Doris MIRONESCU
Semnul poetic ruină ocupă în poezia eminesciană un loc important, ca decor expresiv al existenței personajelor de nuvelă sau ca decor simbolic al aventurilor metafizice, dar și ca loc unde relația om-divinitate ia forme tensionate, iar dialectica natură-spirit se manifestă plenar, în poeme precum Memento mori, Povestea magului călător în stele, Andrei Mureșanu sau Melancolie. Un prim nivel de sens îl constituie sugestia unui loc misterios, asociat decăderii, dar și vechimii, degajând melancolie în fața trecerii manifeste a timpului. În al doilea rând, ruina apare ca spațiu al unei interogații metafizice a divinității de către om, o interogație exprimată în formele civilizațiilor istorice; totodată, ea este și locul unei realizări a împăcării între spirit și natură. În contextele legate de lumea interioară, semnul poetic semnalează criza erotică sau marchează înstrăinarea față de un sine aflat în contact nemijlocit cu universul; totodată, spațiul ruinei este locul unei întâlniri imposibile între suflete-pereche, precum cel dintre feciorul de împărat fără stea și o „frumoasă fără corp”, în Povestea magului călător în stele. În cele din urmă, semnul poetic dezvoltă și o semnificație metatextuală.
Peisajul cu ruine
Peisajul cu ruine este o prezență timpurie în poezia și proza eminesciană, constituind o scenografie transparentă emoțional și lesne de decodat caracterologic. Ruina este, în proza eminesciană, un spațiu de locuit atipic pentru eroii romantici, incomozi și aflați în răspăr cu lumea[1]. Plasată într-o simetrie grăitoare cu palatul, casa ruinată exprimă personalitatea neobișnuită a unui erou genial precum Dionis: „În mijlocul unei grădini pustii, unde lobodele și buruienele crescuse mari în tufe negre-verzi, se înălțau ochii de fereastră spartă a unei case veche a cărei streșină de șindrilă era putredă și acoperită c-un mușchi care strălucea ca bruma în lumina cea rece a lunei. […] Păreții erau negri de șiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi și gratiile erau rupte, numai rădăcinele ruginite se iveau în lemnul putred” (Sărmanul Dionis, Opere VII, p. 95[2]). Și casa în care locuiește învățatul Ruben din aceeași nuvelă, ascet diabolic care cercetează limitele sferei identității și ale umanului, este o ruină („Casa era c-un acoperământ țuguit, păreții erau de piatră mică ca ceea cu care se pietruiesc fântânele și orice tencuială căzuse de pe ele, încât părea o bucată din ruina unei cetățui”, Opere VII, p. 101).
Mănăstirea unde locuiește tânărul ascet Ieronim din Cezara are, de asemenea, aspectul unei ruine: „Acoperămintele țuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericei, zidurile împrejmuitoare risipite și năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-și fondau state, de procesii lungi de gâze roșii cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite și mâncate de mult îmblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozității decât locuință” (Cezara, Opere VII, p. 118). Degradarea ruinelor în care locuiesc eroii prozei eminesciene le face să pară atemporale, pregătind astfel transportarea personajelor în spații sau timpuri mitice. Totodată, ruinele însoțesc și accentuează scepticismul de sorginte metafizică în fața tuturor aparențelor sorții. Metafora însoțește sentimentul deșertăciunii din poeme de tinerețe precum La moartea lui Neamțu („Ai știut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?/ Că-i o sarcină viață? Că-i martiriu să trăiești?”, Opere IV, p. 45), dar și în poemul de mai târziu În căutarea Șeherezadei, unde este atribuită gândirii orientale, suspicioasă față de elanul activist apusean („Las pe-alții să zidească din ruine/ Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată/ A vechiului pământ”, Opere IV, p. 208). Scepticismul total al unei generații hipercritice și autoanalitice, care își asumă modernitatea ca pe o condamnare la nihilism, este alăturat imaginii ruinei și în poemul Epigonii, unde existența umană se transformă într-un avatar trecător al prafului: „Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină” (Opere I, p. 36).
