Adrian MUREȘAN
Să recunoaștem: în câmpul literar românesc, tendințele de asociere a conservatorismului cu estetismul (fie el de dată mai recentă), respectiv a progresismului cu râvna ideologică sunt tot mai vizibile și mai puternic marcate. Nu caut să fac remarca de pe poziții antimoderne, dar situația în care se află astăzi critica de întâmpinare nu face decât să amplifice un astfel de vârtej asociativ, în esență superficial.
Un document de prim ordin pentru noile studii literare românești
Apariția unui manifest, sub forma volumului colectiv Pentru o nouă cultură critică românească al Institutului de Teorie Critică de la Păltiniș (editori: Alex Goldiș, Christian Moraru, Andrei Terian, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2024), le oferă autorilor și deopotrivă cititorilor nu doar ocazia unei discuții „cu instrumentele pe masă”, nefardată și polemică, privind posibilitățile și oportunitățile unei proiectate „revoluții” în critica literară de la noi, dar și prilejul unor clarificări conceptuale de natură etică, politică, estetică, istorică sau socială. Prin urmare, mă voi ocupa mai jos, în cadrul acestui dosar dedicat raporturilor dintre progresism și conservatorism, de modul în care grupările literare extrem-contemporane își dispută teorii, teritorii metodologice și politici culturale emergente azi. Voi investiga și voi evalua, deopotrivă nuanțat și ferm, din perspectiva criticului de întâmpinare (care respectă și recunoaște fără ocolișuri importanța teoriei și criticii academice, dar care se așteaptă la un parteneriat, nu la o tentativă de subordonare totală, la o recunoaștere a suzeranității ori, mai grav, la o autoanulare prin trecerea la niște standarde ideologice impuse de mai sus), tezele și poziționările colegilor mei (post-)douămiiști. Voi aborda în cadrul acestei intervenții, din rațiuni de spațiu, doar primul capitol – altfel, extrem de generos – al volumului, care găzduiește sub genericul „Tradiție, instituții și critica la prezent” prefața și textul-manifest („Introducerea”) semnate de cei trei editori mai sus menționați, respectiv eseurile semnate de Adriana Stan, Andrei Terian, Teodora Dumitru și Cosmin Borza, urmând ca, într-un alt context și poate într-un alt format – de ce nu, chiar academic – să mă ocup de restul investigațiilor propuse în celelalte capitole.
Un fapt îmbucurător este că această carte provoacă realmente la reflecție critică (și chiar politică ori intelectuală în cel mai înalt grad), reușind să devină, sub acest aspect, un pariu câștigat. Și, ca sa fim corecți de la bun început, trebuie spus că ideatica și stilistica prezentului „manifest” oferă o mai mult decât binevenită invitație la rigoare pentru toți practicienii criticii și chiar ai scrisului, în general. Prin dimensiunea sa implicit pedagogică și chiar etică, platforma de față, care se autodefinește, fără false modestii, drept „contingent esențial al avangardei intelectuale românești”, propune un program critic-conceptual riguros, postmilenial, și caută să denunțe, să descurajeze și chiar să ridiculizeze, pe bună dreptate, „genuflexiunea elegiacă, encomionul necondiționat sau retorica antumă a lingușirii” care domină, uneori, publicistica literară și (pseudo-)critica de întâmpinare de la noi. În plus, aceste voci propun alăturarea, pe lângă deja tradiționala prezentare în sine a „reprezentării literare a realității”, a nu mai puțin inspiratei accepții a actului critic ca „intervenție în realitate”. E adevărat, însă, că pe măsură ce avansezi în lectura textelor te convingi cum, de fapt, în unele cazuri, a doua accepție tinde să și-o subordoneze autoritar pe prima.
Astfel, pe de altă parte, precizata microrețea vine și cu o deloc camuflată declarație de război cultural și deopotrivă politic, ca un extrem de marcat gest ori act de putere („Nu urmărim doar un progres în metodologie, ci și o revoluție în conceptele de cultură și de politic din spatele metodologicului”), unul inspirat atunci când propune, de pildă, din unghiul mișcării feministe, „reinventarea pe baze noi, mai puțin sexiste, a vocabularului critic-deliberativ românesc, fie și prin soluții imperfecte și inconsecvente”. Aceasta în contextul în care putem observa în continuare cum climatul literar românesc, dominat de instituțiile Academiei Române, de adunările și revistele useriste, precum România literară & co., desconsideră și descurajează nestingherit prezența femeilor în critica literară și în arenele sociale, ori se folosesc de concursul lor spre a salva aparențe în care nu crede nimeni de fapt, oferind o ilustrare cât se poate de fidelă în realitate a ceea ce dicționarele argotice Oxford identifică drept sausage party, iar cele Cambridge numesc sausage fest.
