Victor ȘONEA
Într-un neasemuit vis, Eminescu i se adresează lui Shakespeare. Aceasta este poezia Cărțile, pe care Eminescu o scrie, probabil, în 1876[1], fără a o publica în timpul vieții, în care evocă trei personalități pe care le consideră, întocmai lui Baudelaire, faruri în agitatele stihii ale creației: căci eu am trei izvoară/ din care toată mintea mi-o culeg… Shakespeare pare a fi maestrul cel mai drag, deoarece lui i se adresează direct: prieten blând al sufletului meu…/ … Tu mi-ai deschis a ochilor lumine/ M-ai învățat ca lumea s-o citesc,/ Greșind cu tine chiar iubesc greșeala:/ S-aduc cu tine mi-este toată fala. Al doilea, e un filosof: Mai am pe-un înțelept… cu-acela iară/ Problema morții lumii o dezleg… Numele lui îl aflăm din poezia Din Berlin la Potsdam: Și mă urc în tren cu grabă/ Cu o foame de balaur/ Între dinți o pipă lungă/ Subsuori pe Schopenhauer. Dar cel mai iubit mentor e, ca în basme, cel de pe urmă: Ș-apoi mai am cu totul pentru mine/ Un alt maestru care viu mă ține… Și vezi – continuă poetul dialogul său imaginar cu Shakespeare – pe-acesta nu-l spun nimănuie./ Nici el nu vrea să-l știe orișicare/ Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n brață/ Și decât tine mult mai mult mă-nvață! Cine este enigmaticul maestru, încă nu ne-a spus nimeni. Să continuăm visul poetului, cu ochii deschiși, sperând că vom desluși acum, împreună, misterul.
Este oare posibil ca relația dintre Eminescu și Lamartine, pe care o considerăm o adevărată acoladă a destinului, să rămână în continuare neobservată, deși asupra operelor celor doi poeți de geniu s-a acumulat un volum impresionant de date? Subiectul prezentului studiu este precis orientat către asemănările ce apar în operele lor, către comparatism. Ne propunem prin aceasta o nouă evaluare a procesului de concepție a operei de artă, abordat în critica tradițională prin noțiunile de geneză, inspirație, influențe literare, împrumuturi, contaminație[2] sau chiar imitații, dar care în fapt este o transsubstanțializare, o captare a fluidului magic, un acces la rezervorul secret al cunoașterii prin artă, un fenomen paradigmatic de expresie a unei realități universale, o consonanță, în coordonate generale, astfel încât scriitorii implicați să poată fi valorizați împreună și în parte, în amplul concert al artei poetice.
Exegeza eminesciană nu acordă subiectului Eminescu-Lamartine prea multe pagini, nici studii. În dosarul tematic lamartinian, printre cele aproximativ 500 de titluri bibliografice de critică și istorie literară franceză, vom întâlni cu mare greutate un studiu dedicat acestui aspect[3]. La fel, printre numeroasele referințe critice dedicate lui Eminescu, puține pagini abordează această problematică în mod clar. Marii critici și istorici literari români exprimă doar sumare intuiții, dar relația Eminescu-Lamartine rămâne o enigmă, înconjurată de o mulțime de fapte concrete.
Lamartine și poeții români
Ecoul poeziei lamartiniene în țările române a fost impresionant, depășind în amploare și în adâncime, cum vom vedea, chiar surpriza și încântarea cu care Franța îl descoperea pe enigmaticul autor al primelor Méditations poétiques. Din motive doar de el știute, tânărul Lamartine își publică primul său volum de versuri fără a menționa autorul. „Se trecea deodată de la o poezie seacă, plăpândă, săracă… la o poezie amplă, elevată și cu totul divină… era o revelație”, avea să noteze Sainte-Beuve. Efectul se propagă în toată Europa în climatul romantismului, așa încât în preajma anului 1848 marea majoritate a poeților de limba română lamartinizau, adică adoptaseră un nou ton, modern, melancolic și plin de culoare, în locul ofurilor și al văicărelilor de inspirație anacreontică, cunoscute azi prin sintagma spitalul amorului. Prima traducere din Lamartine, atribuită lui Gheorghe Asachi, apare în anul 1821, la numai un an de la publicarea la Paris a micului volum anonim Méditations poétiques, compus din 24 de titluri. Se succed apoi în presa literară de limbă română, pe parcursul unui veac, nenumărate versiuni și variante de traduceri și articole critice asupra lamartinismului.
