Cristina HERMEZIU
Inteligența Artificială este noua noastră jucărie. Prodigioasă, ne aprinde luminițe de încântare în ochi – cât de inteligentă este!, și ne dă fiori pe șira spinării – este totuși prea inteligentă! Previzibil, luările de poziție dau naștere la o „mitologie” bipolară în jurul IA. Pe de o parte, este percepută ca un instrument revoluționar al umanității: așa cum, în copilăria omenirii, roata sau pârghia multiplicau înzecit abilitățile naturale ale picioarelor și ale mâinii omenești (Leroi-Gourham), capacitatea calculantă a inteligenței artificiale, alimentată cu cantități inimaginabile de date, ar fi, azi, prelungirea minții omenești, i-limitarea ei.
La polul opus, IA este percepută ca un instrument care ar submina umanul, în măsura în care exacerbarea „gândirii calculante” fragilizează exercitarea „gândirii meditante” (Heidegger, Finkielkraut). În plus, pe lângă atrofierea „mușchilor” gândirii, am asista și la efecte psihologice de culpabilizare, de timorare: adevărate proteze digitale, tehnologiile inteligente sunt noii supradotați ai omenirii, care devine o specie depășită, în declin (Eric Sadin).
Pe plan geopolitic, Cortina de Fier ar fi înlocuită astăzi cu o cortină de siliciu (Yuval Noah Harari). Nu doar că fiecare bloc advers își creează o IA proprie, dar pentru fiecare IA în parte sute de milioane de data workers sunt exploatați undeva la periferia alimentării cu date și algoritmi. În același timp, filosofia lor constitutivă nu este căutarea adevărului, ci realizarea de cât mai multe conexiuni. Concomitent cu crearea acestor „autostrăzi” cu sens unic se instaurează și o ordine prestabilită, un control bine canalizat. Dar, când o entitate tehnologic inteligentă este din ce în ce mai sofisticată și mai puternică, ar trebui să intre în scenă mecanismele de autocorecție.
Pe fond de fascinație și/ sau fobie față de noua jucărie, reflexul (uman) imediat pare a fi acela de a căuta falia, neputința, limita – deci înfrățirea inteligenței artificiale cu natura umană. În ce măsură atotștiutorul ChatGPT, care te stimulează să-l utilizezi și să conversezi cu el la infinit, imitând și practicând o retorică a solicitudinii și a empatiei, ar fi capabil să încheie sincer: „nu știu nimic despre asta”? Conștiința imperfecțiunii și umilitatea ei – știu că nu știu nimic – sunt atribute prin excelență umane. Până la proba contrarie, când IA, antrenat să imite și să livreze în context adecvat fragilitatea proprie, ne va înduioșa. Hypocrite IA – mon semblable – mon frère !
Va veni o zi când ne vom obișnui cu noua jucărie, așa cum, la rândul lor, internetul și rețelele de socializare s-au banalizat, devenind – caz fericit – un instrument de lucru onest. Între timp, o profesiune de credință: toate rubricile din revista Scriptor, fiecare eșafodaj critic în parte, toate formulările splendide, toate rândurile emoționante, toate ezitările, toate partis-pris-urile, toate entuziasmele și toate perplexitățile, toate cele 144 de pagini sunt produse exclusiv de inteligența, sensibilitatea și creativitatea umane. Lectură plăcută!