Adrian Dinu RACHIERU
„E foarte bine că avem o problemă Eminescu”
(Dimitrie Vatamaniuc)
Cu ani în urmă, într-un articol încredințat revistei Cronica (nr. 24/1979), Noica vorbea despre cele „două păcate față de Eminescu”, reamintindu-ne – mustrător – că suntem „descoperiți față de el”. Între timp, prin osârdia unor pasionați cercetători, câte ceva, prin opinteli individuale, s-a mai făcut, de-ar fi să pomenim doar epopeea facsimilării Caietelor; care, zicea filosoful, trebuie „absorbite prin toți porii”, poposind în „haosul lor germinativ”. Îndărătnicia lui Noica a rodit și vechiul reproș, că nu-l cunoaștem în întregime și nici nu-l facem cunoscut altora (tot „în întregime”, desigur), s-a mai atenuat, pregătind întâlnirea cu Eminescu. Adică, o „insurecție culturală Eminescu”, după vrerea filosofului, prins în bătălia cu „forurile” acelor ani. Sau, acum, cu „forurile” zilelor noastre, amputate bugetar. Încât, orice succes pe frontul eminescologiei se cuvine semnalat, lăudând faptele de ispravă ale unor devoți.
Iată, recent, Valentin Coșereanu, reluând un proiect mai vechi (revăzut și extins critic) ne propune o nouă ediție cronologică, urmărind „moment cu moment” liniile dezvoltării liricii eminesciene. Acest prim volum, acoperind intervalul 1866-1875, atent la „cronologii și simbioze poetice”, beneficiind de o doctă postfață semnată de Pompiliu Crăciunescu, răspunde unui vechi îndemn (testamentar) al lui Petru Creția, cerând, printre altele, o ordonare cronologică. Ceea ce fostul manager de la Ipotești, printr-un travaliu deloc lesnicios, stăruind în labirintul manuscriselor, chiar reușește, călăuzindu-ne spre „izvorul ideii fiecărei poezii”, luminând „povestea circumscrisă acesteia”. O șansă pentru viitorii cercetători și o pildă pentru ceea ce înseamnă editologia, decolând, hermeneutic, spre alte zări.
Și tot Valentin Coșereanu, demarând această ediție-eveniment, ne oferă, în tandem cu Christian W. Schenk (ca încercat traducător) un volum în colecția Eminesciana a editurii Junimea, inventariind, în Afinități lirice de tinerețe, truda eminesciană de tălmăcitor, în perioada 1869-1874, aflat la Viena și Berlin. Subliniind ferm că influențele, câte au fost, de infuzie romantică sunt „eminamente catalice”. Chiar dacă eminescologia, observa Doru Scărlătescu, are o existență „zbuciumată”, împătimiții ei trudesc cu folos; iar Eminescu „crește din el însuși”, ne avertiza Eliade. E drept, El este în mâinile noastre. El devine și trebuie să intereseze ca scriitor viu.
*
Fixat în epicentrul fondului sentimental al românității, ca „divinitate intangibilă” (cum glăsuiesc unii, îngrijorați și alergizați de îndărătnicia mitului), Eminescu, prin operă și viață, stârnește polemici înverșunate într-o lume turmentată, centrifugă, bântuită, în plin vacarm, de febra contestatară. Firește, nu vom pleda pentru o posteritate somnoroasă, inerțială și, de altminteri, nici un nume nu trebuie scutit de tratamentul critic. Să fie Eminescu un expirat, uitând, cu vinovăție, de datoria de a urca înspre Eminescu, spre acel ins netranzacțional, blamând – în epocă – „negustoria de principii”, într-o lume, azi, în picaj moral, pragmatizată, achizitivă, confecționând efemere vedete în eprubetele media, iubind etichetologia și prețuind, în democrația noastră ușuratică și zgomotoasă, defăimarea unor simboluri? „Consumat” istoricește (după unele voci), mumificat, supus tirului de acuze (paseism, reacționarism, xenofobie, antisemitism ș.c.l.), idolatrizat și clișeizat, Eminescu se încăpățânează să rămână o permanență. Problema Eminescu animă și agită spiritele. Încât, posteritatea eminesciană e expansivă și controversele iscate îi asigură o longevitate străină de supraviețuirea muzeală, cu iz funerar. Sunt, așadar, semne că „odihna” eminescologiei, întreținută o vreme de dulcea hibernare post-călinesciană, a fost curmată. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate vie. Împovărat de înghețata clișeistică didactică, întreținând un halou admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinței agresive de contestare, Poetul național, rămas „măsura noastră” (zicea Noica, bolnav de eminescianită), se oferă generos exegezei. Fiindcă Eminescu, scria T. Vianu, este „marele subiect al literaturii române”.