Cei mai importanți traducători din Lamartine sunt: I. Heliade-Rădulescu, Gh. Asachi, Iancu Văcărescu, Barbu Paris Mumuleanu, Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu, Al. Hrisoverghi, G. Crupenski, D. Ralet, A. Florian, C. Bolliac, C.A. Rosetti, G. Gusti, G. Sion, Al. Pelimon, I. Catina, D. Bolintineanu, C.D. Aricescu, C. Stamati, C. Manu, Gr. H. Grandea, Al. Macedonski, D. Scavinski, și D.M. Ciocîrdia, N. Skelitti, Radu Ionescu, Ștefan G. Vârgolici, Anton Naum, Veronica Micle, Petre V. Grigoriu, Dem. Teodorescu, Maria Flechtenmacher, M. Demetriad, Iuliu I. Roșca, Mia Frollo, Virgil Huzum, C. Narly, E. Speranția, Th. M. Stoenescu, Bonifaciu V. Gheorghiu, George I. Lahovari, H. Lecca, Ion Dafin, V. Lascăr, C.Z. Buzdugan, I. Ciorănescu și încă mulți alții. Paul Cornea (Etapes de l’accueil de Lamartine en Roumanie) consideră că Lamartine este al treilea scriitor francez din punctul de vedere al preferinței traducătorilor, după Alexandre Dumas-tatăl și George Sand, iar din opera lamartiniană şapte titluri sunt predilecte, dintre care Lacul deține întâietate.
Traducerile poeziilor lui Lamartine sunt publicate în principalele reviste literare ale vremii. Am putut identifica astfel cu certitudine cel puțin 50 de publicații de mare tiraj[4], cu apariții pe lungi perioade de timp și cu impact decisiv asupra generațiilor literare, care au întreținut viu spiritul versului lamartinian în limba română.
Primii poeți romantici români îi conferă deci lui Lamartine un statut aproape mitic, după cum constată și Christian Croisille, coordonatorul volumului Relire Lamartine aujourd’hui, interpretând mesajul unei comunicări a lui Marin Bucur[5] la colocviile organizate de Universitatea din Clermond Ferrand, în 1993.
În aceste condiții, cunoscând faptul că Eminescu este un summum al fenomenului literar românesc și universal, un neobosit cititor al publicațiilor literare de limba română ale timpului său, dar și în germană, franceză, engleză, este o certitudine faptul că Eminescu a cunoscut și chiar aprecia deosebit de mult lirica lamartiniană. Să nu uităm că o perioadă importantă au fost contemporani, precum și faptul că Veronica Micle traducea cu pasiune din Lamartine și adeseori se consulta cu Eminescu înainte de publicare. Totuși, note explicite ale lui Eminescu relativ la acest subiect sunt rare în manuscrise, un tabu în comparație cu alte însemnări de același gen.