Arme reale, arme virtuale
Sfera unde principiile acestei noi platforme critice se pronunță mai puțin inspirat, însă, este aceea, mai sus anticipată, a unei concurențe neloiale, în sensul nerecunoașterii parteneriatului și importanței criticii de întâmpinare (și chiar a importanței vitalității ei, referindu-mă la ceea ce înțelegem aici, sper, cu toții, prin adevărata critică de întâmpinare – mă feresc să o numesc foiletonistică), aceea oricând deschisă spre cercetare, spre teorie și spre noile vocabulare și studii critice, dar care rămâne fidelă crezului său, predominant estetic și valorizant, fără să ignore și fără să absolutizeze lectura ideologică ori grilele mai recente de analiză și de metodologie. Nu mai puțin, prezentul manifest pare să fie, prin cea mai mare parte a vocilor sale, unul îndreptat împotriva estetismului, privit în același timp ca măr al discordiei, asemenea unui infractor fraudulos adăpostit de critica de întâmpinare, la care aceasta din urmă nu ar vrea să renunțe sau nu ar catadicsi să-l predea poliției ideologice.
Trebuie spus că nici lecturii estetice ori criticii de întâmpinare nu le-ar lipsi, la o adică, referințele legitimatoare mai mult sau mai puțin recente, așa cum le privesc atât eu, cât și probabil unii dintre colegii mei rămași pe baricadele acestui gen de critică. Aș numi aici mai cu seamă principiile New Aestheticism (v. The New Aestheticism, editat de John J. Joughin și Simon Malpas, Manchester University Press, 2003), dar și poziționările post-critice ale Ritei Felski, care, departe de a susține o autonomie totală a artei, procedează totuși la o critică a ceea ce numim de la Paul Ricœur încoace „hermeneutica suspiciunii”, manifestându-și interesul pentru revalorizarea plăcerii estetice, prin teoretizarea „atașamentelor estetice” și, în general, pentru depășirea cadrului strict politic al cercetării, dăunător prin simplificarea excesivă, prin reducționism ideologic: „Reading critically – or what I have preferred to call reading suspiciously – should not be taken as the ultimate horizon of thought. It has no a priori claims to philosophical rigor, political radicalism, or literary sophistication. It is one way of reading and thinking among others: finite, limited, and fallible. As a critic schooled in suspicious reading, I am hardly immune to its charms, yet I have tried, as much as possible, to avoid being drawn into a «critique of critique»” (The Limits of Critique, The University of Chicago Press, 2015, pp. 200-201).
Jacques Rancière este și el un nume important în cadrul efortului de echilibrare a raportului de forțe estetic – ideologic: „Il faut sortir du schéma paresseux et absurde opposant le culte esthétique de l’art pour l’art à la puissance montante du travail ouvrier. C’est comme travail que l’art peut prendre le caractère d’activité exclusive. Plus avisés que les démystificateurs du XXe siècle, les critiques contemporains de Flaubert marquent ce qui lie le culte de la phrase à la valorisation du travail dit sans phrase: l’esthète flaubertien est un casseur de cailloux (…). Le culte de l’art suppose une revalorisation des capacités attachées à l’idée même de travail. Mais celle-ci est moins la découverte de l’essence de l’activité humaine qu’une recomposition du paysage du visible, du rapport entre le faire, l’être, le voir et le dire. Quelle que soit la spécificité des circuits économiques dans lesquels elles s’insèrent, les pratiques artistiques ne sont pas «en exception» sur les autres pratiques. Elles représentent et reconfigurent les partages de ces activités” (Le partage du sensible: esthétique et politique, La Fabrique-éditions, Paris, 2000, pp. 72-73). În sfârșit, e de remarcat cum nici marxistul Terry Eagleton nu scutește de critică ideologizarea excesivă a artei, promovând, la rândul său, valori ale echilibrului: „There are meanings and values embedded in the tradition of the aesthetic which are of vital importance, and there are others which are directed towards the defeating of the [political] goal, and which must therefore be challenged and overcome” (The Ideology of the Aesthetic, Blackwell Publishing, Oxford, 1990, p. 415).
Răfuiala cu critica de întâmpinare
Astfel că, dincolo de răfuiala cu „oamenii-instituții”, precum Eugen Simion și Nicolae Manolescu, și cu derapajele lor autoritariste (în marginea cărora nu doar că merită glosat oricând, dar eu unul aș fi fost, pe alocuri, chiar mai vehement, inclusiv în limbaj), unele sau unii dintre colegele sau colegii mei critici literari (ce bine că nu chiar toți și că mai există și fisuri în clamata „agendă comună”) decid să respingă ideea amintitului parteneriat, pe motivul repudierii de plano a unei terminologii a „falsei diversități”. Încă din Prefața amintită surprinde afirmația frontală, ușor pătrunsă de un elitism și de o aroganță care concurează serios pretinsul egalitarism, reluată mai apoi în cuprinsul cărții de Christian Moraru și conform căreia „critica de tip research este singura critică demnă de acest nume, una situată la egală distanță de improvizația revuistică inerent-superficială, «de întâmpinare», și de amatorismul neinformat” (subl. mea, A.M.). Foarte probabil că acest inevitabil maniheism vine pe filiera ideologică (pe bine-cunoscutul principiu leninist „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”) și totuși nu pot să nu mă întreb: la ce bun să ne războim cu „directorii de conștiință, de opinie și limbaj critic din timpul Războiului Rece”, dacă noi înșine, criticii literari, căutăm să aducem în scenă un nou, un altfel de Război Rece, răspunzând unui radicalism cu alt radicalism? Iar, cum s-a tot demonstrat că istoria e mereu imprevizibilă și cursul recentelor evenimente politice de la noi (inclusiv agenda rusă pro-Georgescu) seamănă tot mai multă îngrijorare, noile poziționări radicaliste ale unor voci cultural-politice pot să toarne gaz pe foc. „E limpede totuși că ne aflăm la o intersecție istorică”, scriu editorii. Da, așa este, dar aș adăuga imediat: la intersecție, deocamdată, cu extremismul.