Ruina istorică
Ruina depășește statutul unui decor pitoresc, caracterizant și capătă o semnificație poetică complexă în poemele de reflecție istorică. Ruina istorică eminesciană are rareori semnificația naționalistă din poezia unor pașoptiști precum Gr. Alexandrescu sau I. Heliade-Rădulescu. Doar în prima variantă, din 1869, a poemului dramatic Mureșanu, apare „ruina de marmură a unui monument roman” (Opere IV, p. 474), din care își face apariția „Lumina”, geniu transistoric făgăduind apoteoza națională a românilor. De obicei, ruina are o semnificație metafizică, de loc în care se manifestă dialogul între om și divinitate, exprimată în dubletele alternante mit-istorie și natură-civilizație.
Semnul poetic are un rol central în poemul ce exprimă cea mai articulată concepție eminesciană asupra istoriei, Memento mori. Odată ce o treaptă de evoluție umană se împlinește, ea atinge o limită a cunoașterii sau a pietății, ceea ce produce un hybris și declanșează pedeapsa metafizică a nimicirii acelei civilizații și transformarea ei în ruine: „Și se poate ca spre răul unei ginți efeminate,/ Regilor pătați de crime, preoțimei desfrânate,/ Magul, gard al răzbunării, a citit semnul întors./ Ș-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,/ Astupând cu dânsu-orașe, ca gigantice sicriuri/ […] Memfis, Teba, țara-ntreagă coperită-i de ruine” (Opere IV, p. 114). Poemul Memento mori inventariază mai multe moduri în care dintr-o civilizație pot rămâne doar urmele vechimii și se întreabă ce cauză primă declanșează procesul nașterii istoriei din mit și apoi al risipirii ei. Civilizațiile istorice reprezintă încercări ale spiritului uman de a se împotrivi orgolios naturii copleșitoare, încercând totodată să instituie un sens omenesc în lume. Cetățile egiptene sau palestiniene, templele grecești sunt atât expresii ale individualității unei civilizații istorice, cât și proiecte de explicare a lumii și divinității creatoare.
Proiectele de civilizație eșuează însă rând pe rând, iar ordinea naturii se restabilește. Dacă însă construcțiile umane reprezintă propuneri de înțelegere a lumii și a divinității, prăbușirea acestora echivalează cu un răspuns negativ dat omului și aspirației lui de a identifica un sens al naturii și un scop al creației lumii de către divinitate. Sensul totalizant al panoramei deșertăciunilor este oferit spre sfârșitul poemului, acolo unde ruinele civilizației sunt comparate cu niște întrebări îndreptate spre divinitate, privind identitatea („chipul”) acesteia și intențiile ei în istorie: „Cum ești tu nimeni n-o știe. Întrebările de tine/ Pe-a istoriei lungi unde se ridică ca ruine/ Și prin valuri de gândire mitici stânce se sulev” (Opere IV, p. 148). Gândirea se avântă în istorie, dar se zdrobește de „stânci mitice” și se resemnează să devină ruină. Resturile vechilor zidiri sunt înconjurate de obicei de deșert, de pustiul de gheață, de întinderea mării, ceea ce le subliniază încă o dată calitatea simbolică, izolându-le într-un peisaj gol și sugestiv.
Ruina este și loc al apariției spectrale a trecutului, însă o apariție înșelătoare, care semnalează imposibilitatea recuperării lui. Astfel, fantomele ce apar dintre ruinele egiptene sunt menite să devină ficțiuni pilduitoare și consolatoare. Din ruine și din nisipul pustiei, cetatea Memphis se înalță ca o fantasmă privită cu uimire de neamurile beduine și este transformată în poveste: „Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,/ Povestindu-și basme mândre mestecate numa-n stele/ Despre-orașul care iese din pustiile de jele” (Memento mori, Opere IV, p. 114).
Spirit și natură
Totodată, ruina poate figura drept decor al existenței zeilor, prin asimilarea elementelor naturii ca parte a unui edificiu de o grandoare spectaculoasă, mitică. Toposul artistic al ruinei înconjurate de vegetație poate ilustra întrepătrunderea metafizică a spiritului cu natura, într-un eseu din 1902 al lui Georg Simmel[3]. Intervenția omului asupra naturii prin construirea de edificii cu ajutorul unor materiale sustrase naturii (piatra, lemnul) ia sfârșit atunci când natura își reclamă dreptul ultim asupra acestora. De aceea, pentru Simmel, spectacolul ruinei copleșite de vegetație simbolizează consumarea unei experiențe dramatice, care și-a atins epilogul.