Teme și motive literare în dialog
În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu semnalează accente lamartiniene la majoritatea poeților romantici. Relativ la Eminescu, ilustrul critic citează poemul în proză Geniu pustiu, a cărui acțiune este localizată în 1848, dar și în meditațiile eminesciene, în reflecțiile legate de destinul lui Napoleon I, comentând procedee literare proprii lamartinismului: „marele sentiment cosmic, al sublimului alpestru, al muzicii de orgă a cataractelor”, alături de extensia imaginii poetice până la dispersare în spațiu și timp, muzicalitatea tipic lamartiniană etc. Ilustrul critic și istoric literar remarcă însă în plus la Eminescu o logică a absolutului, un fior metafizic specific. Dezvoltând aceste considerații ulterior în Opera lui Mihai Eminescu (2 vol.), George Călinescu semnalează în capitolul „Tehnica interioară. Traduceri și imitații” studiile lui I.M. Rașcu asupra raporturilor dintre Eminescu și cultura franceză. Lectura paralelă Lamartine-Eminescu, propusă de I.M. Rașcu prin publicarea articolelor sale „Ecouri franceze în opera lui Eminescu” și „Eminescu și Lamartine” în revista literară Îndreptar (nr. 2 și urm. și 11/ 1930), ne conduce spre orizonturi neașteptate, spre asocieri și similitudini care trec dincolo de simpla cunoaștere de Eminescu a versului lamartinian, spre un gen de empatie, de contrapunct muzical, de acompaniere. În sinteză, din aceste studii se poate constata o apropiere până la identitate în anumite sintagme, teme, motive, procedee și tehnici literare. Similitudinile, numeroase ca frecvență, sunt notate pe firul lecturii, fără o ordonare tematică. Vom încerca să compunem noi o hartă a afinităților (N. Manolescu), adăugând la cele deja semnalate de I.M. Rașcu, alte citate, formulări în același câmp semantic, imagini în dialog. Vom identifica, așadar:
– motivul iubirii angelice: L’ange, pour la mieux voir écartant le feuillage,/ De son céleste amour l’embrassait en image,/Comme sur un objet que l’on craint d’approcher/ Le regard des humains pose sans y toucher. («La Chute…») – Și ah, era atâta de frumoasă,/ Cum numa-n vis odată-n viața ta/ Un înger blând cu fața radioasă,/ Venind din cer se poate arăta („Fiind băiet, păduri cutreieram”);
– motivul iubirii romantice Que le vent qui gémit, le roseau qui soupire,/ Que les parfums légers de ton air embaumé,/ Que tout ce qu’on entend, l’on voit ou l’on respire,/ Tout dise: «Ils ont aimé!» («Le Lac») – Să plutim cuprinși de farmec/ Sub lumina blândei lune –/ Vântu-n trestii lin foșnească,/ Unduioasă apă sune! („Lacul”);
– motivul timpului: Un astre dans le ciel s’éteint; tu le rallumes… («Nouvelles Méditations»); Le Temps naît du temps, la chose de la chose. («Jocelyn II») – Iar timpu-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște. („Luceafărul”); Le jour succède au jour; le mois au mois («Jocelyn IV»); L’être succède à l’être («Le Pèlerinage de Childe Harold»); Tout marche vers un terme et naît pour mourir («Immortalité») – Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște („Luceafărul”); Moartea succede vieții, viața succede la moarte…; Vreme trece, vreme vine… („Glossă”);
– motivul luminii: Noyé dans la lumière, ou perdu dans la nuit/ Je marcherai comme eux… («L’Homme») – Venea plutind în adevăr/ scăldat în foc de soare („Luceafărul”); Doux reflet d’un globe de flamme/ Charmant rayon, que me veux-tu?/ Viens-tu dans mon sein abattu/ Porter la lumière à mon âme? («Le Soir») – Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează. („Luceafărul”);
– motivul visului, al somnului: Quand mon œil fatigué se ferme à la lumière,/ Tu viens d’un jour plus pur inonder ma paupière («Immortalité») – Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă… („Scrisoarea III”); Comme un enfant bercé par un chant monotone,/ Mon âme s’assoupit au murmure des eaux («Le Vallon») – Fiind băiet păduri cutreieram/ Și mă culcam ades lângă izvor,/ Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa sună-ncetișor… („Fiind băiet…”); Quand dans la tendre extase où le sommeil la plonge/ Son angélique amour la visitait en songe. («La Chute») – Și când în pat se-ntinde drept/ Copila să se culce,/ I-atinge mâinile pe piept,/ I-nchide geana dulce („Luceafărul”);