Ideea necesității unui manifest colectiv și a revizuirii ierarhiei de valori din critica noastră din ultimele două secole (iată cum criteriul valorizant, uneori înfierat ori refulat aici, reintră pe fereastră!) revine și în Introducerea semnată de cei trei editori. Odată asumată „stilistica urgenței”, este comunicată și componenta „militantă”, care se alătură celei istoric-analitice a demersului. În fapt, aici este sintetizată aproape întreaga ideatică a cărții și este șlefuit orizontul de așteptare al cititorilor față de intervențiile care urmează să fie redate in extenso. Tocmai de aceea, îmi convine să-mi împart, pornind din acest punct, aderențele și bemolurile cât se poate de clar, frontal și succint.
Da, circulația fără precedent de după anii 2000 a bunurilor materiale și a celor simbolice, precum sunt și ideile critice, dar și multiplicarea rapidă a traducerilor și mondializarea accelerată a standardelor academice în materie de interpretare literar-culturală ne obligă să ne schimbăm abordarea, instrumentarul, lentilele metodologice. Și obligă la re-elaborarea unei gramatici a valorilor critice, a unui alfabet critic de bază.
Nevoia unei critici universitare performante
Da, nivelul jalnic al unei bune părți a foiletonisticii românești, prin săptămânale sau lunare unde „subiecte despre care s-au scris biblioteci întregi sunt expediate într-un paragraf la nota redacției, iar jocurile de cuvinte țin loc de metodă”, reflectă nivelul unei decadențe parcă fără precedent a publicisticii culturale. (De altfel, am scris și eu, cu altă ocazie, despre aceste realități, de pildă, într-o anchetă din Echinox, despre starea provincială a unei părți a criticii de întâmpinare de la noi și inclusiv despre modul revoltător în care a fost „scalpat” de USR istoricul literar Ion Simuț, pentru curajul de a fi spus lucrurilor pe nume). Da, „critica universitară” nu este considerată încă în România, inclusiv de unele voci avizate (precum Ion Bogdan Lefter, de pildă, ceea ce este surprinzător), drept o alternativă redutabilă la recenzie și la tot ce presupune aceasta. Pe de altă parte, însă, dacă tot e socotit a priori falimentar sistemul acesta al recenziilor, de ce nu ar fi detaliat tot aici, în acest volum, de la înălțimea experienței autorilor, ce anume ar trebui să conțină și o cronică performantă, cum ar trebui ea să funcționeze?
Da, este evident că prestigiul simbolic relativ scăzut al culturii românești este cauzat și de faptul că nu avem o „metanarațiune critică și teoretică credibilă care să articuleze și să insereze valorile literar-culturale românești (…) în arenele internaționale” – cred că deja bine-cunoscuta teză a lui Andrei Terian, exprimată încă din Critica de export (Editura MLR, 2013), e întru totul justă, fără cusur, deși nu a avut trecere exact la acei intelectuali așezați în funcții de conducere și care ar fi putut să pună în practică măcar o parte din tezele propuse acolo. Și da, gestionarea în beneficiu propriu de „autorități” precum Manolescu și Simion a instrumentelor, a resurselor și a oportunităților critice românești din ultimele decenii, de la publicații și premii literare la asociații profesionale, institute și proiecte de anvergură finanțate din fonduri publice, este mai presus de orice dubiu. Cum spuneam, eu aș fi fost poate și mai vehement cu privire la conflictul de interese, venind inclusiv cu exemple concrete de soți care le scriu soțiilor recenzii măgulitoare în presă sau prezentări în aceeași notă pe coperta a patra a cărților etc. (Asta dacă tot văd că se poartă în acest volum „denunțurile”.)
În sfârșit, da, trebuie să fiu de acord cu Terian și să constat cu regret că articolul lui Paul Cernat, „În absența lui Nicolae Manolescu”, din Observator cultural, nr. 1202, 4 aprilie 2024, deși probabil un necrolog prin intenții, este unul cu totul nefericit, în contextul în care mainstreamul nostru critic (E. Simion și N. Manolescu) a contribuit indiscutabil și din plin la fenomenul denumit aici „deculturație critică”.
Fertilă și inspirată teoretic mi s-a părut și reluarea dihotomiei retoricilor asianică vs. atică, evocată de Christian Moraru, dar țin să reamintesc că ea nu funcționează chiar așa cum se sugerează aici, ci a inervat și informat mereu ambele tabere, atât pe cea zisă „impresionistă”, cât și pe cea științific-ideologică, chiar dacă în măsuri diferite.
