Claudiu SFIRSCHI-LĂUDAT

„Mirosul […] este un fenomen extrem de evaziv. Mirosurile, spre deosebire de culori, de pildă, nu pot fi numite – cel puțin nu în limbile europene. «Miroase a…», suntem nevoiți a spune atunci când descriem un miros, străduindu-ne să exprimăm experiența olfactivă prin intermediul metaforelor. De asemenea, mirosurile nu pot fi înregistrate: nu există o metodă eficientă de a captura sau de a stoca mirosurile în timp. În sfera olfacției, trebuie să ne mulțumim cu descrieri și amintiri”, scriau Constance Classen, David Howes și Anthony Synnott în volumul Aroma. The Cultural History of Smell, publicat la Routledge în 1994, o contribuție însemnată la bibliografia dedicată simțului olfactiv și mirosurilor, care, la vremea aceea, era destul de sărăcăcioasă, dar care a sporit în ultimele decade.

Așa cum afirmă și autorii tocmai amintiți, singurele căi de acces la un fenomen care se sustrage preciziei chirurgicale a definiției – fapt ce i-a bulversat secole întregi pe filosofi – rămân metaforele, descrierile și amintirile. Dacă memoria a fost privilegiată de Proust, care a construit un întreg edificiu de amintiri și cuvinte pe fundamentele unor simțuri evanescente precum gustul și mirosul, metafora a fost îmbrățișată de poeți ca vehicul prin excelență al efemerității acestor senzații. Baudelaire este un exemplu grăitor. Miresmele se înfig, dârze și puternice, în porii sticlei cuvintelor și, astfel, pot dăinui de-a lungul timpului (vezi poemul Le flacon/ Sticluța). Cuvântul constituie recipientul cel mai potrivit pentru o esență atât de trecătoare cum sunt parfumurile. Între lumea reală și cea a imaginației se înfiripă un șir lung de corespondențe, care, adunate într-un poem, vor fi stâlpii templului închinat unei zeități ce îi joacă pe oameni pe degete – Efemeritatea.

În oștirea prozatorilor și a poeților care au luat cu asalt lumea evazivă a mirosurilor s-au înscris, în secolul al XX-lea, și diverși artiști, care – uneori, indirect (metaforic, deci), alteori, figurativ – au încercat să redea aceste „obiecte” impalpabile și evanescente. Nu întâmplător startul a fost dat de un artist suprarealist ca Marcel Duchamp, care, pentru Expoziția Internațională a Suprarealismului din 1938, a invadat spațiul expozițional cu miros de cafea proaspăt măcinată. Făcând un salt în timp, o amintim pe artista și cercetătoarea norvegiană Sissel Tolaas, un caz aparte în domeniul olfacției și al artei pe care aceasta o inspiră prin abordarea sa multi- și interdisciplinară.

fiecare miros din arhivă are o poveste de spus

Pe lângă proiectele cu intenții mai mult sau mai puțin artistice ale lui Tolaas – cum ar fi Sweat Fear/ Fear Sweat din 2005, Fear/ Chees = Bacteria/ Smell (un work in progress din 2012, dezvoltat în colaborare cu Christina Agapakis) –, trebuie amintite, de asemenea, itinerariile și cartografierile olfactive ale orașelor, precum și alcătuirea, începând cu anii 1990, a unei arhive a mirosurilor, care cuprinde astăzi în jur de 15.000 de mirosuri dintre cele mai diverse, adunate din întreaga lume și conservate în recipiente identice, ermetic închise. Pe eticheta fiecărui recipient sunt menționate locul, momentul și modalitatea colectării mirosului respectiv; în plus, recipientele poartă un număr care trimite la povestea corelată conținutului, care este înregistrată într-o bază de date digitală. Nu putem să nu ne gândim aici la povestirea lui Primo Levi, Mnemogogii (1966), în care doctorul Montesanto colecționează mirosuri dintre cele mai diverse.