– motivul oglinzii: Daïdha! que ne puis-je animer cette glace/ Où sous des traits menteurs chaque nuit tu me vois („La Chute d’un ange”) – Ea îl privea cu un surâs,/ El tremura-n oglindă/ Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă. („Luceafărul”);
– motivul lunii: O, lune sur ces murs épand tes blancs reflets/ Astre aux rayons muets… – Lună, tu stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci… („Scrisoarea I”);
– motivul poeziei: Mes jours ne seront plus qu’un éternel délire,/ Mon âme qu’un cantique et mon cœur qu’une lyre… («Harmonies») – Inima voastră, o liră… („Epigonii”);
– armonii terestre și astrale: Un son religieux se répand dans airs/ Le voyageur s’arrête et la cloche rustique/ Aux derniers bruits du jour mêle de saints concerts («Isolement») – … oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp, toaca răsună mai tare,/ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara… („Sara pe deal”); Le doux chant des pasteurs («Epître à M. Amédée…») – Buciumul sună cu jale…Fluiere murmură-n stână („Sara pe deal”); la musique des cieux («Jocelyn IV»), Le choeur mystérieux des astres de la nuit («Immortalité») – … cântarea sferelor („La o artistă”);
– motivul condiției existențiale a poetului: Je me sens un besoin de repos infini… («Jocelyn XX») – ... mi-e sete de repaos („Luceafărul”), Îngăduie intrarea-mi în veșnicul repaos („Rugăciunea unui dac”); Pour vêtir un corps en ce lieu/ Hier j’ai quitté mon étoile («L’insecte ailé») – Din sfera mea venii cu greu… sau Am coborât cu-al meu senin/ Și m-am născut din ape („Luceafărul”); ange ou démon («L’homme») – „Înger și demon”;
– motivul naturii: titlul „Le lac” – „Lacul”; Le rocher pend ici sur l’onde en précipice («Jocelyn II») – Stânca stă să se prăvale… („Floare albastră”); Emportez-moi, orageux aquilons… («Isolement») – O, valuri ale sfintei mări/ Luați-mă cu voi. („Ce suflet trist…”);
– motivul lacului și sonoritățile sale: Qu’il soit dans le zéphire qui frémit et qui passe,/ Dans le bruit de tes bords par tes bords répétés,/ Dans l’astre au front d’argent qui blanchit ta surface/ De ses molles clartés («Le Lac») – Și blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,/ Acușa la ureche-i un cântec vechi străbate,/ Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,/ Acuș o armonie de-amor și voluptate/ Ca molcoma cadență a undelor pe lac. („Strigoii”)
– motivul vastelor peisaje biblice: Il est aux pieds poudreux du jardin des Olives,/ Sous l’ombre des remparts d’où s’écroula Sion…/ Où le Cédron tari filtre entre ses deux rives… («Gethsémani ou la mort de Julia») – Vezi Iordanul care udă câmpii verzii Palestine:/ Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline,/ Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim;/ Codrii de măslin s-amestec printre lunci de dafin verde,/ Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari – și-apoi se pierde/ În cetatea ce-n văi doarme – miticul Ierusalim[6]…;
– motivul lunii, al astrelor: comme une lampe d’or… («Chant d’amour» – Les Nouvelles Méditations) – Cu-a ei candelă de aur („Epigonii”);
– motivul cosmic: Les astres s’écartant de leurs routes certaines,/ Dans les champs de l’éther l’un par l’autre heurtés.. .Quand j’entendrais gémir et se briser la terre… («Immortalité») – Sori se sting și cad în caos mari sisteme planetare… („Memento mori”);
– adorația: Mais dans la voûte même où s’élèvent mes yeux… («L’Infini dans les cieux») – Ochii mei-nălțam visători la steaua/ Singurătății… („Odă-în metru antic”)…
Alături de acestea, motivele mitologice, istorice, existențiale, filosofice, geneza, mitul creștin, motivul cunoașterii, motivul zborului, motivul Ledei, glorificarea înaintașilor, tradițiile compun, ca prețioase esențe, parfumul marii poezii romantice, pe care atât Lamartine, cât și Eminescu, o reprezintă.
Nu numai identitatea motivelor îi apropie pe cei doi poeți, ci uneori chiar tehnica versului. În poemul Bonaparte (apelativ civil al lui Napoléon, Lamartine, recunoscând meritele eroului său, dar respingând mitul primului imperiu francez), poetul recurge la strofa saphică:
Les dieux étaient tombés, les trônes étaient vides;
La victoire te prit sur ses ailes rapides
D’un peuple de Brutus la gloire te fit roi!