Nombrilismul a murit, trăiască nombrilismul
Mă despart, în schimb, de teza că în critica și teoria postbelică textele polemice „au lipsit aproape cu desăvârșire”, și mă îndoiesc că a dat vreo amnezie istorico-literară peste noi, între timp. Ele nu au mai putut avea efervescența din interbelic, firește, dar asta nu confirmă defel diagnosticul oferit. În plus, mă deranjează teribil cum în întreaga carte explicațiile date mereu primele pentru situația dramatică pe care au trăit-o cultura și societatea românească sub socialismul dictatorial sunt niște cozerii sociologice, cvasi-mizilicuri pe lângă, în fapt, principalul mecanism răspunzător, care a fost de sorginte politică, și anume odioasa și mizerabila dictatură politică de extracție marxist-leninistă, fără excepție așezată ultima în ordinea importanței, în toate înșiruirile explicative care apar pe firul demonstrațiilor critice prezente în carte. Mă miră, așadar, cât efort eufemistic este investit aici pentru a nu numi direct represiunea marxist-leninistă ca atare, în schimb, preocuparea de a da vina mereu pe interbelic vine atât de natural:
„E adevărat că restrângerea câmpului critic-literar la un perimetru național cutreierat de fantezii autarhice [despre teroare, nimic?, n.m.] și decuplat de la sinergiile intelectuale ale planetei a fost impusă oficial și determinantă înainte de 1990, deși ar trebui știut mai exact cât de mult din această izolare se datorează inerțiilor interbelice…”
Nu cred nici că narațiunea „mai multor paradigme critice sau teoretice [care] pot coabita fără tensiunile dintre ele” ar reprezenta o „prezumție naivă sau o pretenție interesată”. Cum adică să nu poată coexista, mai cu seamă în contextul unei represiuni atât de dure, cum am avut noi în comunism? Și exemple sunt cu duiumul, intelectuali altcândva situați în tabere cu totul opuse, dar care se regăsesc mai apoi în tranșee comune, mai cu seamă din motive politic-traumatice. (Las aici doar exemplul – evocat și în Jurnalul fericirii, și nu e singurul! – al regăsirii de după anii de închisoare, dintre mai vechiul „comunist” Bellu Zilber și „liberal-conservatorul” N. Steinhardt).
Nu, capacitatea de a-și exporta obiectul nu vizează doar textele și autorii care vin dinspre agenda neomarxistă, ci și autori, de pildă, interesanți pentru agenda europeană creștină (oare creștinii europeni, catolici sau protestanți nu sunt și ei un teritoriu fertil de livrare a mărfurilor și ideilor filosofice, mentalitare, ecumenice etc., nu sunt și ei o comunitate transnațională?). Lansez aici, iarăși, doar un exemplu de astfel de provocare academică: nu există încă, după știința mea, un studiu comparat, conceput la standarde occidentale, cu privire la formele literare ale existențialismului creștin în Europa. (După cum nu există încă nici un studiu literar serios despre impactul culturii pop în proza și/ sau poezia românească ori est-europeană postcomunistă – și iată, poate că nu e apanajul strict al criticii universitare să lanseze astfel de stimuli).
O altă obiecție, de data aceasta față de o idee reluată ulterior în recuzita eseului lui Terian: nu mi se pare deloc lipsită de interes investigarea corpusului literar național în cronologii literare „fără sfârșit”, decât, eventual, proasta lor executare. Dicționarele sunt extrem de necesare, oricum am aborda subiectul. Că ele pot să nu convină ideologic, în unele circumstanțe, aceasta este o altă discuție. În caz contrar, am vorbi de un radicalism avangardist în toată regula și în sensul cel mai „tare” al termenului, care desconsideră tot ce nu e digitalizat și care, conform unei asemenea optici, ar trebui să dea foc muzeelor inutile. Când spuneam mai sus că extremismul mănâncă o pâine sigură de pe urma unor asemenea raționamente avangardiste, nu vizam neapărat efectele retoricii asianice…
Autocritica pentru toți
Sistemul world literature a fost deja contestat, cu bune argumente ideologice, egalitariste, și îl felicit pe Alex Goldiș că, deși în treacăt, a făcut aceste precizări în eseul său, așa că îi invit și pe ceilalți colegi să nu îl mai fetișizeze gratuit. Apoi, nu vreau să mă amuz din rațiuni relativiste, dar când am citit că experții peer-review-urilor sunt conotați drept „anonimi și neinfluențați de conflicte de interese și altele de acest tip”, am zâmbit inevitabil: conflictul ideologic nu intră tot la această categorie? Poate că ar trebui, totuși, să nu-i dez-inocentizăm ideologic. În caz contrar, am ajunge la dublul standard.
E cu totul discutabil să-i admonestezi pe „unii critici”, care (probabil cu referire la Manolescu, above all) „s-au complăcut în concursuri de «creativitate»” prin simplul fapt că au căutat, în ceea ce scriu, să fie „în răspăr stilistic față de contribuțiile anterioare”. Adică nu înțeleg de ce acest gest critic cu potențial creator trebuie neapărat condamnat, cu atât mai mult cu cât, nota bene, însuși Manolescu se amuza copios în Istoria critică… pe marginea a ceea ce el denumea „snobismul insolitului” în textele unora dintre eseiștii și criticii noștri. Nu înțeleg nici de ce mai toți criticii șaizeciști și optzeciști sunt încadrabili în categoria pseudo-„liberalismului” (cu ghilimelele de rigoare în carte), câtă vreme există destui printre ei care nu se încadrează nici la secțiunea derapajelor „conservatoare”, nici „neoliberale”, nici „de extremă dreaptă”. (Și apropo, atenție, pe acest segment, și la paradoxala proximitate fascist-avangardistă cu exaltarea mitului tinereții, de care sufereau intens și tinerii interbelici ca Eliade & co.). Altfel, întreb și eu, retoric: pe Ion Bogdan Lefter unde îl încadrăm, la ce tip de derapaje ideologice?
