Ionel Corneliu OANCEA
Al patrulea pas, Babel
Moise a scris Cartea Facerii acum trei mii trei sute de ani. Piramida în trepte inventată de Imhotep era deja ridicată de o mie patru sute de ani. Ziguratul la care face referire Moise fusese construit cu o mie de ani înainte și era în vremea lui o amărâtă ruină. Povestea turnului Babel, locul unde Dumnezeu a amestecat limbile oamenilor și de unde au fost împrăștiați pe toată fața pământului e cuprinsă în nouă versete (cap. 11, 1-9):
- În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă și un singur grai la toți.
- Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în țara Senaar un șes și au descălecat acolo.
- Apoi au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi și să le ardem cu foc!” Și au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var.
- Și au zis iarăși: „Haidem să ne facem un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer și să ne facem faimă înainte de a ne împrăștia pe fața a tot pământul!”
- Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea și turnul pe care-l zideau fiii oamenilor.
- Și a zis Domnul: „Iată, toți sunt de un neam și o limbă au și iată ce s-au apucat să facă și nu se vor opri de la ceea ce și-au pus în gând să facă.
- Haidem, dar, să Ne pogorâm și să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înțeleagă unul cu altul”.
- Și i-a împrăștiat Domnul de acolo în tot pământul și au încetat de a mai zidi cetatea și turnul.
- De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului.
Proiectul din șesul Senaar este ideograma, arhetipul orașului civilizației occidentale, desfășurat pe două axe compoziționale, un plan orizontal nelimitat și un centru destinat zgârie-norilor. Proiectul – veniți din răsărit, oamenii au găsit locul potrivit și și-au pus în gând – implică efortul întregii comunități. Întrucât vorbeau aceeași limbă și-au putut propune ridicarea turnului până la cer, nu din nevoi funcționale, ci pentru faimă, pentru a-și face un nume. Ca în toate marile proiecte din istoria omenirii, e nevoie de materiale de construcție și tehnologii de execuție noi, ieftine și rapide, babeleenii au înlocuit piatra și varul cu smoală și cărămidă arsă. Numai așa performanțele sunt posibile chiar dacă implică poluarea și chiar distrugerea mediului. Sunt cunoscute orașe antice înfloritoare dispărute, deșertificate, după ce locuitorii lor au tăiat și consumat toate pădurile din jur. Și astăzi lumea e la fel de neprietenoasă, de sinucigașă cu spațiul ei de existență.
Competiția pentru faimă, începută în lume explicit cu turnul Babel, are un efect imprevizibil: destructurarea comunității care și-a pus în gând o asemenea performanță. Dacă la început Babel însemna „Poarta Zeilor”, la sfârșit s-a transformat în confuzie, încâlceală, generic vorbind în babilonie, atribut frecvent al marilor metropole contemporane. Devenit centrul lumii la un moment dat, New York-ul este primul mare oraș care capătă renumele „Noul Babilon”.
Paul Zumthor îi numește pe constructorii din șesul Senaar, babeleeni întrucât, împrăștiați pe toată fața pământului au construit mereu turnuri pentru faimă fără să facă economie de resurse. Iconografia constituită în lungul istoriei ilustrează această noimă. Din multele reprezentări, trei pun în evidență, cu multă claritate, evoluția dezagregării spirituale de la babilon la babilonie (Fig. 2).
Alungați din rai, coborâți în materialitatea lumii, babeleenii au ales să viețuiască numai pentru satisfacerea simțurilor, alungându-L la rândul lor sau uitându-L pe Dumnezeu. Astfel, urcarea rămâne fără sens, se transformă în rătăcire.
De la Babilon la babilonie: Tăblița antică de lut cu turnul Babilonului, Turnul Babel în viziunea lui Bruegel și Noul Babilon de P. Citroën
Al cincilea pas, scara din vis
Babeleeni și-au pus în gând să ajungă la cer, nu pentru a-l redescoperi pe Dumnezeu, ci pentru faimă, pentru a deveni, prin știința căpătată, ei înșiși dumnezei. Totuși, mulțimea celor văzute față de infinirea celor nevăzute rămâne tulburătoare pentru orice iubitor de adevăr, rămâne o temă de meditație, o frică metafizică. Viziunea lui Iacov oferă răspuns acestei frici (Cartea Facerii, cap. 28, 11-19):
- Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfințise soarele. Și luând una din pietrele locului aceluia și punându-și-o căpătâi, s-a culcat în locul acela.
- Și a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea.
- Apoi S-a arătat Domnul în capul scării și i-a zis: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, și Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ți-l voi da ție și urmașilor tăi.
