Şerban AXINTE

Paula ERIZANU (n. 1992) este scriitoare și jurnalistă. A studiat istoria și literatura la New College of the Humanities din Londra, apoi jurnalismul la City University London. A debutat în anul 2011 cu Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o, volum distins cu premiul internațional UNESCO pentru cea mai frumoasă producție de carte a anului 2011 la târgul de la Leipzig, precum și premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Au urmat: Ai grijă de tine (Charmides, 2016), poezie; Ard pădurile (Cartier, 2021), roman; Aicia-i și raiul și iadul (Cartier, 2025), roman. A coordonat împreună cu Alina Purcaru antologia Un secol de poezie română scrisă de femei, publicată în trei volume la editura Cartier, 2019-2021.

Șerban AXINTE: Dragă Paula, ți-am remarcat numele odată cu apariția cărții tale de debut. O carte neobișnuită pentru mine. Un fel de cronică (text și imagini) a evenimentelor petrecute la Chișinău în aprilie 2009. Cum a fost pentru tine această experiență? Mă refer atât la evenimentele ca atare, cât și la metabolizarea lor în acest jurnal al protestelor. Nu te întreb întâmplător toate acestea, nu vreau să bifez un început al activității tale literare, dar mi se pare că această primă carte conține numeroase indicii pentru prezentul tău literar.

Paula ERIZANU: În protestele din aprilie 2009 m-am simțit prima dată parte dintr-o comunitate de oameni cu aceleași speranțe și aceleași dezamăgiri. Părinții mă luaseră până atunci pe la demonstrații, însă acestea au fost primele la care m-am dus singură, din proprie inițiativă. Aveam 16 ani. Am urmărit cu atenție și intensitate și represiunile care au urmat, și alianțele politice noi. Am scris ca să metabolizez experiența, să țin minte ce s-a întâmplat cu adevărat, căci memoria e scurtă, iar capacitatea de distorsionare și manipulare a tot felul de actori politici e mare. Sunt și elemente de ficțiune în acest jurnal, un joc cu numele, cu cuvintele, mai mult intuitiv decât deliberat. Dacă e să mă uit ce am păstrat din elementele acestui jurnal în ce am scris pe urmă, e poate o miză politică, un interes pentru istorie așa cum e trăită ea de oameni la firul ierbii și o pasiune pentru ce se naște între genuri literare distincte.

 Ș.A.: Ca să păstrăm cronologia, după câțiva ani a apărut prima ta carte de poezie, Ai grijă de tine. Radu Vancu remarca în prefața volumului tău o căutare etică. Aș sublinia un lucru. În anul 2015, când ai publicat cartea, acest eticism exprimat prin poezie era abia la început. A început să fie mai vizibil, chiar să ocupe prim-planul preocupărilor literare, câțiva ani mai târziu. Cum te raportezi la propria poezie? E un mijloc? E un scop în sine? Un vehicul ideatic?

P.E.: În piesa Linia solară de Vîrîpaev, protagonista spune că a vrut mereu să fie o sfântă. M-am identificat un pic cu lupta asta interioară care m-a tulburat în studenție și imediat după. Atunci îmi apărea și debutul în poezie, în care e vizibilă dorința de a-mi structura viața după niște reguli, cum observa și Radu Vancu în prefață. O altă luptă interioară pe care o am este să îmi accept limitele și să mă accept pe mine. Fiind fiica unor oameni ambițioși, dar și învățând la un liceu cu standarde înalte, am fost maximalistă, voiam să fiu cea mai bună în toate. Dar goana asta după succes are și un cost emoțional și fizic, pentru că, până la urmă, suntem cireșii înfloriți care suntem, nu putem fi și nuci, și baobabi în același timp. Cred că e și filonul acesta în Ai grijă de tine, care devine și mai vizibil în ciclul poezie pentru igienă mintală, din care am publicat deocamdată doar fragmente. Acum m-am depărtat un pic de genul confesiv, tipic douămiiștilor și am luat-o și spre ficționalizare.

Rolul principal al poeziei e inițial, la primul draft, pentru mine, terapeutic. După care urmează cizelarea, ca să iasă ceva care să-mi și placă, să depășească experiența proprie. Dar și asta e tot o terapie: n-ai trăit o durere sau o tensiune degeaba, ai transformat-o în artă.

 Ș.A.: Cum a apărut ideea antologiei în trei volume Un secol de poezie română scrisă de femei pe care ai realizat-o împreună cu Alina Purcaru? Cum au conlucrat esteticul și ideologicul în stabilirea criteriului de selecție? De ce ați preferat ca primul volum să acopere perioada actuală? (Să presupunem că nu toți cei care vor citi interviul știu cuvintele prefațatoare.)