Ni se sugerează răspicat: „fără rabat [sic!] la profesionalism”. În regulă, dar atunci să-și facă fiecare autocritica. Inclusiv Mihai Iovănel, pentru unele dintre aberațiile publicate în Istoria lui – pe unele i le-am mai indicat și eu într-o cronică, la vremea respectivă. Probabil degeaba. Inclusiv Teodora Dumitru, care s-a făcut de râs în mediul academic reciclând de nicăieri versiuni inedite ale unui jurnal de Mihail Sebastian, combătută și deconspirată fiind de Ion Vartic și, mai apoi, lăsată probabil fără replică de cercetarea și demonstrația impecabile, exhaustive ale Biancăi Burța-Cernat (v. „Mihail Sebastian în regim de breaking-news”, Apostrof, nr. 10/ 2023, pp. 15-19). Sau, alt exemplu, chiar din acest volum, soții Andreea și Doris Mironescu, care își propun un scenariu SF: „să distingă și să disece platforma politică din spatele neutralismului estetic”. Or, exact asta nu fac în textul lor, bâjbâie în schimb, ca pe întuneric, darmite „să distingă”. De fapt, mai lipsea puțin și puneau semnul egal între estetism și misoginism (!). Știu că nu mă exprim academic acum, dar mi se pare atât de… nenaturală alinierea discursului lor la noile standarde ideologice promovate aici, atât de artificial respectivul exces de zel, inclusiv când citim în „Introducere” preview-ul tezei lor, cum că „estetismul criticii românești a avut tot timpul o agendă (…) masculinistă, heteropatriarhală mai exact”. Și atunci întrebările devin inevitabile: dar Simion și Manolescu – semnifică ei toată critica postbelică și postcomunistă? Nu e cam mult să echivalăm astfel lucrurile? Nu ne situăm cumva în delict critic față de istorici literari compleți, ca Ion Pop sau Eugen Negrici, față de stilisticieni ca Mihai Zamfir, față de teoreticieni ca Toma Pavel, Matei Călinescu, Paul Cornea, față de făuritori de școală critică adevărată, precum Ioana Em. Petrescu, Mircea Martin, Marian Papahagi, față de eseiști de calibru ca Ion Negoițescu, Lucian Raicu, Nicolae Balotă, Ion Bogdan Lefter, Mircea Anghelescu, față de istorici literari ca Sorin Alexandrescu, Mircea Scarlat, Ion Vartic, față de foiletoniști de talia lui Mircea Iorgulescu, Valeriu Cristea, Alexandru George? Cum să treci cu tractorul ideologic peste atâtea și atâtea nume, doar ca să te aliniezi? Sau pe unii nu îi mai menționăm pentru că sunt antecesorii direcți ai unor voci total antipatice astăzi, ca Adrian Papahagi sau Daniel Cristea-Enache? (În schimb, i se acordă, conform agendei colective, două pagini întregi în Istoria lui Iovănel unui autor invizibil ca Vasile Baghiu, doar pentru că el, în schimb, a odrăslit un urmaș mult mai demn?) Se solicită, apoi, „metodologii noi, venind dinspre științele tari”. În regulă, dar să vină de acolo, nu din ideologia pură, nu din alte „conflicte de interese”. Cum scriam mai sus, e deopotrivă trist și amuzant să constați cum cineva care, denunțând cu ostentație nombrilismul, devine el însuși nombrilist.
Dubla măsură
Eseul Adrianei Stan („Consensul «liberal»: critică, sistem și politică după Al Doilea Război Mondial”) mi se pare una dintre contribuțiile cele mai serioase incluse în volum. Da, colega mea are perfectă dreptate să remarce cum „forța și relevanța criticii literare s-au manifestat mai ales atunci când ea a putut depăși preocupările strict filologice, pentru a realiza o reflecție generală asupra societății”. Și, în acest sens, cea mai bună carte de critică românească de după Al Doilea Război Mondial ar putea fi chiar Arca lui Noe, unde Manolescu „face apologia libertății estetice și a individului neconstrâns de «etatisme» și livrează certe valori politice chiar în măsura în care respinge fundamentele unei analize asumat politice”. Poate ar fi bine, totuși, să se înțeleagă și că idealizarea și simplificarea interbelicului de aici sunt la origine și o reacție traumatică, dar este evident că eseista nu asta urmărește să demonstreze.