Ce siècle, dont l’écume entraînait dans sa course
Les moeurs, les rois, les dieux… refoulé vers sa source,
Recula d’un pas devant toi!
În poemul omonim, Eminescu folosește același apelativ civil, demitizant, alege aceeași formulă a versului heterometric, ca și Lamartine, dar viziunea sa asupra personajului este apoteotică: Cerul bolnav de-astrele lui rănit fu,/ Semne numai mari ale vremei gloriei,/ Leagăn tu avut-ai stâncile mării-n/ Corsica gravă[7].
„Căderea unui înger” și „Luceafărul”
Studiul paralel al celor doi poeți romantici Lamartine și Eminescu ne conduce inevitabil către cele două poeme fundamentale, ce încununează de fapt două existențe artistice. Lui Lamartine nu i s-a recunoscut meritul creării unei opere de excepție, dimpotrivă, poemul La Chute d’un Ange – Căderea unui înger a fost considerat încă de la publicare un eșec, o operă obscură și blasfematoare, demnă de a fi pusă la index de Vatican: „operă extravagantă, pentru a nu spune absurdă, foarte neglijată în formă, primită cu răceală chiar și de admiratorii cei mai entuziaști”. Aceste formulări ale criticii literare sunt încă vii, de vreme ce poemul este omis și azi din reeditările operei lamartiniene (ex. Marius Francois Guyard[8] consideră în zilele noastre: „niciodată poate o estetică nu a fost mai rău adaptată la inspirație”).
Lamartine începe La Chute d’un ange în 1823, dar publică poemul în 1838. Modele evidente pot fi identificate în Iubirea Îngerilor de Thomas Moore (1779-1852) și Cer și Pământ de Byron, iar motivul cosmogonic era cunoscut prin Hölderlin, Novalis, Shelley. John Keats publicase încă din 1818 poemul Endymion, în care Selene, zeița nopții, obține de la Zeus privilegiul de a-și întâlni iubitul în fiecare noapte, apoi în 1820 apare poemul Hyperion. Shelley celebrează numele predecesorului său în poemul Adonaïs. Motivul angelic, dublat de acela al păcatului cunoașterii prin iubire, are corespondențe în Paradisul pierdut – Milton, în poemul Hyperion al lui Hölderlin.
Ideea clar conturată a poemului lamartinian este enunțată după călătoria în Orient, așa cum avea să explice în repetate rânduri: „epoca noastră este aceea în care oamenii vor să devină zei” (p. 258) sau „Fericit cel ce iubește mai sus decât el la primul suspin de tandrețe! Nefericit este acela care nu iubește la nivelul său! Unul nu va înceta să urce, celălalt să coboare.” (Cours familier de littérature, Paris, 1856-1869, entretien XVIII, pp. 458-459).
În privința Luceafărului, Eminescu însuși declară că ideea poemului său se află într-un basm cules de folcloristul german R. Kunisch (manuscrisul 2275, p. 56). Totuși, deși motivul „zburătorului” are o tradiție în literatura română populară, basmul inițial nu a produs variante, ceea ce pune sub semnul întrebării ideea că poemul ar fi o prelucrare după folclor. Atent exeget al manuscriselor eminesciene, N. Georgescu atrage atenția că trimiterea la Kunisch „… nu pare o mărturisire… Notația este făcută în grabă, ceea ce ne face să credem că este rezultatul vreunei replici de salon”[9].
Ambele poeme, Căderea unui înger și Luceafărul, sunt opere simbolice majore, cu profunde sensuri metafizice, poeme ale iubirii, construite pe tema creației, a condiției geniului, a distincției dintre spirit și teluric, cu subtile referințe la mitologie, țesute pe o tramă vizibil religioasă, dar neconvențională.
