Urmărește și integrarea post­universitară a studenților?

Are o latură pragmatică care, din pă­cate, se accentuează în zilele noastre, uni­­versitățile încep să fie conduse ca un bu­si­ness. Brownul este o universita­te așa-zisă liberal education, e sloganul lor și e în­că o universitate de tip diferit, dar nu știu cât va mai dura pentru că observ că se introduc și la Brown o se­rie de schim­bări care îl asimilează unui business și asta nu este un lucru bun. Adaptarea la lo­curile de muncă și ea își spune cuvân­tul, dar există întotdeauna, pentru că cernerea este foarte, foarte se­veră, există în fiecare generație un nu­măr de cel puțin 30-40 de studenţi de excepție și cu ei lucrez eu cu cea mai ma­re plăcere. Ăștia sunt studenți care nu vor să obți­nă note mari, diplome care să le asigure tot felul de avantaje, ci care sunt preo­cu­pați, într-adevăr, de ceea ce-i pa­sionează. Aceștia sunt niște studenți absolut mi­nu­nați, așa cum am avut și-n România. Am avut studenți, pe vremea când am predat la universitate, absolut extraor­dinari.

Sunt acei studenți provocatori, la ca­re te duci cu mare bucurie dar și cu pu­țină teamă pentru că ți-e frică, la un moment dat unul dintre ei s-ar putea să știe mai mult decât tine și să te pună în încurcătură.

Chiar dacă știe mai mult, cred că nu te poate pune în încurcătură pentru că pe alte laturi tu continui să știi mai mult. Există o siguranță a raportului și în același timp există un mod de a învăța de la ei care este grozav, te menține mai tânăr, îți menține elasticitatea intelec­tuală pe care ți-o pierzi cu înaintarea în vârstă.

Mitul pagubei

Așa este. Pentru că ne apropiem cu pași repezi de sfârșitul întâlnirii noastre, aș vrea să ne întoarcem puțin la cărțile dumneavoastră. Una dintre ele este cu­nos­cută și publicului ieșean, Mitul pa­gu­bei, cartea în care vorbiți atât de frumos despre devenirea, așa cum o numea Noica la un moment dat, de zi cu zi a omului, despre istovirea de la finalul zilei și despre cum îți dai seama că poți să te culci liniștit atunci când te-ai pierdut pe tine într-o zi. Despre ce e vor­ba, de fapt?

Nu atât că te-ai pierdut pe tine, aș spune mai degrabă că ai pierdut niște avantaje, dar nu te-ai pierdut pe tine, acesta era mitul pagubei pentru mine, și mitul pagubei se referea la o epocă din România, în mod evident, la faptul de a nu te lăsa antrenat, asimilat într-o serie de lucruri care ni se propuneau când eram studenți, era o ocupație de fiecare clipă a multora dintre noi și de aici ieșea ideea că dacă avansezi, dacă ți se dau avantaje e ceva suspect cu tine. Despre asta am vorbit de multe ori cu Matei Călinescu. Matei Călinescu povestea că atunci când a primit premiul pentru Zaharias Lichter[5] s-a simțit foarte vino­vat, s-a întrebat: oare există ceva în cartea asta care mă face să intru în categoria pre­mianților, în care nu vreau să intru, și din această cauză n-a menționat cartea multă vreme în America, n-a recitit-o și am fost la o conferință odată-mpreună și povestea că târziu s-a reîntors la ea și a avut surpriza să vadă că totuși nu era o carte culpabilă.

Este o carte extraordinară, este o carte pe care astăzi profesorii universitari o predau în România.

