Mâna care se scrie și se rescrie pe sineJunimea2025-11-04T20:37:05+02:00
Șerban AXINTE
Nicolae Panaite, Mîna scriitoare, cuvânt însoțitor de Al. Cistelecan, Editura Junimea, 2024
Mâna scriitoare este antologia de poezie a lui Nicolae Panainte realizată în raccourci, după cum observă Al. Cistelecan în cuvântul însoțitor, utilizând în sens metaforic un termen specific artelor plastice. Conceptul nu e utilizat întâmplător pentru că aveam de-a face chiar cu o schimare de perspectivă asupra totalității scrierilor poetice ale lui Nicolae Panaite prin deplasarea accentului de pe ceea ce, la un moment dat, constituia o trăsătură dominantă, pe altceva, mai aproape de prezent, dar și mai aproape de „vederea” cititorilor. Vorbim despre o percepție indusă care privilegiază scrierile mai recente în defavoarea celor mai îndepărtate în timp. Cu toate acestea, antologia se încheie cu un ciclu de poezii inedite. Cum nu există precizări legate de perioada în care aceste texte au fost scrise, ne aflăm în fața a două posibilități. Fie sunt scrise recent – și în acest caz aveam de-a face cu o revenire la prezent la finalul cărții – , fie sunt scrise de-a lungul timpului și atunci ele fac dovada unei structurări după o logică internă a scrisului lui Nicolae Panaite. Și într-un caz și în altul, Mâna scriitoare mă duce cu gândul la celebra lucrare grafică Drawing Hands a lui M.C. Escher.
Mâna scriitoare antologhează poezii din volumele Ziua verde (2019), Seceta (2015), Glorie anonimă (2007), Aproape un cerc (2002), Semnele și înfățișarea (1989), Alegerea copacului roșu (1985) și Norul de marmură (1981). E de la sine înțeles că o antologie de autor se face din perspectiva unei concepții despre poezie/ literatură pe care acesta și-a construit-o în timp. Această concepție presupune o exporare în manieră neomodernistă a universului (vegetal, natural) exterior căruia autorul îi află corespondențe în lumea interioară. Aceste elemente funcționează ca veritabile „semne și înfățișări”, sintagmă ce apare în Ziua verde ce face trimitere în mod evident la volumul din 1989: „Pe tavanul și pe tencuiala pereților din lăuntru,/ unde ecoul respirărilor/ provoacă surpări somnului,/ apar unele semne și înfățișări./ Dacă cineva ar putea să le deslușească/ ar lua toate premiile Nobel deodată” (Sunt dimineți). Așadar, Nicolae Panaite scrie o poezie ce se cere descifrată, dar nu în sensul general conform căruia orice operă literară sau artistică trebuie decriptată, ci una ce-și impune sensul secundar drept principal. Avem de-a face și în acest caz cu o formă de raccourci. Descoperirea prin interpretare provoacă lectorul și, în bună tradiție șaizecistă, îl face coautor al textelor. Scriitorul ieșean decelează în poezia sa simboluri vechi și teme eterne, neferindu-se de maximalismul lor implicit. Există în această practică un risc al suprasaturării, dar acesta este evitat datorită felului aerat al poemelor. Nicolae Panaite transmite acea stare de imponderabilitate a ființei originare, predispusă mereu la căderi, la eșecuri, într-o manieră blagiană, pe alocuri. Asta înseamnă esențializare a expresiei și, concomitent, flux imagistic. Unele texte se completează reciproc, din acest punct de vedere, cum sunt: Fără vreun semn vestitor¸ Carul și Cum sunt zilele, toate din volumul Seceta. Tonul acestor poezii, frecvent la poeții interbelici, revine în forță în zilele noastre ca o contrapondere la limbajul ultra experimental practicat la scară largă. Un experimentalism ce eșuează tocmai pentru că devine normă.
Deși prezentă în poezia lui Nicolae Panaite, simbolistica biblică nu e ostentativă, nu reprezintă ceva pe care se mizează vizibil. Unele poezii sunt doar amprentate de acea atmosferă religioasă, de ceremonial sacru. Apare ideea de mântuire prin poezie. Din acest motiv are dreptate Al. Cistelecan atunci când afirmă în textul său introductiv că: „e vocația salvifică a poeziei, pe care Panaite o exaltă alături de mitologia combustiei, dar conștient că în jurul acestor cuvinte mântuitoare «cârduri de corbi/ dau buzna». Odată ce i-a văzut, Panaite înaintează în apocalipse – nu toate «afectuoase» –, într-un regim de expresionism reținut. Reportajele de vedenii recurg la notație, dar notațiile sunt, de obicei, fantasmate, așa că poetul rămâne unde a fost: tot între real și himeric”. Versetele din Aproape un cerc verifică punctual citatul critic de mai sus. Cele mai îndepărtate în timp poeme antologate, cele corespunzătoare volumelor Alegerea copacului roșu¸ respectiv Norul de marmură amintesc de poezia asiatică prin simplitatea lor paradoxal de sugestivă și de atotcuprinzătoare: „Ascultând cântecul cocoșilor/ Și așternutul/ devine un spin înflorit”. Astfel de formule sintetice exprimă cel mai bine și cel mai convingător poezia lui Nicolae Panaite, o poezie scrisă parcă de o mână care se scrie și se rescrie pe sine, o poezie care, organizată în antologia de față, pare a se închide precum (aproape) un cerc.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