Poezia eminesciană propune ipostaza unei întâlniri lipsite de tensiune între spirit și natură, dar nu una care să ilustreze sfârșitul unui „conflict” metafizic, ci dimpotrivă, o epocă aurorală, a începutului absolut. Astfel, în Memento mori, natura nu participă doar la nimicirea construcțiilor umane, ci uneori le imită ea însăși, ridicându-le la o scară colosală. Astfel, natura asimilează și depășește stadiul istoric, creând civilizații de ordin mitic, sustrase (aparent) ciclului construcție-distrugere. Dacia este o civilizație preistorică aflată în stadiul naturii, locuită de zei și plină de o vegetație abundentă, măreață, toate aceste caracteristici simbolizând epoca mitică. Într-o astfel de viziune, natura are nu doar caracteristicile unei construcții omenești (palat, bolți, coloane), ci și pe acelea ale ruinei acesteia, cu care poate fi asemănată: „Ca prin bolțile crăpate unei gotice ruine,/ Mai străbat prin bolți de frunze razele lunei senine” (Memento mori, Opere IV, p. 128).
Peisajul mineral, cuprinzând „ruine” care nu rezultă din nicio construcție, de obicei în vârful munților, este un ecou al conviețuirii fericite dintre natură și spirit. Putem atunci vorbi de „ruine naturale”, exprimând o stare fericită a naturii: „În lună stau stâncile rare – / Iar junele-iubit/ E-un brad putrezit/ Pe trunchi de granit, pe ruine/ Bătrâne” (Eco, Opere IV, p. 102). În spațiul mitic, ruina își activează în primul rând conotația monumentalității. Stâncile munților par a întruchipa rămășițele unei construcții arhaice, de o amploare și ambiție supraumană, ceea ce se explică prin proximitatea zeilor, care nu pot fi cuprinși de nicio zidire: „Pe-a muntelui streșină de stânci în ruină,/ Pe-o stea prăvălită, cu cartea în mână,/ Adânc se gândește puternicul mag” (Povestea magului călător în stele, Opere IV, p. 163). La fel se întâmplă cu ghețurile nordice, sălaș al zeilor Valhalei: „Miază-noaptea-n visuri d-iarnă își petrece-a ei viață./ Doarme-n valurile-i sfinte și-n ruinele-i de gheață,/ Însoțită de-ani o mie cu bătrânul rege Nord” (Memento mori, Opere IV, p. 142). În Povestea, ruinele de gheață funcționează ca borne ale tărâmului mitic: „Și doarme-n valuri triste și în ruini de gheață,/ Soția celui rege superb – regele Nord” (Opere IV, p. 464).
Tot o împărăție mitică ruinată este și cea din Diamantul Nordului; este vorba de imperiul morții, un spațiu pustiu, al devastării sublime, în care până și zeii au murit: „Și spiritul morții eterne-n ruine/ Își mișcă imperiul fără de fine/ […] Dar astăzi sunt frânte boltitele porți,/ Pustiu e în dome – și zeii sunt morți” (Opere IV, p. 330).
În proza de tinerețe, o imagine recurentă este aceea a norilor „zdrențuiți” care închipuie, pe cer, edificii ruinate. Este tot o ipostază a „ruinei naturale”, realizată în regimul aparenței, al imaginației, stimulat de apetitul eminescian pentru reprezentări vizionare: „vedea din când în când câte-o streanță uriașă atârnată de cer, ce încunjura cu poalele ei vârful vreunui munte – o noapte sfârticată, un trecut în ruină, un castel numai pietre și ziduri sparte” (Opere VI, p. 321)
Ruina interioară
La nivelul conștiinței individuale, ruina este semnul conștiinței melancolice, dar și ocazia întâlnirii cu idealul poetic al iubirii unui suflet-pereche. Imaginea caracterizează metaforic trecutul personal, devenit irecuperabil și chiar irecognoscibil, caz în care ruina este una interioară. Astfel, tabloul iernatic din Melancolie („Văzduhul scânteiază și ca unse cu var/ Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar”; „Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână”, Opere I, p. 69) reprezintă o alegorie a înstrăinării dramatice de sine, a unei conștiințe aflate în suferință. Pierderea legăturii intime și imediate din copilărie cu universul face ca individul să constate înstrăinarea de sinele său veritabil, din care mai păstrează doar rămășițe. Senzația de ruină interioară survine și la eroul pornit pe calea revoltei demonice, apoi întors la apostazie, în poemul dramatic Andrei Mureșanu (varianta 1871). „Inima” sa dedată pasiunilor excesive riscă să zdruncine fragila alcătuire a „lumii dinăuntru”, care și-a abandonat credințele de mai înainte: „O-nceată/ Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată,/ Nu răscoli-n bătaie-ți ruinile sfărmate/ a lumii-mi dinăuntru” (Opere IV, p. 64).