Orice interpretare paralelă a celor două poeme va observa asemănarea până la identitate a legendei. În Căderea unui înger este transpusă povestea astrului îndrăgostit de o muritoare. El cere Tatălui divin permisiunea de a deveni om, dar prin aceasta se vede condamnat la căutarea zadarnică a iubirii și la ispășirea eternă a păcatului cunoașterii. În Luceafărul, Cătălina, preafrumoasa fată de împărat, se îndrăgostește de astrul dimineții, pe care îl cheamă; el se întrupează în două apariții succesive, una angelică, alta demonică, apoi traversează universul până la Părintele ceresc, de la care cere dezlegarea de nemurire. În final însă, efortul său este pierdut, iubirea terestră nefiind decât o amăgire și o farsă a norocului.
Ambele poeme sunt realizate în tablouri, cuprind personaje și dialoguri, după modelul operelor dramatice. Invocarea îngerului se face pe ritmuri rituale asemănătoare; cadrul spațial are trăsături comune în cele două poeme: cetatea zeilor, din Lamartine, se regăsește în arhitectura eminesciană a falnicelor bolți și a palatelor de mărgean. Și Cédar, și Luceafărul văd iubirea în același mod: pur, angelic, contemplativ, dar reversul, trăit de muritorii de rând, e prădalnic și încărcat de viclenie. În ambele poeme, femeia este o creatură redusă doar la dorință, la instincte. Lamartine o vede pe Lakmi în postura femeii fatale: Ils arrachaient l’amante au coeur qui la dispute/ La jetaient tour à tour aux bras d’un autre époux («La Chute…», p. 1013); Tantôt elle tendait l’astucieux filet/ De ses ruses de femme aux sens qu’elle troublait/ Dans les cœurs alléchés semait les espérances/ Affectait des penchants, montrait des préférences/ Donnait aux doux regards de ses yeux caressants/ Ces songes avant-goût de l’ivresse des sens («La Chute…», p. 990), tot astfel cum Eminescu o vede pe Cătălina: Hyperion vedea de sus/ Uimirea-n a lor față/ Abia un braț pe gât i-a pus/ Ea l-a cuprins în brață… Ea, îmbătată de amor/ Ridică ochii. Vede/ Luceafărul…
Oglinda și lumea virtuală pe care aceasta o cuprinde este alt element comun celor două poeme. Ce este o oglindă? explică Lamartine în Correspondances prietenului său Aymon de Virieu. Înainte de a fi o imagine a poetului, oglinda este în sine producătoare de imagini. Sursă de reflecție, suprafață… fără de care obiectele ar fi absorbite în uitare, ne invită la meditație… oglinda are principalul rol de a pune sub semnul întrebării misterul actului poetic. Oglinda se întâlnește cu motivul lacului, cu acela al mirajului din deșert, fiind de fapt reflecția prin care se recompune chipul divin: L’univers tout entier réfléchit ton image/ Et mon âme à son tour réfléchit l’univers («La prière», Méditations, p. 69)[10].
Zborul interstelar al astrului-înger-demon ca o imensă rază de lumină are o descriere apropiată imagistic în cele două poeme: Avec une étincelle allume un grand flambeau/ Du levant au couchant l’inextinguible flamme/ de l’âme qui s’éteint se communique à l’âme. («La Chute…», p. 817) – În aer rumene văpăi/ se-ntind pe lumea-ntreagă…/ … Părea un fulger neîntrerupt/ Rătăcitor… („Luceafărul”).
Atotputernicia dumnezeiască și principalele teme ale credinței creștine constituie o suavă, discretă muzică de fond în ambele poeme: în primul rând, voința divină și miracolul creației, apoi iubirea de oameni, vocația apostolică, tentația și povara castității, speranța și providența, izgonirea din paradis, supliciul ca preț al păcatului, resemnarea în fața vanității lumii, nemurirea. Creatorul nu se arată omului, spune Lamartine, pentru că nici nu este necesar. Dumnezeu cunoaște misterul creației, aceasta este, conform Scripturii, după chipul și asemănarea lui: Tout ce qui sur la Terre est grand, puissant et bon/ Se réunit en moi pour composer mon nom;/ Il y manque toujours pour que l’homme l’achève/ Le voile s’élargit autant qu’on le soulève./ Dans mes œuvres sans fin je me suis défini,/ Mais nul ne peut y lire, excepté l’infini. («La Chute…», VIII, p. 945).