P.E.: A fost o discuție în bucătăria Alinei despre centenar, despre poezie, despre poete. Inițial, ne-am gândit la un singur volum, dar când am început să punem pe pagină numele poetelor pe care le-am include ne-am dat seama că nu vor încăpea în 200-300 de pagini. Ne-am zis atunci să facem o muncă mai temeinică și să împărțim cronologia în baza celor trei mari perioade istorice ale secolului XX. Am început de la ce cunoșteam cel mai bine – câmpul prezentului. Astfel, am și primit recomandări pentru poetele uitate. Fiecare dintre noi a avut mână liberă pentru selecție. Cred că amândouă am ținut însă să alegem poezie care ni se pare estetic valoroasă. Unele versuri care ni s-au părut că s-ar potrivi mai ales într-o asemenea antologie au ținut și de anumite teme precum identitatea, munca, prietenia dintre femei, relațiile cu bărbații, relația cu sistemul ș.a.m.d.

Ș.A.: Ard pădurile este în opinia mea cartea care impune o direcție clară în literatura română recentă. Docuficțiunea, în legătură cu care există unele teorii, e un domeniu încă insuficient explorat. Avem romane cu conținut istoric, dar cu personaje fictive. Aici aveam contextul general real, istoric, dar aveam și cele două personaje feminine posesoare ale unor biografii reale. De ce te-ai oprit la aceste două figuri istorice? Ce e fictiv în cartea ta?

P.E.: Odată cu centenarul revoluției ruse, se vorbea despre mulți bărbați și mi-am pus întrebarea: cine au fost femeile implicate în acest eveniment istoric și ce rol au avut ele. Am aflat atunci de Aleksandra Kollontai, Inessa Armand, Lilia Brik ș.a. și mi s-a părut că am dat de niște feministe din anii ’60 din Franța, nu de rusoaice cu câteva decenii mai înainte – asta demonstrează doar cât de vestic era canonul pe care îl știam eu atunci și cât de puternică e imaginea pe care și-a construit-o Rusia lui Putin de lăcaș al valorilor conservatoare. Am scris un eseu despre ideile acestor femei pentru revista Aeon, „The Revolutionary Sex” sau „Sexul revoluționar”. Dar fiindcă tot le cercetasem și mi se păruseră și viețile lor private mai aventuriere decât mă așteptasem, mi-am zis că merită explorate și într-un roman. Ceea ce e fictiv în carte ține de viața interioară a personajelor, de goluri din viața privată sau revoluționară despre care nu ai cum să dai în biografii și nonficțiune. Nu m-am gândit că volumul deschide o direcție de docuficțiune, poate. E adevărat că Poliromul a deschis mai târziu colecția de biografii romanțate (deși termenul sună teribil). Ceea ce mi s-a părut că am făcut nou ține de romanul erotic feminist din Ard pădurile. Am scris despre explorarea corpului diferit față de cum am citit în alte volume.

 „sunt un fel de DJ”

Ș.A.: Recent a apărut Aicea-i și raiul și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită[1], a doua ta carte de docuficțiune. Aici se simte și mai bine documentarea, prin culegerea acelor „istorii” mici, particulare, ce redau mozaicat Istoria mare a Republicii Moldova. Dincolo de emoția implicită, inerentă, există montajul, există modul tău de a scrie capabil să ne poarte pe noi, cei care nu am trăit realitățile respective, să le credem, să ni le însușim ca stare existențială. Tu ce crezi, realitățile sunt suficiente pentru a ne colporta în lumea lor sau e nevoie și de medierea transformatoare literar a autorului? Ce importanță are autorul și unde ești tu în cartea asta?

P.E.: Eu sunt un fel de DJ în cartea asta. Sunt personaj, uneori povestesc, de cele mai multe ori aleg pe cine să ascult și ascult. Pun întrebări pe care le elimin apoi la editare, la structurare. Mi-a plăcut mult trilogia Outline de Rachel Cusk, în care naratoarea e ascultătoarea istoriilor pe care le spun alte personaje din carte, o poți distinge doar negativ, din ce spun ceilalți eroi – mi-a plăcut ipostaza asta inclusiv pentru că m-am plictisit de atâta autoficțiune. Am reluat acest truc și în Aicea-i și raiul, și iadul.

Ș.A.: Cum te-a ajutat sau cum te-a încurcat în literatură vocația jurnalistică? Dacă un personaj din cartea ta nu a părăsit niciodată satul tu ai plecat la studii, te-ai perfecționat în zona jurnalismului.

P.E.: Jurnalismul m-a învățat să mă concentrez pe poveste. Mi-a oferit experiențe. Mi-a deschis orizonturi. Mi-a dat clipe de conexiune cu alți oameni. Mi-a format o viziune despre lume. Toate lucrurile astea sunt utile în literatură. Nu știu dacă m-a încurcat.