Ruina acoperită de viscol constituie o figură a crizei interioare, de sorginte erotică, în Apari să dai lumină: „Ca iarna cea eternă a nordului polar/ Se-ntinde amorțirea în sufletu-mi amar,/ Nimic nu luminează astei pustietăți,/ Doar sloiurile par ca ruine de cetăți,/ Plutind de asprul viscol al morții cei de veci…/ Tu ramură-nflorită… pe visul meu te pleci!” (Apari să dai lumină, Opere IV, p. 430). Această asociere metaforică este prefigurată în poemul de tinerețe Amorul unei marmure: „Oștirile-i alungă în spaimă înghețată/ Cu sufletu-n ruină un rege-asirian” (Opere I, p. 20). Arald din Strigoii duce mai departe legătura între excesul pasiunii și violența pustiitoare: „și fost-ar fi mai bine/ Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine –/ Să fumege nainte-mi orașele-n ruine,/ Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad” (Opere I, p. 92). Ruina conștiinței ca semn al corupției morale apare în Scrisoarea II, unde trupul ros de excese venerice al femeii este descris metaforic ca o școală degradată, pe de o parte, de vechime, iar pe de alta, de uzura învățăturii pernicioase pe care o predă iar și iar, la nesfârșit: „La aceste academii de științi a zânei Vineri/ Tot mai des se perindează și din tineri în mai tineri,/ Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,/ Până când din școala toată o ruină a rămas” (Opere I, p. 140).
Peisajul melancolic cu ruine are valențe picturale, subliniate prin apariția „îngerului” feminin, de obicei blond: „Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond/ Când se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină,/ Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină” (De ce să mori tu?, Opere IV, p. 37). În poemul Lida, semnul poetic ruină este asociat cu imaginea de „geniu blond” a fetei aflate în recluziune („Pe ruini ce se deșir/ Lida vede-icoana mării”; „Marea vede chipu-i pal/ Și-n adâncu-i zugrăvește/ Prin ruini un ideal”, Opere IV, p. 6). Ruina păstrează, în acest poem, semnificația paradoxală a începutului de lume, deoarece prezența ei nu exclude apariția „idealului” de iubire, pe care marea îl insuflă spre a consola frumosul „geniu blond” și a-l face să-și uite melancolia.
Locul împlinirii erotice și creatoare
Aceeași conjuncție dintre ruină și „ideal”, ipostaza ruinei nu ca sfârșit, ci ca promisiune a unui destin împlinit, ajunge la maturitate în scenografia ultimului episod din Andrei Mureșanu (varianta 1876), ca și în ultima secvență, similară, a poemului Povestea magului călător în stele. Ruina unui templu sau a unui castel abandonat la o margine de mare devine acolo locul împlinirii erotice și creatoare. Simbolizând destinul frânt al eroului (Mureșanu, feciorul de împărat fără stea) care și-a abandonat misiunea vieții, ruina îi oferă acestuia șansa de a-și întâlni iubita ideală, proiecție în afară a propriului suflet, întrupată din cântecul poetului: „Nu e vreo fantasmă nebună și deșartă,/ E o făptur-aievea, cu gând din gândul meu,/ Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu/ Și inima-mi o cheamă, gândirea-mi o dezmiardă/ Și sufletul din mine e și sufletul său/ […] Și fuge și se duce pe-o rază iar în sus,/ Se pierde în ruina castelului zdrobit…/ E sufletul meu palid, e sufletul meu dus/ Ce părăsește lumea de cer ademenit” (Povestea magului călător în stele, Opere IV, p. 174). Imposibilitatea acestei iubiri față de o „frumoasă fără corp” este exprimată metaforic prin melancolia iremediabilă a ruinei. Totodată, imaginea ruinei contribuie la definirea aspirației erotice într-un grad absolut, echivalentă cu visul împlinirii creatoare, geniale.
