PALINGENEZA hyperionică

Theodor CODREANU

Iosif Cheie-Pantea, Mihai Eminescu – Omul și dialectica istoriei, Editura Junimea, 2025

Iosif Cheie-Pantea este un model de critic în tradiție maioresciană prin concentrare, limpiditate clasică, dar și de adâncimi romantice, cu deschidere către un comparatism autentic, pragmatic, neabunzând de ispita sursologiei goale, care a făcut și mai face mult rău privitor la Eminescu, și chiar lui Blaga, aceștia doi dominând preocupările exegezei sale critice, prelungindu-se palingenetic la alți corifei autohtoni sau străini: Hegel, Novalis, Leopardi, Rilke, Ion Creangă, Al. Macedonski, Sadoveanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Al.A. Philippide etc.

Opera lui eseistică este restrânsă sub semnul a ceea ce autorul a numit palingeneza valorilor, cu trimitere la o adevărată arheologie stilistică și critică: Eminescu și Leopardi (București, 1980), Palingeneza valorilor (Timișoara, 1982), Literatură și existență (Timișoara, 1988), Repere eminesciene (Timișoara, 1999), De la Eminescu la Nichita Stănescu (Timișoara, 2002).

În definirea conceptului literar de palingeneză, punctul de plecare este cunoscuta teză a lui Umberto Eco, opera aperta din volumul omonim, opera literară fiind o construcție deschisă mulțimilor de cititori și hermeneuți, prin ideea de transparență narcisică, situație moștenită, ad hoc, de la Nietzsche, cu faimosul enunț: nu există fapte, ci doar interpretări.

O replică a dat cărții lui Eco cunoscutul antropolog Claude Lévy-Strauss, care a susținut, alături de Roman Jakobson (în marginea unui poem baudelairian), că voința auctorială este opera închisă, perfectă, terminată, capodopera, așadar, și numai adevăratul hermeneut o poate dezlega (parțial sau integral)[1].

Operă deschisă – operă închisă

Eu însumi, cu câteva bune decenii în urmă, am contestat conceptul de operă deschisă, cu argumente din Eminescu, între care mărturia că se considera copilul „nefericitei secte atins de-adânca sete a formelor perfecte”. Acum nu pot să nu-i dau dreptate deplină domnului I. Cheie-Pantea, fiindcă tot Eminescu avea la îndemână cheia paradigmei conceptului de forme perfecte, idee pe care poetul a afirmat-o, în miraculoasă perspectivă brâncușiană, schimbând canonul literar-artistic clasic al proporției de forme cu „proporția de mișcări”[2], adică ceea ce Brâncuși a pus ca temelie a artei moderne proporția interioară de mișcări, părăsind vechea echilibrare de forme, mărturisind că a abandonat geometria fizică a frumuseții păsării, cioplind în piatră zborul, nu pasărea. Aceasta este Măiastra lui, cea capabilă să se extindă în Coloana fără sfârșit, alăturând-o zborului hyperionic către insondabilele rădăcini ale Ființei: „Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”. O femeie genială precum Svetlana Paleologu-Matta a descoperit în aceste versuri definiția românească a ființei (Eminescu și abisul ontologic).

După această punere în temă asupra conceptului dublu de operă deschisă și operă închisă din ecuația Umberto Eco – Claude Lévy-Strauss, e timpul să încercăm rezolvarea ei din perspectiva antitezelor eminesciene: antitezele sunt viața. Ceea ce era metodă transdisciplinară in statu nascendi, în volumul Palingeneza valorilor trebuia să intre pe făgașul unei noi cărți a autorului, carte abia apărută la Editura Junimea din Iași, în colecția „Eminesciana”: Eminescu – Omul și dialectica istoriei. Celor două categorii metodologice, închisul și deschisul, lasă locul central tematismului integrator despre om și enigmele istoriei umane: „Din perspectiva considerațiilor teoretice, foarte succint formulate până aici, se desprinde rațiunea numărului impresionant de studii care, în ultimele decenii, au modificat, sau răsturnat chiar, imaginea tradițională despre marii noștri scriitori clasici și moderni. Generații întregi au trăit în cultul unui Eminescu hyperionic, de o seninătate abstractă, izvorâtă din contemplația superioară a lumii și din înalta conștiință a geniului pe care micile mizerii cotidiene abia dacă îl ating. Este efigia acreditată de T. Maiorescu despre «… copilul nefericitei secte/ Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte»”[3].