A avut un echivalent. Ceea ce eu nu­meam mitul pagubei intra în ecou cu reacția asta a lui, era o reacție pe care mai mulți dintre noi au avut-o. Mitul pagu­bei a fost prima mea carte pe care am scris-o în exil, pe teme de exil, pentru că prima mea carte a fost Descântece din Cornova-Basarabia. Am înființat o edi­tu­ră cu o mașină de scris cu o memorie de zece pagini, am avut sediul editurii la bucătărie, n-aveam spațiu mult, și-am publicat trei cărți: Descântece din Cornova-Basarabia, Mitul pagubei și un roman al soțului meu, Noaptea. Astea au fost primele noastre cărți. După aceea am publicat în foarte multe domenii, am publicat semiotică teatrală, Les propos spectacles, de exemplu, sau cărți despre didascalii în teatrul francez care au fost traduse în spaniolă ulterior și am pu­bli­cat Les voies de la pragmatique, o carte în care reluam o serie de teme abordate în România, unele chiar din Breb, dar le extindeam, profitam că-mi era dor de te­re­nul românesc și scriam pe-ndelete, am­pli­ficam unele studii pe care le publi­ca­sem. Dorul acesta de teren m-a făcut să merg la un Socket, care era un orășel în care existau macedoromâni proveniți din Bulgaria și din Grecia și să fac cerce­tări pe care încă nu le-am publicat. Am pu­blicat în schimb niște cărți despre lite­ratură și semiotică lucrând pe literatură franceză îndeosebi. Când a venit anul 1989 am pornit desfășurat la scrisul în română și am lăsat deoparte, sau, mai exact, am schimbat ritmul scrierii în franceză sau în engleză de până atunci și am scris în română, pentru că aveam, în sfârșit, certitudinea că informația va ajun­ge undeva, că vor fi cititori mai mulți. Înainte îi aveam ca cititori pe cei cărora le trimiteam prin poștă cărțile, în America sau în Franța.

Știm. Sunteți o lecție vie de ambiție și dinamism, prin proiectele dumneavoas­tră sunt convinsă că veți deschide multe căi cercetării științifice din întreaga lume și-mi doresc din tot sufletul ca aceste căi să se deschidă și în România. Pentru că trebuie să încheiem întâlnirea noas­tră, vă invit să o faceți dumneavoastră cu un gând despre România noastră de astăzi.

România de astăzi este pentru mine un loc în care vedem de fiecare dată, și în care observ, schimbări în bine. Eu, în mo­­mentul în care revin, cunosc toate lu­cru­rile rele sau ambigue din ce citesc pe internet, dar în momentul în care vin în ța­ră văd o mulțime de lucruri bune care poate nu se văd cu ochiul liber dacă tră­iești aici în limitarea cotidiană, în zgo­mo­tul ăsta al presei care acoperă ceea ce este frumos și bun, dar care se văd atunci când vii mai rar, cum este cazul meu. Re­venim o dată, cel mult de două ori pe an, am venit și de trei ori pe an, dar foarte rar, și când vin și văd că viața este mai pros­pe­ră, că oamenii au preten­ții mai mari, tine­rii sunt bucuroși, feri­ciți, arată firesc, nu au fețele cenușii sau palide cum erau în tinerețile noaste, sunt foarte bucuroasă. Pentru mine România este un talisman.

(Dialog difuzat la Apollonia TV în 2017)

[1] Brown University este o universitate privată de cercetare Ivy League din Providence, Rhode Island. Fondată în 1764 sub numele de Colegiul din Colonia Engleză din Rhode Island și Providence Plantations, este cea de-a șaptea cea mai veche instituție de învățământ superior din Statele Unite și unul din cele nouă colegii coloniale înfiin­țate înainte de Revoluția Americană.

[2] Emanuel Kant Vasiliu (7 sept. 1929 – 19 aug. 2001), lingvist român, membru titular din 1992 al Academiei Române. Între 1990 și 2001 a fost directorul Institutului de Fonetică și Dialectologie „Al. Rosetti” al Academiei Române.

[3] Avram Noam Chomsky (n. 7 dec. 1928), filosof, lingvist, analist politic, pedagog, critic media, profesor universitar, scriitor, publicist, jurnalist, informatician, psiholog, istoric, antropolog, activist pentru drepturile omului. Domiciliu, Tucson, Arizona, SUA.

[4] Charles-Arnold Kurr van Gennep (23 apr. 1873 – 7 mai 1957), etnograf și folclorist olan­dezo-germano-francez.

[5] Matei Călinescu, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter.

Post Views: 129