Poemul-ruină
Imaginea poemului văzut ca ruină aduce o dimensiune metatextuală acestui semn poetic[4]. Ipostaza metafizică a ruinei dezvoltată în Memento mori stă la temelia constituirii acestei semnificații: „Întrebările de tine/ Pe-a istoriei lungi unde se ridică ca ruine/ Și prin valuri de gândire mitici stânce se sulev” (Opere IV, p. 148). În ultima secvență a poemului, divinitatea, obiect al eforturilor constructive ale tuturor civilizațiilor istorice, este interpelată direct de eroul-poet: „Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – sfânt și mare,/ Din ruinele gândirii-mi, o, răsari, clar ca un soare,/ Rupe vălur’le d-imagini ce te-ascund ca pe-un fantom” (Opere IV, p. 147). Echivalența metaforică este consolidată prin evocarea legendei turnului Babel: „Ca s-explic a ta ființă, de gândiri am pus popoare,/ Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,/ Cum popoarele antice în al Asiei pământ/ Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri./ Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri/ Și popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt”, Opere IV, p. 148). Astfel, semnul poetic capătă o relevanță metatextuală, ruina desemnând poemul însuși: „ruinele gândirii-mi” se referă la efortul, considerat zadarnic, de a edifica o imagine a divinului în poem. Prin aceasta, poemul Memento mori este așezat alături de cetăți precum Memfis, Sarmizegetusa, Roma, ca o construcție a spiritului uman și un efort de pătrundere a sensurilor lumii. Spre deosebire de toate celelalte episoade, acesta aduce și promisiunea unei „salvări” de la pustiire: din ruine este implorat să răsară „soarele” viitoarei revelații a chipului divin, ca o răsplată a devoțiunii poetului pentru cele mai presus de fire.
Bibliografie
- Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, II, Chișinău, Hyperion, 1993.
Mihai Eminescu, Opere, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Petru Creția, Dimitrie Vatamaniuc, I-XVI, 1939-1995.
Dumitru Irimia (coord.), Dicționarul limbajului poetic eminescian. Concordanțele poeziilor antume, I-II, Botoșani, Axa, 2002.
Dumitru Irimia (coord.), Dicționarul limbajului poetic eminescian, Concordanțele poeziilor postume, I-II, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2006.
Dumitru Irimia (coord.), Dicționarul limbajului poetic eminescian. Concordanțele prozei antume, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2009.
Dumitru Irimia (coord.), Dicționarul limbajului poetic eminescian. Concordanțele prozei postume, I, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2012.
Dumitru Irimia (coord.), Dicționarul limbajului poetic eminescian. Semne și sensuri poetice, I-II, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2005, 2007.
Ioana Em. Petrescu, Eminescu – modele cosmologice și viziune poetică, Pitești, Paralela 45, 2000.
Georg Simmel, Cultura filozofică, traducere de Nicolae Stoian şi Magdalena Popescu-Marin, București, Humanitas, 1998.
[1] Ruina ca semnal al „decrepitudinii” universale este analizată de G. Călinescu în Opera lui Mihai Eminescu, II, Chișinău, Hyperion, 1993, pp. 225-226.
[2] Trimiterile se fac la volumele ediției Mihai Eminescu, Opere, ediție critică îngrijită de Perpessicius, I-XVI, 1939-1995.
[3] Georg Simmel, Cultura filozofică, traducere de Nicolae Stoian şi Magdalena Popescu-Marin, București, Humanitas, 1998, p. 125.
[4] Despre dimensiunea metaliterară a ruinei la Eminescu a scris Ioana Em. Petrescu, Eminescu – modele cosmologice și viziune poetică, Pitești, Paralela 45, 2000.