De la proporția de forme, observă criticul, prin fenomenul palingenezic (neptunic) s-a prelungit imaginea unui Hyperion plutonic, descoperit de Ion Negoițescu în postume. În exegeză, s-a produs antiteza aparent insolubilă: Eminescu neptunic (adept, intransigent G. Ibrăileanu), plutonic (Ion Negoițescu, în postume). O ruptură măsurată axiologic de fiecare critic, succesiv, ceea ce lăsa impresia că adevăratul maestru al formelor era cel din antume, pe când Negoițescu pleda pentru postume. Cei doi gândeau în logici antinomice: „Lirismului decantat, de o strălucire și concentrare gnomică, al poeziilor antume i se va opune de acum încolo metaforismul vizionar, noaptea orfică a postumelor din care, «ca-n ziua cea dintâi», răsare ochilor noștri uimiți chipul unui Poet nou, ce-și topește în flăcările geniului bronzul propriei statui”[4].

Actualizare maximă și potențializare

Suntem de-acum încolo în preajma conceptului de palingeneză artistică, întemeiată pe o contradicție ontologică rezolvabilă transdisciplinar, în ultimele capitole din noua carte sintetizatoare: Mihai Eminescu – Omul și dialectica istoriei, în cuprinsul căreia se întâlnește, avant la lettre, cu Basarab Nicolescu și cu cele nouă cercuri dialectice din cartea mea Eminescu – Dialectica stilului (1984). Domnul Cheie-Pantea, în eseul Eminescu sau negativitatea absolutului din Palingeneza valorilor, semnalează dificultatea descifrării antitezelor din seria finit/ infinit, preluând conceptul „idealității goale” din poezia modernă (Hugo Friedrich), dar și consecințele afirmației lui Nietzsche, Dumnezeu a murit, reamintind că Eminescu o spusese încă din 1871, nemaivorbind de recurența din Memento mori și Împărat și proletar. Comparatistic, în poezia europeană și românească din secolul XX, influența lui Nietzsche și a lui Eminescu devine pancronică[5] (Adrian Marino). La poetul nostru, criza survine cu moartea lui Ștefan cel Mare, care este echivalată cu moartea lui Dumnezeu. Prin relaționări istorice, precum cele din panorama deșertăciunilor, Eminescu țintește înțelegerea istoriei, la modul hegelian, palingeneza realizându-se prin ecuația triadică teză, antiteză, sinteză.

Cu multă ingeniozitate și arguție, hermeneutul pornește de la negativitatea Absolutului, precum apare teologiei apofatice patristice, vizând cunoașterea lui Dumnezeu prin atribute negative. Aici ar începe antropomorfizarea: „Căci ființa nu se poate cunoaște pe sine decât prin raportare la contrariul ei, la neființa pe care ea însăși o imaginează, așa cum eul fichtean, pentru a-și limita activitatea și a parveni la conștiința propriei esențe, își opune un non-eu. Acesta din urmă ființează însă în interiorul eului, ca reprezentare a lui, ceea ce înseamnă că existența non-eului este doar ideală, valoare de realitate neavând decât eul creator. Ideală este și natura Luceafărului: fata îl plăsmuiește în reveriile ei și-l invocă pentru a-i lumina viața. Ea nu poate renunța la Hyperion câtă vreme, ca ființă, nu-și cunoaște soarta decât prin confruntarea cu neființa acestuia”[6].

Întâlnirea cu Noica, privitor la finalul Luceafărului, este semnul că d-l Cheie-Pantea nu a căzut în capcana erorii numeroșilor critici care, ideologic-moralizator, consideră că, în final, Eminescu a purces la adâncirea antitezei între protagoniștii poemului, în defavoarea fetei de împărat, prin ceea ce logica dublului referențial transdisciplinar (Ștefan Lupașcu, Basarab Nicolescu) au numit actualizare maximă și potențializare așijderea ducând la eșecul absolut al antitezelor, sugrumând orice echilibrare a lor, care echilibrare înseamnă iubire. O spune dramatic Cătălina: „În veci îl voi iubi și-n veci/ Va rămânea departe”. Între cei doi protagoniști, fata încearcă să spună adevărul, în contra răcelii lui Hyperion. Și poate ar trebui să mai adăugăm ceva: dâra de lumină lăsată de Luceafăr este de ordin arheic și nu poate fi stinsă, ci e continuitate și punte abia văzută, dar sugerând ceea ce Părintele Stăniloae considera a fi zona de maximă transparență a Ființei. Un final de acest fel, pus în jocul secund de Ion Barbu, s-a împlinit, în lumina înaltului, la întâlnirea poeziei cu geometria, după propria mărturie a matematicianului.