- Urmașii tăi vor fi mulți ca pulberea pământului și tu te vei întinde la apus și la răsărit, la miazănoapte și la miazăzi, și se vor binecuvânta întru tine și întru urmașii tăi toate neamurile pământului.
- Iată, Eu sunt cu tine și te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta și nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ți-am spus”.
- Iar când s-a deșteptat din somnul său, Iacov a zis: „Domnul este cu adevărat în locul acesta și eu n-am știut!”
- Și, spăimântându-se Iacov, a zis: „Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!”
- Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineață, a luat piatra ce și-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp și a turnat pe vârful ei untdelemn.
- Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu), căci mai înainte cetatea aceea se numea Luz.
Coborârea în lume și în trup după ce au cunoscut că sunt goi este urmată de orgoliul de a urca prin intermediul trupului la cer, o încercare sortită eșecului, întrucât trupul nu va fi niciodată suficient acestui scop spiritual. În inima acestui fenomen apare revelația pașilor între cele de jos și cele de sus în chipul genealogiei, a scării temporale, a credinței transmise din tată în fiu.
Scara spirituală – spre deosebire de cea materială, babeleenii, o dată ce au descălecat, și-au propus cu toții, instant, să construiască turnul până la cer – se întruchipează peste generații. Ea a început cu Avraam, care se tâlcuiește Tatăl al multor neamuri deși are numai doi copii născuți la bătrânețe. Unul din roaba Sarei, Agar, adică Fugara, a primit numele de Ismael, Dumnezeu ascultă, întrucât a apărut în momentul când dispăruse orice speranță de a avea urmași. Dar rugăciunile lui Avraam și ale Sarei, în traducere Prințesa, au efect în nașterea miraculoasă, la adânci bătrâneți, a lui Isaac, tâlcuit El va râde, întrucât este moștenitorul binecuvântat de tatăl lui, chiar dacă se încalcă tradiția primului născut. Avraam își trimite sluga cea mai credincioasă să-i aducă lui Isaac soție din patria natală. După drumul lung și obositor sluga vede o fântână și o tânără fecioară venind să-și adape oile și își spune, dacă atunci când voi cere, îmi va da apă, înseamnă că ea va fi soția sortită lui Isaac. Și Rebeca chiar asta înseamnă, Cea care aduce băutură. Isaac și Rebeca au doi feciori gemeni. Primul născut cu numele de Isav, adică Cel păros și Iacov, Cel ce ține de călcâi, numit așa întrucât s-a născut ținându-se de călcâiul fratelui său. El va reuși să-și înșele fratele și să-și cumpere, cu un blid de linte, dreptul de întâi născut și binecuvântarea tatălui. După visul scării la cer Iacov are o confruntare cu Dumnezeu și capătă numele de Israel, adică Cel ce vede pe Dumnezeu. El va avea doisprezece feciori, părinți ai celor doisprezece triburi ale evreilor.
Avraam, Isaac, Israel sunt generațiile succesive în comunicare cu Dumnezeu în urma cărora revelația scării de la pământ, locul casei lui Dumnezeu, la poarta cerului, locul unde se face văzut Domnul, este calea pe care îngerii urcă și coboară pentru a-i arăta lui Israel și urmașilor lui sensul vieții. Această poartă a cerului are aceeași semnificație în lumea creștină și mai târziu în lumea musulmană.
Orgoliul babeleenilor, de a construi turnul până la cer, a fost transformat în competiție de urmașii lor. Împrăștiați pe toată fața pământului ei au umplut, umplu orașele cu turnuri cu înălțimi mereu mai apropiate de cerul văzut. În schimb visul lui Iacov e arhetipul casei lui Dumnezeu preluat în bisericile creștine. Naosul bisericilor ortodoxe este icoana întrupată în arhitectură și pictură a acestui vis. Scara începe cu credincioșii din spațiul liturgic și urcă împreună cu sfinții și îngerii la Hristos, piatra ajunsă în unghiul de boltă și nebăgată în seamă de ziditori. Arhetipul a evoluat în sens babelean în spațiul liturgic catolic a cărui pictură a devenit secundară în raport cu arhitectura elansată prin arce gotice spre cer. Abstractizarea căii la cer, rezultat al raționalizării relației cu Dumnezeu, a deschis drumul îndepărtării artelor de sacru, de icoana îngerilor din visul lui Iacov care coborau și urcau scara pentru a vorbi cu oamenii în timp ce poarta cerului rămâne deschisă.
Icoana scării la cer din naosul ortodox și abstractizarea ideii de înălțare spirituală în nava catolică