Mircea Lucescu, Mirajul gazonului, editura Junimea, 2024
În calitate de redactor, alături de Liviu Apetroaie, al volumului Mirajul gazonului de Mircea Lucescu (ediția a II-a, revizuită și adăugită, cuvânt înainte de Mircea Radu Iacoban, Iași, colecția Colocvialia, Editura Junimea, 2024), am avut prilejul să fim prezenți la manifestările legate de lansarea acestuia și de omagierea publică a autorului, la Iași. Devenit, la 2 decembrie 2024, cetățean de onoare al orașului și, cu o zi înainte, cu prilejul sărbătorii naționale, laureat al unuia dintre Premiile Naționale „Constantin Negruzzi”, cel mai încântat se declară autorul de faptul că, prin aceasta, sportul a fost recunoscut și el ca sursă de performanță autentică și beneficiază de egală îndreptățire, între celelalte componente ale culturii (la ediția 2024, de respectivele premii au mai beneficiat trei personalități din domeniile drept, medicină și artă muzicală).
O declarație care, adăugată prestigiului unei cariere de mai bine de șase decenii în fotbalul mare și emisă de la înălțimea funcției oficiale deținute (antrenor principal al reprezentativei de fotbal a României), confirmă un tenace demers, susținut, surprinzător sau nu, de pe solide poziții intelectuale: sportul, și în primul rând fotbalul, ca sport-rege, constituie, înainte de toate, un prilej de ridicare culturală a mulțimilor, de canalizare a energiilor pe o direcție pozitivă, de accedere a lor, dacă este să vorbim în metafore sadoveniene, la vinul nou al unui ideal.
Nu este astfel de mirare că, ridicat dintr-un colț de mahala bucureșteană, cu lipsuri și puține bucurii, însă cu o putere morală care a dus la temeinice studii liceale și universitare (absolvent de Academie Economică, în București), ca și la prefacerea unei pasiuni în profesiune, autorul acestei proze, riguros organizate pe capitole, memorialistice și nu numai, insistă, în cea mai mare parte a precuvântării, nu pe gloria sa sportivă, ca jucător și ca antrenor (mai ales, căci este al treilea cel mai titrat antrenor de fotbal, pe plan mondial, din toate timpurile!), ci pe o realizare din tinerețe, „fenomenul Hunedoara”, care i se datorează în cea mai mare parte. Insistă adică pe știința de a preface, și încă în scurtă vreme, o șubredă reprezentativă a unui oraș monoindustrial (siderurgie), în care se amestecau destui „mercenari” fotbalistici (naratorul însuși se prenumără printre ei), într-o formație care bate la scor, promovează în prima divizie și dă jucători formați, cu performanțe naționale și internaționale…
În programul ei de pregătire, are grijă să precizeze demiurgul echipei (care făcea și atmosferă pe stadion, susținând neobosit și rubrica de specialitate în presa locală), intrau și îndemnurile la studii medii și superioare, ca și vizitele la combinatul siderurgic hunedorean, căci cei mai mulți fotbaliști erau fiii oțelarilor de aici. În curând, orașul însuși, prins de entuziasm, începe să fie vizitat, tot mai insistent, de formații artistice, trupe de teatru, de operă și balet… Apetențe clare de psiholog și de sociolog și uriașă, într-adevăr, satisfacție ca, pornind de la cultivarea unei echipe, să atești, ba chiar să îndrumi (re)întemeierea întru cele spirituale a unei lumi, mai ales a uneia mai curând abrutizate, trăind, izolată de mediul natural al antecesorilor, între munca grea cu metalul, lupta pentru aprovizionare și menținere a unei oarecare socializări, apoi relaxare și odihnă în condiții de bloc!
pitorești pasaje diaristice
Totuși, matura conștiință a rolului social al sportului nu exclude etalarea emoțiilor, ezitărilor, cugetărilor etc. unuia dintre cei care îi îndeplinesc ritualul. În prima parte a volumului se realizează, pe lângă acestea, jalonarea intrării și confirmării în branșă, precum și o radiografie a echipelor, mai ales a celei naționale, și ea aflată în creștere, în anii adevăratei acomodări cu (și afirmări în) fotbalul internațional – capitolul „Mexico”, tratând despre Mondialul din 1970, în vremea căruia Mircea Lucescu era chiar căpitan, are caracteristici de punct culminant.
Partea a doua, deși nu pierde din vedere traiectoriile amintite, se deschide mai mult reflecțiilor și pare mai intimistă, încât înțelegem că, dincolo de statutul de vedetă, contează bucuria unei autentice vieți de familie (ultimul capitol, „Răzvan”, este dedicat fiului, care va deveni, la rândul lui, o importantă personalitate fotbalistică) și a menținerii unor serioase preocupări intelectuale: lecturi, rezumate, extrase de aserțiuni (sapiențiale) din mari autori, pitorești pasaje diaristice („Jurnal brazilian – 1971”). Se ajunge, în preocuparea, cât se poate de patriotică, de a capacita pentru performanță echipele noastre, la curate eseuri, inclusiv para-fotbalistice – despre presa sportivă, despre jocul modern, despre frumusețea sportului în general etc. Ce nu poate face un spirit proaspăt, bine echipat intelectual, chiar dacă se cantonează în zona sportivă (cartea se alcătuiește pe baza unor însemnări, de intenție profesională în principiu, mai ales de pe la 26-27 de ani, deci anii 1971-1972, după marea experiență mexicană)! Bine croite și scenele de epocă (importante și ca mărturie, de primă mână, a unor momente istorice pentru mișcarea noastră sportivă), ca și portretele de jucători și de antrenori, pe cât posibil obiective, în orice caz făcute cu bune intenții (își cere cumva iertare, peste decenii, portretistul), cu judecăți pe văzute și trăite – Ion Pîrcălab, Florea Dumitrache, Nicolae Dobrin, Traian Ionescu, Constantin Teașcă, Angelo Niculescu…
Ilustrațiile de final sunt atât de lămuritoare și de bine organizate, cu atâtea legende ce refac firul vieții, cu tot cu actanți colaterali ori de fundal, încât constituie un fotodocumentar adus la zi (până în noiembrie 2024). Mircea Radu Iacoban, care a îndemnat la scrierea cărții și a promovat-o, ca director, la editură (prima ediție, în 1981, tot la Junimea), revine și el, la a doua ediție, cu o prefață, bucuros să rememoreze colaborarea, „după 43 de ani”. Laude însă se cuvin și deciziei editurii de astăzi, care a readus în actualitate textul, căci în privința autorului nici nu mai era nevoie, el rămâne și astăzi atât de pe val…
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