Stan se numără, totuși, printre puținele voci analitice din acest volum care probează, pe lângă observații de finețe, și un minimum de empatie critică (să nu se înțeleagă că ar fi una gratuită!) față de situația șaizeciștilor: „Aceștia nu avuseseră totuși prea multe opțiuni de a reacționa la propriul lor prezent politic și cultural. În momentul respectiv, evazionismul estetic și recuperarea unui model societal pre-comunist puteau fi prezentate ca pe un proiect progresist [și aici, Stan trimite firesc la cartea lui Goldiș], chiar dacă el apare depășit din perspectiva momentului nostru, iar faptul că șaizeciștii se implică după 1989 în refacerea poziției partidelor istorice dizolvate de comuniști sau în promovarea succesorilor democrați ai acestora pot fi văzute ca forme de consecvență”. Pe de altă parte, remarcă eseista, „punctul deja înaintat din cariera lor în care se produce revoluția anticomunistă face greu de imaginat ca șaizeciștii să fi cunoscut și o reformă de mentalitate politică, astfel încât să poată ajunge să perceapă inadecvarea vechiului liberalism la decalajele tranziției postcomuniste”.
Nu sunt de acord, însă, cu retrogradarea (iarăși, pornind de la cazul șaizeciștilor) „evaluării” și „interpretării” drept obiective „locale”, secundare ale criticii. Din contra, ele sunt primare, esențiale, fundamentale (unul dintre cele trei gesturi fundamentale ale criticii, după Jean Starobinski, era interpretarea, nu-i așa?). Cât despre optzeciști, revenim la carențele mai largi ale platformei în sine pe care o reprezintă acest volum, atunci când citim mirarea nițel prefăcută despre cum „totuși, acest statut marginal [al optzeciștilor] nu stimulează dezvoltarea la nivel de generație a unei gândiri critice de stânga, care ar fi diversificat peisajul ideologiilor literare locale”. Inevitabil apare întrebarea: unde? Unde și cum să fie stimulată această gândire într-o dictatură, într-un mediu al represiunii, dacă nu al terorii? De fapt, naivitatea asta jucată îmi evocă și dubla măsură cu care erau întâmpinați în, altfel, valorosul studiu Bastionul lingvistic Nemoianu, Zamfir, Pavel și alți (ex-)structuraliști șaizeciști, criticați față de virajele anti-structuraliste de mai târziu, în timp ce virajele teoreticienilor străini ca Barthes ori Todorov erau O.K., erau permise ori ignorate (că deh, ei sunt „europeni”). După cum ignorate erau și efectele Revoluției din 1989 asupra foștilor membri ai cercului creat de Tudor Vianu, care ar fi putut explica multe dintre virajele „jurnalistice” ale acestora, odată cu anii ’90, provocările adaptării la un alt tip de public etc.
Tot cam tendențioasă (cu privire la optzeciști, de astădată) mi se pare relativizarea noțiunii de „colectivism”: asta să-i fi „ars” oare mai adânc – instalarea confortabilă pe posturile de putere a „seniorilor șaizeciști”, iar nu colectivismul acela tare, generalizat cu forța, ideologic, ipocrit, terorist și criminal? Să nu fi fost, în acei ani, nicio alianță intergeneraționistă, subversivă, îndreptată împotriva dușmanului comun (politic), id est, împotriva regimului? Să fim serioși. Asta se întâmplă, însă, când obsesia luptei de clasă o face pe Stan să vadă peste tot lupte și tensiuni, blood everywhere, și niciodată alianțe, solidarizări. Ca și cum vocabularul critic cu care operează nu îi dă voie, pur și simplu, să rostească acei termeni.
Insuportabila eterogenitate a borcanului ideologic
Sunt de acord că proza optzecistă a dezvoltat un limbaj literar excesiv de intelectualizat, dar nu înțeleg cum organizarea lor în „cenacluri și clustere regionale aflate în concurență” ar lăsa impresia unei „lipse de corp comun”. La cenaclurile supravegheate de Securitate, de la Beclean sau Dej, veneau scriitori din toată țara, de la Florin Iaru, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu etc. O poziție mai echilibrată aici, și care ar fi meritat să fie consultată, mi se pare teza sediționistă propusă de Gheorghe Perian.
Stan are dreptate să constate cum anii ’90 vor dezvălui o traiectorie mult mai conformistă a optzecismului, dar nu exact așa cum se stipulează aici, adică angajată, „prin cei mai vizibili lideri ai săi, în slujba neoliberalismului”. Te pui în slujba neoliberalismului susținând reformele democratice, economia de piață și principiile individualismului, după o jumătate de secol de izolaționism și regres economic, social, mentalitar, după decenii întregi de traume? A fost aceasta mai degrabă o reacție firească și întrucâtva psihologică, decât un angajament ideologic ferm. Cei mai mulți dintre optzeciști nu au încurajat polarizarea economică, marginalizarea grupurilor vulnerabile, nu au promovat subordonarea creației literare de logica profitului, nu au căutat să submineze valorile comunitare și solidaritatea socială.