Miezul istoriei nu e schopenhauerian ontologic

Eminescu s-a arătat nemulțumit de finalul Luceafărului. Mărturia manuscrisă a fost descoperită de unul dintre cei mai temeinici cititori ai poetului (George Munteanu): Eminescu a vrut să încheie poema prin înălțarea finală à la Giordano Bruno. Poate e mai bine că a lăsat lucrurile așa, precum termină I. Cheie-Pantea: „Suprimarea absolutului ar fi provocat desigur o extraordinară tensiune a spiritului; acesta, prăbușit în noaptea materiei, s-ar fi zvârcolit în neputința-i până ce strigătele sale de spaimă și disperare ar fi zguduit, ca la Arghezi, lumea din temelii. Eminescu nu ajunge până la delirul unor astfel de stări copleșitoare, ce întunecă adesea viziunea marilor poeți moderni, dar revelația negativității absolutului îl impune incontestabil printre înaintașii de prestigiu”[7], preferând să rămână romantic, dar un romantism pe care A.C. Cuza[8] (1914-1919) l-a redefinit eminescian, în sinteză cu seninătatea anticilor: vezi Odă (în metru antic).

După această punere în temă (extinsă și în celelalte cărți despre poet), Iosif Cheie-Pantea a descoperit că, după zăbava atâtor ani asupra personalității uriașe eminesciene, începând cu debutul tezei de doctorat Eminescu și Leopardi (1980) și sfârșind cu De la Eminescu la Nichita Stănescu (2002), timp de 23 de ani n-a mai publicat nimic de anvergură despre centralitatea canonică cucerită de poet în plan național și universal, în timp ce numeroși politicaștri culturnici au încercat să-l descalifice pe autorul Luceafărului. Într-o zi însă a înțeles că mai era nevoie să iasă din „somnolența” păgubașă. Mi-a mărturisit-o că mai are nevoie de ceva timp spre a se achita de o datorie testamentară, lucrând, la cei 84 de ani ai săi, la o carte de sinteză, cea comentată aici. Numai că n-a reușit să găsească un editor pe măsură. Cum de ani buni sunt unul dintre coordonatorii Colecției „Eminesciana” a Editurii Junimea din Iași, i-am făcut repede invitația de a trimite oferta la redacție. De atunci, a mai zăbovit alte vreo cinci luni, pentru o plivire benedictină a câmpului stilistic, iar acum cartea a ieșit de sub teascuri, pe data de 15 iunie 2025.

Titlul ofertei d-lui Iosif Cheie-Pantea (Mihai Eminescu – Omul și dialectica istoriei), o adevărată axis mundi a cărții și o Weltanschauung a eminescologiei, deplin universală și fără egal în materie. Autorul continuă și începe, în capitolul Dialectica istoriei, prin a atrage atenția că miezul istoriei nu e schopenhauerian ontologic, ci o particulară antiteză între rău și viață, între moarte (eternă) și viață (trecătoare): „Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător”. Importanța lui Schopenhauer, în atare condiții, scade substanțial în favoarea lui Hegel. Depășind metafizica lui Schopenhauer, conchide criticul, Eminescu „se limpezește într-o dialectică de tip hegelian” (p. 20), trimițându-ne, prin roata istoriei, mai degrabă, la ondulațiunea blagiană deal-vale între mărire și cădere a civilizațiilor (Memento mori). Iar la Hegel „din viață se naște moarte, după cum din moarte se naște viață”[9].