Ș.A.: Am citit multe articole ale tale, unele au miză politică, altele culturală. Am citit printre rânduri propunerea ta de a ne întoarce la adevărul personal, într-o perioadă în care dezinformarea clasică și fake-news-ul extrem contemporane fac legea în întreaga lume. Cum vezi tu jurnalismul? Cum crezi că trebuie să fie jurnalismul azi?

P.E.: Când am pornit la drum, îmi plăcea jurnalismul long-form din The New Yorker. Acum a ajuns să-mi placă să scriu și articole scurte. Uneori chiar negociez o lungime mai scurtă a analizelor, că mă gândesc că nimeni n-o să citească ceva mai lung. Experiența anglo-saxonă m-a făcut să apreciez rolul redactorului, care te ajută să spui cât mai clar, în cuvinte cât mai omenești și nu de lemn ce ai de scris, să verifici datele, să oferi context. Din păcate, în Republica Moldova doar Europa Liberă mai scrie astfel știrile. Investigațiile jurnalistice au ajuns, din fericire, să fie bine scrise (și redactate), tonul fiind dat de Ziarul de Gardă. Dar cu știrile avem o problemă mai peste tot. Citesc și nu înțeleg și-mi dau seama că nici reporterul nu înțelege ce a scris, căci a făcut doar copy-paste din comunicate de presă. Cred că jurnalismul ar trebui să fie inteligibil cel puțin pentru autorul articolului. E util ca un editor să te ajute la început de cale în special, dar și mai apoi, ca un set adițional de ochi, să vezi unde mai ai ceva de clarificat, de adăugat, de scos. La una dintre revistele la care am lucrat ca editor, fiecare articol trecea pe la un redactor inițial, apoi la un redactor care făcea doar corectură de literă și se gândea la titlu, apoi era aprobat de redactorul-șef. Ne redactam unii pe alții între noi. Se poate oricând invoca scuza resurselor, dar până la urmă fiecare redacție își stabilește cum își folosește resursele și cât conținut crede că poate și trebuie să producă și la ce nivel.

Mie îmi place să pornesc de la istorii personale pentru a mă conecta la cititor pentru ca apoi să fac o analiză mai amplă în articolele de opinie, cred că aici un amestec de literar, de poveste, cu ziaristica, e ceva mai aproape de eseu. Cum de altfel e nevoie și de știri, și de o oarecare distanță pe care să o cultivi în raport cu subiectul tău dacă faci o analiză sau o știre. În reportaje, am încercat să ofer voce diferitor părți, și celor cu care nu sunt neapărat de acord, și unor oameni care adesea sunt invizibili, cum ar fi persoanele care fac curat. E o dilemă și cum scrii despre populiști, despre politicieni care se dau altceva decât sunt, ca să nu dai prea multă putere minciunilor lor. Și aici e important să oferi contextul, datele.

Ș.A.: Cum s-ar putea caracteriza spațiul tău privat, personal și cum te ajută el în ceea ce faci? Cum arată cercul tău de prieteni, rețeaua ta, dacă mă pot exprima astfel? Cum și unde scrii?

P.E.: Am prieteni în multe țări și adesea ei se ocupă cu lucruri similare cu mine – jurnalism, literatură, cercetare, artă. Îmi place să învăț de la ei, să facem schimb de recomandări, să discutăm la ce lucrăm, să ne descoperim regiunile din care venim sau unde locuim. Mă inspiră mult călătoriile și mă bucur că am ocazia să circul destul de mult pe la evenimentele literare, editoriale, jurnalistice sau politice la care sunt invitată. O perioadă credeam că am o conexiune mai puternică cu cei trei bunici ai mei care au fost profesori, dar mai nou mi-am dat seama că am și o puternică legătură cu cel de-al patrulea bunic, care a fost șofer de autobuz în perioada sovietică și căruia îi plăcea mai ales să nu fie acasă, să meargă la Odesa și oriunde avea de dus. A moștenit și mama dorul ăsta de ducă și a ajuns și la mine. Pe lângă prieteni și bunici, mă inspiră bineînțeles și părinții mei, cu care am atâtea interese în comun. Dacă am un deadline, scriu oriunde. Mă concentrez bine și în avion sau în tren, între locuri. Acasă, îmi place să lucrez în grădină sau la bibliotecă. Adesea câinii se culcă și dorm undeva aproape și-i mai aud cum sforăie ușor.

Ș.A.: Dragă Paula, îți mulțumesc foarte mult pentru acest dialog.

[1] Puteți citi o recenzie la cartea Paulei Erizanu la pagina 57.

Post Views: 57