Eminescu își cizelează poemul în același aliaj al cuvântului creștin – Cere-mi cuvântul meu dentâi –/ Să-ți dau înțelepciune, spune Demiurgul, conform Cărții sfinte care atestă: La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu (Evanghelia după Ioan, Întruparea Cuvântului, 1); fata de împărat este pură cum e fecioara între sfinți, astrul împrumută apariția fiului Domnului: Pe negre vițele-i de păr/ Coroana-i arde pare/ Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare. Titlul poemului Luceafărul este de fapt traducerea numelui Lucifer, îngerul izgonit pe pământ pentru setea sa de cunoaștere, invocația fetei se repetă de trei ori, numărul sacru al rugăciunii, al renegării etc.
Să fie toate aceste similitudini pură întâmplare? Atunci o altă pură întâmplare vine să pecetluiască destinul comuniunii Eminescu-Lamartine: enigma ediției princeps intitulată Poesii, 1883.
Poesii, 1883
Ca toți marii poeți, Eminescu își compune opera ca proiect, ca itinerar spiritual, și nu piesă cu piesă, la întâmplare. O dovadă în acest sens sunt cele două sub-manuscrise Elena (2259) și Marta (2259-1-4). Primele poezii din aceste proiecte, „De ce să mori tu?” și „De-aș muri ori de-ai muri” datate decembrie și aprilie 1869 (Lamartine se stinsese în februarie al aceluiași an) amintesc povestea Elvirei (evocată de Lamartine) iar formula metrică este lamartiniană: Quand mon œil fatigué se ferme à la lumière/ Tu viens d’un jour plus pur inonder ma paupière; («L’Immortalité») – Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină/ Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond. („De ce să mori tu?”), ori: Mais si tu prends ton vol, et si, loin de nos yeux,/ Sœur des anges, bientôt tu remontes près d’eux,/ Après m’avoir aimé quelques jours sur la terre,/ Souviens-toi de moi dans les cieux. («Invocation») – De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,/ Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,/ Să știi că prin a nopții de întuneric mare,/ La tine, înger, vin! („De-aș muri ori de-ai muri”).
Volumul îndelung gândit urma, notează Eminescu, să poarte titlul Clar de lună și piesele trebuiau armonizate. În mai multe rânduri, el chiar își așază în succesiune unele dintre poezii, dar o muncă neîntreruptă de șlefuire a cuvântului îl conduce către variante, dând astfel infinite probleme editării ulterioare. Apariția primului volum eminescian, prin intervenția lui T. Maiorescu, se petrece în același timp cu declanșarea gravelor probleme de sănătate mintală ale poetului, în același an 1883.
Revenind la poezia „Cărțile” și la misteriosul mentor al poeziei sale de tinerețe, cunoscând și îndârjirea pe care Eminescu, întocmai lui Ovidiu, o pune în a-și apăra secretele (atât de dramatice[11], semn al existenței sale nobile, clasice, condiționată de pasiune și de onoare laolaltă), vom încerca să privim din perspectiva relației Eminescu – Lamartine secvența în care poetul se revoltă față de unicul său volum publicat (Iași, 1886), de fapt față de întreaga sa existență transpusă în versuri. Istoricii literari consemnează dezamăgirea și chiar revolta poetului, atunci când soarta potrivnică dezvăluie un secret îndelung păstrat.