Eminescu a numit rotirea în absolut a civilizațiilor ca fiind simulacrul curbei în infinit a universului. Civilizațiile mor nostalgic din punct de vedere material, dar nu și spiritual. Altfel spus, materialul ca negativ e din sfera sensibilului, dar nu și a gândului ca transcendere a tangibilului: „negare a acestuia și întoarcere în sine”. Poetul, în scrisoarea trimisă lui Dumitru Brătianu, observă că popoarele tinere își apropriază rezultatele intelectuale ale celor îmbătrânite, ceea ce la Hegel e „ideea internă”, iar la Eminescu însuși arheul, încapsulând pădurea în ghindă. Adevărul ca întreg e gândul arheic care-l solidarizează pe poet cel mai mult cu filosoful german. Eminescu, în plus, schițează ceea ce el a numit ecuațiunea universală triadică: spațiu, timp, mișcare, în care adâncește puterea proporțiilor de mișcări ale formelor izvorâte din negativitatea Absolutului: „Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complexul de cugetări care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg… Și oare oamenii cei mari ai României, nu-i vedem urmărind cu toții, cu mai multă ori mai puțină claritate, un vis al lor de aur, în esență același la toți și în toți timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolilor razele lui cele mai frumoase și noi, agenții unei lumi viitoare, nu suntem decât reflexul său”. Criticul adaugă: „preocuparea tânărului Eminescu pentru destinul omului în istorie, preocupare ce se va menține și se va lărgi, în forme diverse, de-a lungul întregii sale creații” (p. 26).

Eminescu redimensionează antitezele în cel mai pur spirit modern

Meritul d-lui Iosif Cheie-Pantea e de a ne oferi spre înțelegere imaginea integrală a omului eminescian ca făuritor de istorie, mai apropiat de Hegel, de Leopardi, de Hölderlin, de Lucian Blaga, de Arghezi și Constantin Noica decât de pesimismul lui Schopenhauer. Pe toți aceștia îi invocă în varii contexte, opunându-i metafizicii lui Schopenhauer. Hegel apare ca exemplar în disocierea antitezelor pozitiv/ negativ. Negativul fiind, surprinzător, divinitatea cognoscibilă doar prin negații ținând de Absolut, încât „răul este forma în care se concretizează forța motrice a dezvoltării istorice”[10]. Antitezele sunt totdeauna nelipsite una de alta. Geniul e omul în libertatea lui ontologică. La celălalt capăt e antiteza, neputința omului. Gândirea „garantează singularitatea ontologică a omului” în măsura în care, după spusa lui Pascal, „Omul are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște”. Slăbiciunea de la celălalt capăt, adaugă d-l Cheie-Pantea, stă în neputința omului care-l „prăbușește în iadul disperării, căci tot ea îi revelează limitele, tragica neputință de a accede la adevărul ultim”(p. 31): „În zădar el grămădește lumea într-un singur semn” etc. Pare să fie structura antitetică a bătrânului Dascăl: „Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic” (Scrisoarea I). Și: „Cât geniu, câtă putere într-o mână de pământ!”. Pe când Schopenhauer consideră geniul „exces de inteligență”, cunoscând Ideile generale, „prin totala detașare de contingent”, ducându-l la „descoperirea răului ca esență și condiție a vieții”, ceea ce numește voința de a trăi. Omul e condamnat la suferință cel mai mult între ființele naturii: câtă luciditate, atâta suferință, destinul geniului. Eminescu, sesizează domnul Cheie-Pantea, ca și Leopardi (rousseauist), înclină să evalueze starea naivă a naturii prin hiperluciditate, doar copilul salvându-se de rău. Ca și Leopardi (Lo Zibaldone), Eminescu pare să evalueze, în Luceafărul, ca mai adâncă durerea, de rezonanță tragică. Leopardi face distincție între viață și existență: geniile există, dar nu participă la viață. În cele din urmă, există două categorii de oameni: 1) trăitorii, masa indivizilor care caută necunoscutul fără-l înțeleagă; 2) geniile, care suferă profund. Cele două spițe constituie, în limbajul lui Hegel, primii – negativul, cei rari – pozitivul, care vor să iasă din Idee spre viață, trăind neputința evadării. Toma Nour: „Visez ca copilul ce vorbește prin somn, zâmbind, cu Maica Domnului – mă transport în ceri, pun aripi umerilor mei și părăsesc pământul, pentru ca să mă dau cu totul acelor umbre divine (…). Mor pe pământ, ca să trăiesc în cer. O! de-aș putea iubi”.

