Nichita prin ochiul lui MarinJunimea2025-05-14T13:06:13+03:00
Radu CUCUTEANU
Marin Tarangul, Prin ochiul lui Nichita, traducere de Gabriela Duda și Micaela Gulea, ediție îngrijită de Ioan Alexandru Tofan, editura Junimea, colecția Integrum, 2025
Este greu de scris ceva nou despre poezia lui Nichita Stănescu, așa mi s-a părut dintotdeauna. Și cu toate astea se poate face. A dovedit-o într-un mod complex și Marin Tarangul, care a susținut chiar un doctorat la Paris pe acest subiect (al doilea), în 1987, la puțin timp după moartea poetului. O interpretare a universului poetic ce pentru mine este un inedit continuu. Astăzi, volumul Prin ochiul lui Nichita revine pe rafturi: traducerea semnată de Gabriela Duda și Micaela Gulea este reeditată.
În fapt, este vorba despre un proces cu mult mai complex, pe care și l-a asumat Editura Junimea: o serie de autor dedicată lui Marin Tarangul, constituită din texte inedite aflate în arhiva Colegiului Noua Europă și din reeditări. Cartea de față este cel de-al cincilea volum al seriei, venind să se alăture celor precedente: Canonul teoretic, Filosofia picturii. Cartea privirii, Icoana. Experiență și realitate și Scrisori filosofice. Arta teoretică, sub coordonarea lui Ioan Alexandru Tofan.
Avem aici de a face cu un autor care a vrut totul: a scris mult și divers, complicat și diferit, despre teologie, critică literară, istoria artei, filosofia artei, literatură, estetică. Nici nu știi din ce unghi să-l abordezi uneori. „Limba oamenilor este proiectată […] pe un alt tărâm: lumea speciei e părăsită pentru o altă lume, în care speciile își încrucișează semnele.” Și toată construcția ideii a pornit de la un cal nechezând.
o analiză tematică, nu diacronică
Marin Tarangul este mereu surprinzător, inclusiv în acest volum, cu stranietăți interpretative, care îl fac pe autor să îl asocieze pe Nichita Stănescu cu Grigorie Palama, spre exemplu. În Icoana afirma că „destinul omului este de a se trăi pe sine înlăuntru” (Editura Junimea, 2024, p. 337). Dar în poezie, spune el, destinul poetului este chiar materialul său poetic, întruparea cuvântului, iar în cazul stănescian lumina este cheia, este cea care se întrupează. Ea devine chiar și mai mult, în concepția pe care ne-o prezintă Tarangul, care ajunge să vorbească despre o metafizică a luminii, pe care în ultima parte a volumului o transformă, după cum spune Ioan Alexandru Tofan, într-o „dramă cosmogonică” în trei acte: ruptura tragică (intrarea în existență), iluzia (incertitudinea realului) și, în cele din urmă, în cheie antică, ospățul (reintegrarea în existență).
Volumul este constituit din patru părți, primele două sunt preliminare cumva, Poetul și Poezia, pentru ca ultimele, Lumina, respectiv Ciclul tragic, să reprezinte un studiu a ceea ce autorul a numit „nucleul de combustie” al operei lui Nichita Stănescu. Ochiul lui Nichita surprinde acea coborâre care ajunge în același punct ca și urcare. Hazardul devine luminescență, una gigantică, ce „devoră totul”. Și totul până la capăt, până la inexistență. „Iar viața redevine acel accident gratuit al unui hazard care nu admite nici cauză, nici lege”, într-un amestec „transparent și infinit care este organismul poetic”.
Marin Tarangul își extrage înțelegerea (atât de surprinzător formulată) din interviuri date de poet, din amintiri și îndeosebi din analiza poeziilor. El se desfășoară într-o analiză tematică, nu diacronică, în direcții la care nu te aștepți, în căutarea unui sens pe care îl integrează în opera sa filosofică, în căutarea lămuririi rupturii interioare pe care o simte din partea lui Nichita. Și, după cum observă Tarangul, „un tragic care ar fi constant tragic nu ar avea relief”. Mitologia (din jurul poetului) și miturile pe care le folosește sunt deconstruite într-o comprimare asemenea teascului care scoate vinul ascuns în struguri.
„Iubesc constrângerea în măsura în care mă face să țâșnesc liber dinlăuntrul ei” scria în 1995 Marin Tarangul. Iar interpretarea sa asupra poeziei lui Nichita Stănescu tocmai asta reușește: țâșnește liber.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