Or, sub flamura revizuirilor, demistificatorii, „sătui de Eminescu”, foiesc, întreținând – au pretenția – o „operă sanitară”, denunțând obsesia specificului național, autohtonismul exacerbat, chiar formula „suspectă”, „ilegitimă” de poet național într-o vreme a destructurărilor. Cel care, pentru Noica, era „o lume”, devine, pentru alții, un mit împovărător, un terorist „urât de elevi”, băgat „pe gât”, chiar o sursă a răului românesc prin protolegionarism, în ochii lui I. Negoițescu. Interesat de anatomia răului politic, până și Adrian-Paul Iliescu, pornind de la ipoteza (corectă!) că „în Eminescu există mai mulți Eminescu, toți adevărați”, îmbrățișează teza disjuncției, vorbind despre „lărgimea spirituală” a poetului („neegalată” la noi), în simbioză cu „îngustimea morală” a publicistului visceral, atins de „orbire maniacală”! Încât, ceea ce știm azi este ceea ce au făcut alții din Eminescu: tratat festivist, cu admirație protocolară, mortificat prin obligativitate școlară, mustrat, trecut prin demascări, revizuiri, penalizări etc., supus ironiilor și corecțiilor sau, dimpotrivă, îngropat sub stratul gros al aberațiilor pioase. Fiindcă, negreșit, „caracuda publicistică” se înfruptă cu astfel de enormități, exagerând în ambele sensuri. Un Eminescu confiscat, clișeizat, desfigurat, împovărat prin cumul etichetologic (profetism, titanism, ecumenism, teleportare ș.a.) și, mai ales, necitit, sfârșește prin a fi înstrăinat de sine. Acesta e marele pericol al despărțirii de Eminescu. În locul unui Eminescu viu, avertiza Solomon Marcus, riscăm să avem doar o statuie.
Evident, funcția compensatorie a mitului eminescian a trecut prin aclimatizări și actualizări succesive. V. Nemoianu cerea ferm, în 1990, chiar despărțirea de eminescianism. Geniu, erou, salvator, victimă etc., Eminescu e responsabil/ vinovat de toate păcatele istoriei noastre. Fiindcă literatura noastră, cu atâtea defazări, salturi, supralicitări și, evident, sincronizări în regimul urgențelor e definită încă de „învechitul” canon călinescian. Suspectată de megalomanie identitară, impunând și vehiculând etichete hiperbolizate, clișee de uz didactic etc., această hartă canonică suportă asaltul deconstructiviștilor, lansând exerciții de demistificare, implicit de relativizare. Febra deconstrucțiilor identitare, vizează, în numele necesarelor primeniri critice, dislocarea canonului, lansând pe piață „teribilisme”. Am putea invoca aici șirul „defăimătorilor”, inventariați scrupulos de Constantin Cubleșan, un harnic exeget de cursă lungă, cercetând – în comentarii critice – mai toate contribuțiile ținând de eminescologie. Să nu uităm apoi că reconstituirea canonului, posibilă prin anii ’70 (pe fundament călinescian) repara grosolanele imixtiuni și erori ale proletcultismului, filtrând ideologic producția literară. Atunci, un A. Toma (Solomon Moscovici) ca „noul Eminescu”, îl „rescria” chiar pe Eminescu (epurat), infuzând Glossei un optimism robust, cauționat fiind de „pacostea de Călinescu”; acesta, în numele oportunismului politic, va elogia ironic/ subversiv „căruntețea combatantă” a „profesorului de energie”.
