Victor ȘONEA
Epoca modernă cunoaște mai mult ca oricând valoarea întrajutorării, solidarității, ameliorării lipsurilor materiale, eradicării efectelor unor flagele, cu excepții de ultim moment, care de fapt confirmă regula. Neîncetat se construiesc instituții umanitare, se organizează întruniri, se încheie acorduri. Se poate constata o creștere a sensibilității la suferința morală. O trăsătură specifică umanității este faptul că ea este alcătuită din indivizi autonomi, nu din celule sau alte structuri (coralifere, de exemplu) strâns dependente între ele.
Indivizii (cu mici excepții) au discernământ, capacitate proprie de decizie, pot delibera și pot avea responsabilitatea acțiunilor proprii. Unii, cei bine dotați, văd în acest fapt o eliberare. Alții o resimt ca pe un regres către animalitate, iar o a treia categorie, deloc neglijabilă, abdică, recurgând la soluții extreme (război, droguri, violență, teroare etc.). Este necesară această sumară incursiune în mentalitățile zilelor noastre pentru a ne putea explica de ce audiența lui Lamartine a scăzut atât de mult, în Franța și în România, în comparație cu epoca în care își publica opera.
Ne preocupă în egală măsură să știm dacă se va putea emite o previziune privind audiența lui Lamartine în viitor, în condițiile în care valoarea intrinsecă a operei, după cum rezultă din demonstrația efectuată de Karl Popper prin teoria lumii a treia (M3), rămâne constantă.
Pentru aceasta considerăm necesar să examinăm o problemă de ordin metodologic: în ce tip de structură fundamentală a gândirii contemporane se situează autorul, dar și receptorul (cititorul, publicul, spectatorul, cât și critica literară sau artistică în general). Delimitarea spațiului mintal, sau logic (Wittgenstein) este importantă pentru un astfel de demers, care se aplică oricărei afirmații de tip existențial.
Lamartine a avut audiența maximă în condițiile în care logosul s-a conformat logicii tradiționale, prin care orice afirmație poate fi examinată din perspectiva adevărat/neadevărat: aceasta este structura categorială a cunoașterii clasice, reprezentativă pentru tipul cognitiv clasic. Este evident că fiecare produs cultural ia naștere printr-o fuziune între formă și conținut și asupra fiecăreia dintre componente, dar și a contopirii lor se pot emite judecăți de tipul da/nu. Tipul cognitiv clasic, bazat pe categorii anterior definite (das factum – Kant), face parte din paradigma cea mai răspândită, unanim recunoscută ca limbaj științific, cu o topografie precisă, denumită „spațiu conceptual generalizat”. Suntem de părere că exegeza obținută prin acest sistem de cunoaștere nu îl mai avantajează pe Lamartine, chiar dacă opera sa este concepută integral în acest sistem de gândire. Chiar Lamartine afirmă că dorește să se integreze în logica pozitivistă. Propriul sistem de gândire îl încorsetează în limitele și rigorile istoriei, iar bogăția infinită a interpretărilor individuale are de suferit prin reducerea obligatorie la esențe, prin includerea în formule și coordonate strict delimitate.
Cunoașterea are și o variantă mai suplă, mai puțin severă: cunoașterea categorială organică, aceea a nuanțelor: de exemplu, în opțiunea dintre sentimentul nefericirii (le mal du siècle) și metafora timpului (Le Lac), se poate alege, în locul unei opțiuni binare, dihotomice, o variantă compozită, polivalentă, de imbricare a planurilor, de amalgamare, în tehnica cognitivă a firului de lână, într-o formulare de tipul: trăire plenară a sentimentului iubirii, a condiției umane supusă limitei spațio-temporale, în corelație cu ritmul armoniilor cosmice și cu imaginile difuze ale universului acvatic[1].
Mai puțin autoritar, tipul cognitiv relativist lasă o poartă deschisă unor interpretări aleatorii, poate încă necunoscute astăzi, dar previzibile în condițiile unor noi investigații psihologice sau sociale, a unor cercetări științifice de maximă acuratețe (de exemplu, rezultate în urma unor senzaționale descoperiri științifice, cum ar fi identificarea recentă a unei „gene a religiozității”[2]), favorizând interpretarea aceluiași fapt în registre diferite (mai puțin în cel ludic, Lamartine fiind din acest punct de vedere o ființă opusă reprezentării comicului).
Acest tip de cunoaștere admite că în timp este poate firesc să asistăm la o reconfigurare a trăirilor metafizice, a muzicii, poeziei, artelor în general; că educația primită la un moment dat nu poate, ci trebuie restructurată radical; că este posibil ca filosofia să aibă o audiență mai mare decât religia în epoca actuală în comparație cu perioada clasică, dar că în postmodernism, acest raport se poate întoarce în mod neașteptat.
Actul creator este generat de necesitatea realizării liantului social, de construirea unei trame sociale[3]. În antropologie se consideră că realizarea unui produs, inclusiv spiritual, se bazează în primul rând pe considerente și rațiuni individuale, psihologice, născute din dorința de a se conforma, de a dărui, de a împărtăși, de a satisface anumite obligații sociale, uneori ritualizate. Arta este un produs de consum chiar prin factorul care a generat-o, prin raportarea la ceilalți, după cum afirmă Mary Douglas și Baron Ishewood.[4] În această dispută intervine și teoria alienării prin artă (Jean Baudrillard), ca și aspectul distincției sociale dobândite prin creație (Pierre Bourdieu).