Maiorescu dorea ca volumul să apară îndată, pentru a-i veni neîntârziat în ajutor poetului grav bolnav, internat la Ober-Döbling. Cartea trebuia să fie un succes, calea cea mai sigură era de a împrumuta arhitectura unui best-seller. „Studiind aranjamentul poeziilor în ediția princeps, noi găsim în acest aranjament o intenționalitate auctorială, o curgere a ideii dintr-un poem în altul… Putem spune că toate edițiile Eminescu ce s-au tipărit paralel cu cele scoase de Titu Maiorescu ori după 1911 (anul ultimei ediții îngrijite de critic) sunt reacții la aceasta. Niciuna nu acceptă ordinea poeziilor din ea…”, observă N. Georgescu.[12]
Maiorescu cunoștea, desigur, opera lui Lamartine (urmase studii de drept la Paris în perioada de glorie a poetului francez), dar, presupunem noi, știa și destule secrete ale lui Eminescu… Astfel explicăm paralelismele de structură între Méditations poétiques – (Nouvelles Méditations poétiques) de Lamartine și Poesii (1883) de Eminescu, chiar și la nivel de titluri:
Méditations poétiques Poesii
- «L’Isolement» „Singurătate”
- «Le Soir» „Sara pe deal”
- «Tristesse» „Melancolie”
- «Ode» „Odă”
- «La Prière» „Rugăciune”
- «Le Lac» „Lacul”
- «L’Ange» „Înger de pază”
etc.
Concluzii
Am încercat să demonstrăm că între Eminescu și Lamartine există numeroase asemănări, unele dintre ele ajungând până la formulări aproape identice. Se conturează astfel ideea că o operă de valoare poate genera o altă creație la fel de valoroasă, excluzând clișeul sau împrumutul. În cazul de față Luceafărul poate schimba fundamental percepția criticii franceze asupra Căderii îngerului, printr-un recurs la interpretările anterioare, și aceasta ar însemna un original dialog între două culturi. O nouă înțelegere a conceptului de izvor literar este necesară, așa cum observă și Rosa Del Conte: „Am vrut să reafirmăm ideea că, reîndrumând cuvântul lui Eminescu către tradiția lingvistică familiară lui, am vrut întâi de toate să revendicăm bogăția și noblețea humusului – el însuși sediment al unor prelucrări complexe – din care s-a hrănit expresia lingvistică eminesciană. În al doilea rând, ni s-a părut evident să afirmăm că originalitatea mesajului său este rodul unui delicat proces de asimilare și prelucrare”[13].
Nu vom spune, în final, că am făcut o mare, importantă descoperire prin așezarea într-un fir de poveste a unor detalii pe care până acum am fost obișnuiți să le privim separat. Nu trebuie uitat că rând pe rând în poezia lui Eminescu au mai fost identificate asemănări de netăgăduit cu Eclesiastul, cu Lucretius, cu Shakespeare, cu Byron, cu Goethe, Novalis, Hölderlin, Hugo, Baudelaire, Mallarmé, în cele din urmă cu Rainer Maria Rilke, pe care chiar nu avea cum să-l imite, de fapt cu toții marii poeți; poate pentru că toți continuă să plăsmuiască același generos, același neasemuit vis.
[1] Eminescu, Opere IV (ed. Perpessicius, cu note în vol. V, p. 199).
[2] Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, EPL, Bucureşti, 1969, p. 394.
[3] Cornea, P. Etapes de l’accueil de Lamartine en Roumanie Ed. Flammarion, Paris, 1971.
[4] Hangiu, I., Dicţionarul presei literare, București, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996.
[5] Bucur, M., Le dossier roumain. Lamartine vu par les Français de Bucarest, în Relire Lamartine aujourd’hui, Paris, Ed. Nizet, 1993, pp. 81-89.
[6] Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, p. 115.
[7] Mihai Eminescu, Opera poetică, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 417, ediţie îngrijită de D. Irimia.
[8] Guyard, Marius François, Préface et Notes aux Méditations poétiques de Lamartine, Paris, Gallimard, 2000, p. 462.
[9] Georgescu, N., Eminescu şi editorii săi, București, Ed. Floare albastră, 2000, p. 298.
[10] Lamartine, Correspondance, „Lettre à Bienassis”, 13 oct. 1813, vol. I, p. 211.
[11] Georgescu, N., Cu Veronica prin infern. Cartea despărţirilor, București, Ed. Floare albastră, 2004.
[12] Georgescu, N., op. cit., p. 26.
[13] Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre Absolut, Cluj, Ed. Dacia, 2003, p. 328.