De altfel, mai jos, autoarea pare să revină și, deci, să se contrazică: „Cultural vorbind, campania liberală a optzeciștilor apare pozitivă și meritorie prin alternativa furnizată în raport cu noul conservatorism păltinișean, care prin imperiul media GDS – Humanitas – 22, tinde să monopolizeze spațiul public al ideilor în postcomunism”. Și continuă: „Prin comparație cu acest anticomunism conservator și, în multe privințe, antimodern, care nu întârzie să-și refacă legăturile cu cultura politică extremistă din interbelic [cu mențiunea că nu toate anticomunismele caută să refacă respectivele legături incriminate – v. doar grupurile de opinie strânse în jurul unor voci cu capital simbolic precum Doina Cornea ori Monica Lovinescu, pe urmele cărora s-au construit mai recent câteva figuri de intelectuali adânc implicate în politici anti-extremiste, printre acestea chiar și conservatori precum Ioan Stanomir], liberalismul postmodern românesc face o figură progresistă, promovând valorile de tip american [și european, de ce nu?] ale inclusivității și multiculturalismului”.
Pe de altă parte, i-aș mai reproșa lui Stan și că, de la un punct încolo, trece la considerații care nu mai țin de politici culturale, ci de politică pură, ca atunci când îi „ceartă” pe intelectualii postcomuniști pentru consensul lor „așa-zis liberal” și pentru că au votat cu Emil Constantinescu sau cu Traian Băsescu. Asemenea transparențe ar fi trebuit întrucâtva atenuate, după părerea mea. Sigur, ce sugerează aici Stan e până la un punct adevărat: zi-mi unde publici și-ți zic cine ești. Da, dar să nu uităm că există încă soluții pentru cei care caută să-și păstreze echilibrul, ca să nu spun neutralitatea (despărțindu-mă încă o dată de teza lui Ștefan Baghiu). Există încă platforme cu adevărat democrate, atunci când, să zicem, decizi să nu publici la Humanitas, și îți propui Polirom. Nu scrii la România literară, scrii la Dilema sau la Observator cultural. Și da, pot oferi oricând exemplul unui scriitor, coleg la Dilema (cu care only God knows de câte ori am dus discuții în contradictoriu, ajungând chiar să nu ne mai vorbim o vreme), pe care deci nu caut defel să-l idealizez, dar care a știut mereu dribla toate formele și primejdiile metodologice și deopotrivă ideologice expuse aici și care nu este nici „naționalist”, nici „conservator”, nici „anti-globalist”, nici „pro-Europa creștină” și nici nu „idealizează ruralul” (chiar dacă s-a mutat la țară). Iată deci că se poate și că astfel de „răfuieli”, precum sunt cele de față, mult prea adesea introduc intelectuali extrem de diferiți între ei în același borcan ideologic.
Simion & Manolescu: dosar rechizitorial
Față de eseul lui Andrei Terian („Un sistem perfect: oameni, instituții și oameni-instituții în cultura critică românească actuală”) am destul de puține obiecții. Într-adevăr, mizeriile comise de Manolescu și Simion, derapajele tiranice, procesul de îmbătrânire al instituției USR, „tămâierea reciprocă”, compromiterea definitivă, nepotismele, corupția, manipularea, diversiunea, perpetuarea unor mecanisme de validare narcisiste, „discursul de hater clasist și ageist” al lui Mircea Mihăieș, falimentul și caracterul îndoielnic al listelor „canonice” (pseudo-)colective, toate sunt probe ale unui rechizitoriu cât se poate de justificat și de atent lucrat. Iar în cazul lui Simion: folosirea unei întregi rețele a institutelor de cercetare pentru propriile sale proiecte, deci la cheremul său, promovarea în ediții critice a „inactualului și prolixului Ioan Alexandru”, a „plagiatorului antisemit Nae Ionescu”, sau – respingător de-a dreptul! – „folosirea îngrijitorilor de ediții ca simpli pălmași și redactarea aproape în exclusivitate a studiilor introductive de către coordonatorul colecției, chiar și în cazurile în care existau specialiști mult mai competenți pentru a face acest lucru” (v. cazul Enciclopediei literaturii române vechi, 2018). Altfel, cum am mai spus, mă despart cu fermitate de opinia lui Terian despre Cronologia vieții literare românești, privită ca „un eșec total”. Spre exemplu, ca un cititor interesat de figura și scrisul lui Eugen Barbu, pot depune oricând mărturie cu privire la oportunitățile și la trimiterile bibliografice obținute pe această cale, dar nu e cazul acum.
În eseul său cu aplomb pamfletar, „Welcome to Zombieland! Trecutul (in)utilizabil al criticii literare românești”, Teodora Dumitru are perfectă dreptate să constate „incapacitatea de a mai progresa intelectual” a unora dintre criticii noștri și faptul că Manolescu, în loc să se fi întrebat de ce tinerii critici au abandonat după 2000 studiul literaturocentric, nu a făcut decât să „rămână captivul lamentației”. Constat, din păcate, că are dreptate și cu privire la Cosmin Ciotloș, colegul meu de la Dilema, nu însă atunci când trece fără să clipească peste calitățile lui indiscutabile (erudiția critică, experiența de cronicar literar aproape de neegalat – omul a scris timp de aproape 10 ani săptămânal câte o cronică), ci atunci când constată o anumită slăbiciune stilistică pentru „nesfârșite coregrafii în jurul unor mărunțișuri fals-revelatoare”, ca o „hermeneutică a magazinului de curiozități” (din păcate, am constatat și eu asta mai ales în intervențiile sale online despre proza lui Eugen Barbu, redusă adesea la astfel de disecări și minimalisme critice). Până la urmă, asta e. Vorba poetului: câtă prietenie, atâta exigență. Dar, revenind la omisiunile Teodorei Dumitru, nu pot să nu mă întreb: asta să fie însă tot ce rămâne din scrisul lui Ciotloș? Menționez, în treacăt, că nici Bogdan Crețu nu scapă: este retrogradat la „conservatori”, unde, dacă e să îl credem pe Mihnea Bâlici, îl așteptăm mai mulți să-i ținem companie în respectivul purgatoriu: Șerban Axinte, Raluca Dună, Carmen Mușat, Paul Cernat și subsemnatul. Adică, în genere, toți cei care am considerat de cuviință să contestăm, în varii grade, Istoria lui Iovănel (iată, deci, diagnosticul diferențial, care ne-a maculat iremediabil).
