Poezia inițiatică a unui cardinal de vers pe veșnicie
Poezia inițiatică a unui cardinal de vers pe veșnicieJunimea2025-03-31T12:50:06+03:00
Daniel CORBU
Liviu Apetroaie, SAU NU, editura Junimea, 2024, 89 p.
SAU NU este al patrulea volum de poeme semnat de Liviu Apetroaie, după cel de debut, Alegorii sub papirus (2000), urmat de Geometria deșertului (2004) și Oglinda sumară (2010). Parcimonios în publicarea textelor sale lirice (volumul de față apare la o distanță de paisprezece ani față de al treilea!), dotat cu o acribie mallarméană în scrierea lor, fără vreun interes pentru succesul literar și apariții în topuri locale sau naționale, Liviu Apetroaie e un poet al meditației profunde, un inițiat al descoperirii valorilor lumii interioare și mai ales al întâlnirii cu Celălalt. El știe că poezia face parte din iluzia universală și este mereu în căutarea sensului.
Filosoful danez Søren Kierkegaard publica în secolul nu de mult trecut o carte de meditații cu titlul Sau Sau, care a stârnit destule comentarii asupra titlului. Prin urmare, nu cred că va fi vreun comentator al acestei cărți care să nu-și dea cu părerea asupra titlului „SAU NU”, pendulând între afirmație și negație.
Liviu Apetroaie își cunoaște bine structura, dar și codicele singurătății creatoare. Nu e grăbit, iar lipsa grabei face parte din arsenalul poetului adevărat. Textura poemelor sale conține mult abstract, însă un abstract ușor de diluat de către formele concretului și ale esteticului. În textele sale lirice emoția nu poate fi despărțită de meditație. Poetul „vede” și își asumă imaginarul care tinde spre regimul transparenței. Între vis și imaginație, între idee și pasiune se nasc formele și are loc sacralizarea emoției. Întâlnim la acest poet o ritualizare proprie a discursului. Iată cum vede clipa cea repede ce ne-a fost dată: „cândva, o! cât mai depărtat/ se va strivi și clipa scrisă/ cândva prin locul dat risipirii/ nu vom mai fi nici pâlpâiri// câteva s-au fost împlinite/ chiar au lucit în zeama de viață/ au răsturnat un asfințit/ și-au spart încet pereții// o altă clipă stă în așteptare/ zădărnicia o va naște/ e unde nu mai e uitare/ și nici repausul/ nici moarte” (acum).
Poezia ne apare ca un subtil joc al spiritului, un joc al interiorității cu exterioritatea, între care poetul navighează continuu. Spune: „prea multă lumină/ prea multă lumină/ ascund numerele/ umbra numerelor urlă/ să las loc la cealaltă umbră” (din prea multă lumină). Poemele dezvăluie imaginea și condiția poetului aflat „într-o cămașă de părți de vorbire”, „sub tălpile speranței”, unde „nimic nu mai crește/ doar temnița lumina/ dar înțeleg…/ sau nu.” Astfel așezat, poetul poate auzi „din cer clopotul mut”, el poate vedea „o seară ce intrase-n vis/ o seară ce căta abis”, poate vedea o „oglindă uscată în materie de cer”.
Cititorul avizat își va da seama că tema trecerii, a timpului disipat în ore, clipe, unde, secunde, este una principală, însoțind toate meditațiile asupra destinului. Să cităm textul liric și se lăsa…: „așa/ o seară/ începusem visul/ celui care-ntorcea/ nescrisul// o seară/ dimineață nu avea/ o seară din secunda mea// o seară ce intrase-n vis/ o seară ce căta abis//o seară care nu-ndrăzneam/ ce-o noapte-ntreg o vecuiam”. Pentru Liviu Apetroaie poezia este o terapeutică, prilej de desfășurare a unei ontologii proprii, dar este și salvare a ființei. Din fiecare text se vede că poetul e un inconfort și pentru el și pentru alții. Carnea sa și „corpuștii” sufletești sunt „histerizate” de cântecul unei nevăzute lumi. Astfel, lumea în care ne mișcăm, lumea exterioară, este o iluzie, un reflex al lumii noastre interioare, este o biată oglindă.
Ca poet orfic, lăsând ferestrele deschise mereu spre lumea magicului, Liviu Apetroaie oferă cititorului impresia căutării în permanență a unei ușițe întru părăsirea realului agresiv și întâmpinarea transcendenței. Cu o poezie existențialistă meditativă, gravă, în care de multe ori tronează înserarea, Liviu Apetroaie, ieșean dar cu rădăcini ozaniste (poate și pietrele de pe prundul Ozanei nemțene l-au poetizat), care se autonumește cardinal de vers pe veșnicie, ne oferă prin SAU NU o carte de înaltă sensibilitate și profunzime, o izbândă lirică a sa și a poeziei de azi.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
