Călin DĂNILĂ

Leonard Matei, Orașul decolorat/ glorios în rimă, Editura Eikon, 2024

Leonard Matei descrie în Orașul decolorat/ glorios în rimă, apărut la Editura Eikon, o lume densă, saturată de evenimente țesute în textura orașului dunărean, în care amestecă secvențe de viață banală cu unele puternic ficționalizate, incursiuni elaborate pe mai multe direcții, cu o reflexivitate „alterată” de pluriperspectivism, rezultatul fiind un volum cu o autenticitate greu de contestat. Autorul scrie ca și când și-ar mărturisi un secret îngrozitor, inventând un canon personal care să-l pună la adăpost de un exterior perceput ca ostil, un exterior ce trebuie fragmentat, distorsionat, înstrăinat de el însuși. O îmbrățișare a unui senzorialism nud cu geometrii volatile pierdute în timp: „se merge în picioarele goale chiar acum prin camere sparte/ va dura foarte puțin și se vor pierde amintirile în alt corp/ picioarele vor imita un cerc și casa va fi dispărută și ea/ sunt lucruri care rămân foarte puțin/ câteva zile/ și acelea sunt căutate de nepot și de câinele alb”. Poetul somează substanța ființei, ca atunci când vrei să iei lucrurile prin surprindere, împrumutând din această substanță, dar fără să dea nimic înapoi. Trupul poeziei devine un mediu plin de bizarerii prin care comunică cu acele lucruri care, cu cât sunt mai aproape de el, cu atât par mai stranii: „e nevoie să iau o ușă decupată la mijloc care să-mi permită să repet tot ce știi/ dar într-un alt mod”; „uite sunt sigur că o să se degradeze tot blocul/ și o să fie un câmp imens (cam ars/ dar imens) pe care o să alergăm după brontozauri cu eterna plasă de fluturi”; „în fapt se face târziu și aș putea intra în țevi nemarcate corespunzător/ mult mai bine și mai ușor decât în partea aia de lume în care ne pierdem viața”.

O așteptare fără origini invocă un timp al promisiunilor, al izbăvirii, dinlăuntrul unei crize profunde de identitate sau a unui delir bahic generator de dorințe absurde, creând cadre cu imagini vizuale care frizează anormalul: „următoarea venire se așteaptă în bodegă cu buletinul pe masă/ în valea orașului cu paharul ridicat câțiva milimetri ne adunăm la inundații/ acum când se aglomerează toate trebuie să anunț ceva important/ ceva logic care să lege lucrurile încă din fașă/ că tot ne adunăm aici periodic/ cum am zis la ultima inundație și la următoarea venire ar trebui inversat cursul dunării”. Anunțuri cu mesaje și traiectorii incerte vin prin canale de comunicare necontrolate de voința poetului, „ăsta e un afiș mare așezat la intrarea dinspre combinat” avertizându-l pe căi indirecte, „megafon din muzeul cuza/ care țipă în mișcare”, coborând în straturi intime ale orașului „într-o poveste veche decolorată transmisă pe cale orală/ cu precădere în toalete”, suprapuse cu știință poetică peste apetitul umoristic al autorului, formează cadența unor confesiuni care contaminează întregul volum.

În evoluția habitatului poetic nu există frontiere. Leonard Matei este un răzvrătit împotriva monotoniei. O metodă cu sânge și nervi desparte corpul orașului de umbra sa, ducând cititorul în locuri în care realul suferă mutații în direcții inimaginabile făcând din orice decor domestic un teatru de operațiuni pentru calcule din alte lumi: „și indianiștii locali au găsit un popor de lăcuste care-l divinizează pe guru nanak prin pădurea roșcani/ unde șacalii importați și salcâmii naiv răspândiți blochează căutările/ îți vine să implori pe pădurar să taie la întâmplare așa cum nu s-a mai întâmplat de la invazia turcească (din manuale)/ să putem trece/ să putem răzbate la cel aflat în meditație profundă”.

Nu de puține ori poetul se închide în timpul copilăriei rememorând, ca pentru sine, scene luminoase în prezența bunicilor: „dar noi (eu cu bunicul meu) ne răsturnam/ ne jucam cu peștii și ne ascundeam/ iar dacă terminam/ terminam la egalitate”, „iar bunica dirija toate astea așa cum le povestesc eu acuma” sau amintindu-și cum cei dintre blocuri îi „ciordeau” mingile de ping-pong și cum din această vârstă a inocenței se pot naște cele mai „crunte răzbunări”: „pot să scriu la persoana întâi și să recit ca la cinci ani la grădiniță/ cu picioarele încrucișate/ sunt bandit/ bandit cumplit/ și în fiecare nară/ am o bombă nucleară”.

Poetica lui Leonard Matei pare să se sprijine pe un discurs nomad grefat pe tot felul de situații bizare, pe care și le apropie neomenesc de mult, pentru ca apoi să le înstrăineze pentru altele mai criptice și mai intense. În mod paradoxal, aceste aglomerări, ca niște vortexuri devoratoare, sunt privite cu detașare, cu ironie, cu un umor fin care le face să devină inofensive, asemenea unui spectacol privit de la distanță, uneori cu sprijinul dicteului automat ce întărește prin el însuși ideea de impredictibilitate.

Post Views: 71