Eminescu redimensionează antitezele în cel mai pur spirit modern, punând coincidentia oppositorum sub semnul întregii existențe, și o face pe cont propriu de la vârsta de 18-19 ani, argumentează Iosif Cheie-Pantea, înscriindu-se unei realități filosofice de lungă tradiție, de la presocratici la Hegel, Novalis, Friedrich Schlegel, Nietzsche, Blaga, Rainer Maria Rilke, Ștefan Lupașcu ș.a.m.d. De fiecare dată plastic și convingător. Iată două exemple: „Viață și moarte sunt ca două poluri/ În jurul cărora steaua se-nvârtește/ Și amândouă n-au nici timp, nici goluri”; „Din mărire la cădere,/ din cădere la mărire,/ Astfel vezi roata istoriei întorcând schițele ei”. Exemplele numeroase atestă „participarea lui Eminescu la o mare tradiție de gândire europeană”, „virtual ele conțin liniile de forță ale unei concepții dialectice despre viață” (p. 114).

Hegelianismul lui Eminescu, atât de convingător în hermeneutica lui Iosif Cheie-Pantea, lasă loc, în evoluția gândirii poetului, la câteva aprecieri neașteptate, între 1874 și colaborarea finală la Fântâna Blanduziei. Cea mai problematică se produce în 1874, în scrisoarea din 5 februarie adresată lui Titu Maiorescu, de la Charlottenburg, în care dă seamă de propria-i filosofie, în stadiul pregătirii doctoratului, surprinzător de pragmatică, spre a se scuza în fața mentorului junimist pentru amânările în materie de asimilare a sistemelor filosofice la modă: „Am dreptul, fără un plan didactic precis, pe care să-l fi prelucrat în întregime, să-mi asum, la anii mei, riscul unei astfel de sarcini?” Nu se simțea suficient de inițiat în sistemele filosofice de bază, Schopenhauer și Kant, plus cursurile de științele naturii și de antropologie: „Încă ceva. Kant mi-a căzut în mână relativ târziu, Schopenhauer de asemenea. Ce-i drept, îmi sunt familiari, însă renașterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet, nu s-a desăvârșit încă. La Viena, am stat sub influența nefastă a filosofiei lui Herbart, care prin natura ei te dispensează de studiul lui Kant”[11]. Cursul lui Zimmermann, fantezist, ajungând la concluzia că există suflet, dar care ar fi un atom: „Mă reîntorc la subiectul meu. Metafizica schopenhaueriană este corectă atunci când împarte lumea în voință și reprezentare. Lucrul în sine, întrucât nu poate fi cercetat nici prin percepție interioară nici prin una exterioară, trebuie lăsat în pace. Însuși Schopenhauer nu găsește pentru această expresie decât aceea a imposibilității exprimării, anume Nimic, unul relativ, ce-i drept, dar totuși altceva decât nimic”. Ajunge, în sfârșit, la Hegel: „Cred că am găsit acum soluția problemelor respective, grupând concepțiile și sistemele demonstrative (doveditoare) care însoțesc fiecare fază a evoluției în antinomii vizând atemporalul din istorie, drept și politică, dar nu în sensul evoluției hegeliene a ideii (s.n.). Căci la Hegel gândire și ființă sunt identice – aici nu. Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptățiri pentru importul necritic de instituții străine, care nu sunt altceva decât organizări specifice ale societății omenești în lupta pentru existență, care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a cărui cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relațiile dintre popor și țară (teritoriu). Nu mă pot pronunța acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie și din studii, așa că până acum n-am respectat în fixarea temelor mele o succesiune de tip didactic./ Ar trebui să studiez mai întâi anatomia și fiziologia, cel puțin timp de un semestru, ca să știu atât cât rezonabil se cuvine ca prolegomene ale filosofiei”[12].