Disputat cu febrilitate, așadar, răstălmăcit, falsificat conjunctural, Eminescu, suportând varii „jocuri de imagine” a fost, de fapt, o victimă. Taberele în conflict (apărători indignați vs contestatari iritați) au exploatat, fără milă, tema Eminescu. La care se adaugă, evident, disprețul pentru un poet „inert și ridicol”, cum îl vedea Cezar Paul-Bădescu, cel care a încropit și antologia dedicată Cazului Eminescu (Editura Paralela 45, Pitești, 1999), adunând acolo „polemici, atitudini, reacții” din presa anului anterior pentru a condamna un „monstruos cult”; urmând, se știe, buclucașului număr al Dilemei (nr. 265/27 februarie – 5 martie 1998) când, impulsionați de același „monitor”, un grup de tineri și mai puțin tineri furioși, devenind celebri peste noapte, au pus la cale „execuția”, vădind „ireverențe excesive”.
Examinând aglomeratul „cer electronic al eminescologiei”, Doru Scărlătescu deplângea „manelizarea” disciplinei. Acolo, în agora electronică, asistăm la un „dezmăț jurnalier”; toți neaveniții, pozând în eminescologi, își dau cu părerea, lansând torente de insanități și absurdități despre om și operă, născoceli care zguduie internetul, bazaconii și mizerii istoriografice, eșuând „pe plaja de nisipuri mișcătoare ale eminescologiei”. Dar ventilate cu sârg și preluate cu hărnicie în mediul on-line, într-o înghesuială bezmetică, suspendând orice filtru critic. Ca posibilă mângâiere, să recitim rândurile lui Mircea Eliade, așternute la Paris (în septembrie 1949), în întâmpinarea centenarului nașterii lui Eminescu, cel care ne-a revelat „alte zări”: „El ne-a luminat înțelesul ca și bucuria nenorocului de a fi român”… Sau: „Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”. Asigurăm oare, astfel, prezența sa în actualitatea fierbinte, ca scriitor viu?
Și dacă în ipostază lirică s-a dovedit a fi „cel dintâi fapt pozitiv al poeziei noastre” (după aprecierile lovinesciene), tot criticul de la Sburătorul amenda publicistica eminesciană considerând-o o „eroare fatală”. Cum o veche doleanță, restituirea in integrum a operei eminesciene s-a împlinit, avem prilejul de a cerceta, întorcându-ne, cu scrupul documentaristic, la text, atât atelierul poetic, cât și scrierile îngropate în ziare. E drept, tratată diversionist-ideologic, sub presiunea circumstanțelor, gazetăria eminesciană suportă șocul manipulărilor; încât, citit mai încoace cu lupa corectitudinii politice, textul eminescian – de un patriotism ardent, se știe – poate fi suspectat și acuzat de naționalism fervent și reacționarism xenofob. Eroarea se dovedește dublă; fie extrăgând textul din context (din rama epocii, altfel zis) și cercetând detectivistic dacă analizele ieșite din pana poetului sunt „corecte politic”, fie aplicându-i filtrul corectitudinii politice prin actualizări forțate, ignorând standardele epocii „de emisie”. Dacă „fața lui Eminescu e dublă” (cf. I. Negoițescu), împăcând naționalismul înflăcărat cu intelectualismul europenizat, cum demonstra Octavian Soviany, aflăm un argument suprem („cel mai îndreptățit”) în a-l considera Poetul național, exprimând tocmai „contradicția originară a culturii și literaturii române”.
Cerută de unele voci, „despărțirea” de Eminescu pare (și este) imposibilă. Chiar dacă, potrivit canonicului Grama, acea „ceată de oameni”, dând tonul unui șir de „orgii”, impulsionând cultul eminescian, slăveau un „biet comediant”, gest care „nu se va putea nicicând scuza” în ochii posterității. Totuși, să recunoaștem, un dublu pericol poate anunța și despărțirea de Eminescu: fie refuzându-l (necitindu-l), fie falsificându-l, având drept rezultat înstrăinarea: a noastră de poetul tutelar, a lui Eminescu de sine. Iar lumea românească, cu ipocriziile ei, în agitație haotică, măcinându-și energiile în proverbiala ciondăneală cunoaște, în Evul Media, și o deculturalizare freatică, „birjărind” limba. O Românie schizoidă, gâlcevitoare, nevertebrată, întârzie, de fapt, asimilarea lui Eminescu. Dar Eminescu ar fi, scria Ion Dur, „nu atât o problemă a culturii românești (poate fi o problemă personală a cuiva), cât reprezintă o funcție a acesteia”, „ștanțându-ne ființa culturală” ca eminescianism matricial.