Arhiva, adăpostită în prezent la sediul laboratorului SMELL RE_search înființat de Tolaas în 2004 la Berlin, cu susținerea corporației americane International Flavors and Fragrances (IFF), este menită elaborării unui alfabet al mirosurilor, deoarece, potrivit artistei, fiecare miros din arhivă are o poveste de spus. Scopul laboratorului este acela de a schimba concepțiile existente cu privire la creația parfumurilor, mirosuri și simțul olfactiv, oferind un context propice dezvoltării arhivei mirosurilor și limbajului conceput pornind de la aceasta. Căci, în afară de intenția ei de a conserva mirosurile, Tolaas și-a propus să alcătuiască un limbaj olfactiv care, deși fictiv, se vrea a fi cât mai obiectiv grație descriptorilor de pe eticheta recipientelor, fără a recurge la alte informații subiective (de exemplu, bun, rău, plăcut, neplăcut).

În timp ce experimenta cu diverse sisteme de categorisire, Tolaas a dezvoltat treptat nume și terminologii pentru fiecare dintre categorii, care variază de la substantive și adjective până la verbe. Astfel, a luat naștere un limbaj fictiv, numit NASALO, al cărui dicționar, cu timpul, a devenit tot mai bogat. Dicționarul, cum spuneam, se vrea a fi cât mai puțin arbitrar, tinzând spre o obiectivate care să facă posibile comunicarea și educația olfactivă.

aplicarea limbajului NASALO  la cartografierea orașelor

Pentru a-și argumenta intențiile, Tolaas amintește câteva experimente care i se par relevante: „Într-un experiment, participanții au evaluat un miros corporal ca fiind mai plăcut atunci când era etichetat cheddar decât atunci când era etichetat miros corporal. Un alt experiment a arătat că o simplă etichetă era suficientă pentru a face participanții să-și imagineze un miros, chiar și atunci când adulmecau aer curat. Așadar, modul în care descrii ceea ce miroși influențează felul în care percepi mirosul. Cu alte cuvinte, etichetele mirosurilor sunt puternice. De aceea, cuvintele din NASALO trebuie să fie complet lipsite de context, niște cuvinte născocite”.

Acest limbaj al mirosurilor a fost aplicat de Sissel Tolaas în itinerariile sale olfactive, ajutând-o să contureze harta olfactivă a unor locuri. Demersul este cu atât mai important pentru artistă, cu cât astăzi trăim, cum o spune ea însăși, în niște Blandscapes, spații golite de stimuli olfactivi, în special, care duc la un sentiment de alienare.

Din această reflecție pe marginea mirosurilor, a comunicării și a învățării lor, Sissel Tolaas desprinde câteva întrebări esențiale: pot învăța mirosurile așa cum am învățat alfabetul și numerele? Este posibil să scap de prejudecățile legate de anumite mirosuri? Cum poate fi descris și reținut un miros? Pot fi măsurate mirosurile? Cum pot folosi informațiile oferite de mirosuri? Poate o moleculă odorantă abstractă, de una singură, să transmită sau să comunice un sens specific învățat? Poate mirosul să constituie o unitate de informație care se poate combina în sisteme de comunicare cu alte informații senzoriale? Poate mirosul, în sine, să fie o unitate de informație utilizată în vederea comunicării și a navigării?

Un exemplu concret al aplicării limbajului NASALO la cartografierea orașelor îl constituie expoziția Outsidein din 2006. Pentru a vă face o idee, vă oferim alăturat imaginea unei hărți trasate din cuvinte precum FAATS = uleiuri de mâncare nesănătoasă, DUSBI = cărămidă prăfoasă, KOOD = înghețată, PTIISH = stradă mare poluată, cu case părăsite, ENGEA = sport, BEESH = grătar mixt, WOULGROU = iarbă sălbatică, GLAASH = Bentley, Rolls Royce sau SSISJ = zosteră (iarbă-de-mare).