Eminescu aprecia filosofia hegeliană

Eminescu respinge, argumentativ, graba lui Maiorescu de a-l vedea doctor, titlu ce i-ar fi înlesnit ocuparea unei catedre de filosofie, în măsură să-l pună bine cu lumea, dar nu și cu exigențele lui spre folosul țării. I-ar fi trebuit, apreciază el, încă un an de studii și de bursier, pe care familia nu i-l putea da, nici statul român înrobit maladivelor forme fără fond: „Un titlu de doctor m-ar aranja într-adevăr cu lumea și cu ordinea legală, nu și cu mine însumi, care deocamdată nu mă mulțumește, nu. Tocmai această împrejurare concretă (nu pur teoretică și speculativă, n.n.) mi-a arătat limpede seriozitatea sarcinii mele, iar ideea foloaselor ce mi s-ar putea oferi pe această cale nu e mai puternică decât conștiința datoriei. Iată de ce aș cere timp. Cât, depinde iarăși de mijloacele mele”.

După cum se vede, Eminescu aprecia filosofia hegeliană, dar, în primul rând, pentru amploarea ingenios speculativă, ca încercare rezolvitoare a antinomiilor, situând pe același nivel de realitate gândirea (Ideea) și existența. De aceea, raționaliștii revoluției franceze credeau că, urmând exclusiv gândirea, rezolvă problemele sociale. Dimpotrivă, Eminescu demască formele fără fond ale gândirii preluate de liberali după instituții apusene, fără spirit critic, ignorând realitățile din România. Asta îi arată poetului nevoia de inițiere în științe ca anatomia și fiziologia (de unde și frecventarea diverselor cursuri la universitățile din Viena și Berlin).

Îmi place să cred că publicistica a fost prilejul de a continua cerința acelui an de studii care i s-a refuzat de birocratul din Ministerul de Externe al României vremii. De aceea, ziaristica e jertfa pe altarul luptei cu zeii păgâni ai formelor fără fond, spre a da urmașilor Proiectul de țară pierdut de cei care și astăzi se luptă cu Eminescu. Este și continuitatea refuzării palingenezei valorilor românești. Iosif Cheie-Pantea este unul dintre iluștrii intelectuali care s-au dăruit lui Eminescu și valorilor naționale în perspectiva logicii dinamice a contradictoriului. A recunoscut-o și Ștefan Lupașcu[13], depunând mărturie că logica dinamică a contradictoriului vine, palingenetic, din Eminescu, precum Emil Cioran s-a reîntors prin extraordinara poemă Rugăciunea unui Dac.

La capătul aventurii contrariilor, atât la Eminescu, cât și la Ștefan Lupașcu, stă iubirea, dialogul dintre cer și pământ, singura cale a istoriei spre reîncărcare ontologică a lumii ca lumen. O aflăm în capitolul VII, Iubirea ca principiu existențial.

[1] Cf. Iosif Cheie-Pantea, Palingeneza valorilor, Timișoara, Editura Facla, 1982, p. 5, 6.

[2] „S-a zis de mult că frumusețea consistă în proporția de forme. Nimărui (s.n.) nu i-a venit în minte că consistă în proporția de mișcări și, cu toate acestea, asta e adevărata frumusețe. Frumuseți moarte sunt cele cu proporție de forme, frumuseți vii cele cu proporție de mișcări. E evident că această proporție de mișcare unde nimic nu e prea întins, nici prea flasc, e o stare de echilibru – fericirea”. (Mihai Eminescu, Fragmentarium, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 544).

[3] Palingeneza valorilor, ed. cit., p. 11.

[4] Ibidem, p. 11.

[5] Ibidem, p. 16.

[6] Ibidem, p. 26.

[7] Ibidem, p. 26.

[8] A.C. Cuza, Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, vol. I, în colecție, vol. 23, București, Editura SAECULUM I.O., 2010.

[9] Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, trad. Petru Drăghici și Radu Stoichiță, București, Editura Academiei, 1968, p. 73, citat de I. Cheie-Pantea.

[10] Hegel, Enciclopedia științelor filosofice. Partea întâi. Logica. Versiunea de la Editura Academiei, 1962, p. 227.

[11] M. Eminescu, Opere, vol. XVI. Corespondență. Documentar, București, Editura Academiei, 1989, p. 48.

[12] Ibidem, p. 48.

[13] Mărturia recunoașterii sursei palingenetice a lui Ștefan Lupașcu, din Eminescu, o găsim grație relatării scriitorului L.M. Arcade, în articolul L’autre ciel chez Eminescu et Lupașcu, Davis, California, în „ARA Journal”, nr. 15, 1991.