Resurecția avangardistă a disprețului elitist
Cosmin Borza semnează eseul „Critica academică românească: de la bagatelizare la simulacru”, unde remarcă nu fără justețe, cum am subliniat și eu mai sus, că „revistele academice reprezintă reperele autentice ale unui câmp cultural matur, de vreme ce ele asigură prin excelență vitalitatea și activează potențialul novator al culturii critice și literare”. Are dreptate și când afirmă că „prelungirea mitului criticii foiletonistice după 1989 este anacronică și dăunătoare”, dar cu condiția ca accentul să cadă aici pe mitul cu pricina. Îmi place și că, recunoscând în Transilvania „cea mai actuală publicație de istorie, teorie, critică literară și de studii culturale românești”, nu caută defel să o idealizeze. Foarte bună concluzie, iar subiectul critic se păstrează – să zic așa – uman, adică nu se autodizolvă în ironie acidă, postumană, seacă ori anecdotic-pamfletară: „Exprim un regret major că…”.
Nu împărtășesc, în schimb, poziționarea colegului meu atunci când îl dă drept exemplu negativ pe Mircea Zaciu, care bagateliza în 1974 critica universitară drept „pedantă”, „eclectică și compilativă”, în timp ce, scrie Borza, „elogia rigorile laxe ale foiletonisticii, care îi permit să faciliteze o critică activă, promptă”. Propun să ne întrebăm, totuși: cum arăta oare critica universitară, deci comunistă, în ’74, și cum arăta oare foiletonismul tot pe atunci? Prima era sufocată de demoni chiar mai mari decât cei pe care își permitea să-i numească Zaciu, în timp ce foiletonismul își trăia, nu-i așa, epoca de aur. Altfel, sunt în continuare de acord că Mircea Mihăieș nu face decât să semene aceeași demagogie ieftină, scriind că „revistele literare și culturale ale Uniunilor de creatori” ar apăra „cultura vie, ierarhizând și eliminând non-valoarea” (v. „O inepție marca CNATDCU”, România literară, nr. 1 / 2019). Pe lângă aroganță, mai e și mult ridicol: nu numai că apără orice, numai cultura vie nu, dar impulsul acesta declarativ seamănă cu mai vechile declamații retorice de tipul „noi, cu brațe ca oțelul/ vom culege mușețelul”…
Din păcate, nelipsită de ridicol mi se pare și poziționarea lui Christian Moraru (citat aprobator de Borza), care vrea „decuplarea definitivă a vieții literare de critică”. Amuzant și neașteptat de elitist, pentru un intelectual neomarxist, din câte îmi pot da seama, și care, acum, când avem tot mai puțini critici de întâmpinare, tot mai prost plătiți (sau deloc) și, între ei, tot mai puțini de valoare, vine și decretă cu aceeași aroganță elitistă mai sus menționată că „critica-ca-scholarship” este și rămâne „singurul înțeles adevărat și profesional al criticii”. Cool, nu? Deci ăștia care ne chinuim să scriem o cronică literară onestă, recenzii sau, din când în când, câte un studiu, suntem niște jumătăți-de-critici, niște tolerați sau, mai rău, niște impostori. Și neplătiți, pe deasupra, niște „fețe-palide” de a căror muncă, pesemne, nu mai e nevoie. Când știm că, în fapt, situația stă cu totul altfel și că e penurie de critici de întâmpinare adevărați, care să contracareze PR-ul deșănțat-neoliberal al editurilor, să cartografieze corect, să citească atent sute și mii de pagini cu creionul în mână! Să nu se rezume deci la cititul de plăcere, la vagabondajul estetic (cum se sugerează aici malițios), spre a putea deschide drumuri și chiar oferi sugestii, o mână întinsă sau, la nevoie, și celălalt obraz avangardistei noastre critici academice.
Dar dacă, din perspectiva tangenței cu specificitatea literarului (un imperativ metodologic de pretutindeni în studiile doctorale literare), noi, așa-zișii „conservatori”, suntem de fapt „progresiștii” Literaturii, iar celelalte colege/ ceilalți colegi ai mei (la care țin nu mai puțin) „conservatorii” ei? Încă o dată: dai antimodernismul afară pe ușă și ți se întoarce pe fereastră. Este foarte posibil ca tocmai de perspectivele și metodologiile critice psihologizante și psihanalitice, abile investigatoare ale traumaticii, să avem nevoie mai mult ca oricând.