Poezia lamartiniană ne propune ca remedii în medicina sufletului incantația și armoniile muzicale, de inspirație religioasă. Omenirea a experimentat între timp și alte remedii, cum ar fi psihologia, psihanaliza. Până în prezent toate soluțiile alternative s-au dovedit incomplete sau chiar false: ideologiile, superstițiile, disciplinele „psi”.
Jacques Attali, unul dintre intelectuali de marcă ai Franței contemporane, prefigurează pentru veacul viitor soluții etice care vor determina schimbarea atât de dorită de Lamartine: Dacă acest lucru nu se va petrece în 2083, ca în povestirea care urmează, cu siguranță se va petrece peste alți cincizeci de ani sau un secol: Principala parte a cheltuielilor publice era destinată pentru a învăța, a crea, a ocroti diferențele.
Munca nu mai era principala formă de folosire a timpului și nici de creare a avutului; primul activ al indivizilor și al organizațiilor nu mai era capitalul, ci cunoașterea. Șomajul dispăruse, fiecare avea garanția primirii unui venit pentru a se pregăti în cazul în care nu găsea o slujbă pe măsură. Genetica făcu restul atunci când permise izolarea și neutralizarea, fără a atenta la libertăți, genelor responsabile pentru violență, pentru invidie, pentru gelozie sau pentru disprețul de sine, și de a favoriza expresia creativității, a generozității, a altruismului… Astfel ar putea începe descrierea unei societăți ideale a viitorului, povestirea unei viitoare utopii. Multora le va fi greu să o ia în serios. Prea multe iluzii naive, vor gândi ei. Supoziția mea este că viitoarele utopii nu se vor mulțumi numai cu actuala apologie a Libertății, nici cu cea a Egalității; dar că ele vor gravita în principal în jurul a ceea ce am putea numi Fraternitatea. … Nu ca o propunere naivă a unei noi ordini sociale, pașnice și unite, idealizată în mod magic. Mai degrabă ca un sistem instituțional coerent. („Une société de la connaissance”)[5].
Are Lamartine tentația de a se considera un ales al destinului, un rege al poeziei, deasupra regilor? Categoric nu, cum de altfel nici Hugo, nici Vigny, nici Baudelaire sau Mallarmé, nici Flaubert și nici unul dintre cei care porniseră la drum sub imperiul nopții, al mormintelor și al durerii, continuând apoi ca reprezentanți ai liberalismului spiritual și care se credeau perfectibili, dar nu perfecți.
Lamartine își intuiește rolul umanitar, și-l asumă, fără a se ridica pe culmi de neatins față de ceilalți, rămâne un om cu defecte și limite, deși în jurul său sunt destui care se și văd în Eden. Leconte de Lisle debutează sub semnul teoriei fourieriste, în La Phalange, și va poza în rege. Théodore de Banville se lasă captivat de iluzie, de joc. Baudelaire este obsedat de paradisurile artificiale. Mallarmé visează perfecțiunea închisă în nestematele limbajului poetic…
Lamartine însă, chiar și atunci când efectiv ajunge o stea de primă mărime pe firmamentul Franței, în 1848, se gândește la ceilalți și la deziluzia ce avea să vină. Păstrează, altfel spus, o privire realistă asupra viitorului. Gândirea sa este apropiată de viziunea umanitaristă a lui Edgar Quinet: „Nu confundați religia și arta dacă nu doriți să le distrugeți și pe una și pe alta, pe una prin cealaltă…”[6], sau de Michelet: „Omenirea este propria sa creație” sau „Eroismul timpurilor moderne: ce va mai rămâne? Eu”[7]. În lupta continuă dintre om și fatalitatea fizică, ceea ce contează, în final, este propria libertate, oferită celorlalți, ca ofrandă. La acestea, Saint-Exupéry va adăuga mai târziu: „Dacă sunt diferit de tine, departe de a te leza, eu contribui la preamărirea ta” („Eloge de la différence”).
Rue Lamartine, Paris
În ce ipostază este receptat Lamartine de contemporanii dinafara Franței, de români în special? Oamenii de litere, intelectualitatea din Principatele Române, tradiția culturală românească îi atribuie la un moment dat rolul Poetului Suveran, îl situează într-o zonă încărcată de mit și grandoare, așa cum atestă studiile de critică literară românească, cum notează și critica literară franceză contemporană[8], atribuindu-i un imperiu, în care oricine se poate regăsi pe sine, singurul imperiu pe care timpul îl consolidează, în loc de a-l nărui: cultura. Iar relația specială dintre Eminescu și lamartinism[9] ne demonstrează un traseu spiritual asemănător, care indiferent de punctul de pornire (fervent catolic în cazul lui Lamartine, panteist în cazul lui Eminescu) ajunge inevitabil la dramatica experiență luciferică.
În ansamblul transformărilor pe care le va avea civilizația, arta secolului XXI, în noile accepții ale perfecțiunii literare, în aprigele confruntări ideologice, la colocviul ce va dezbate rolul poeziei și al poetului în societate, Lamartine va apărea, probabil, cu aerul său oarecum indecis, dar radiind de umanitate. Va fi fiind întâmpinat de Eminescu, de geniul limbii române, care, și el, a acordat poeziei același statut de adevăr pe care reprezentanții oricărui domeniu al spiritualității îl acordă obiectului lor de activitate.
Lamartine afirma certitudinea că omenirea va reacționa ferm la tot ce este neadevărat, pentru ca omul să nu se îndepărteze de ceea ce este uman. Astfel, poezia sa aparține patrimoniului umanității și va continua să fie generatoare de valori.
[1] A se vedea Noica, Constantin, Devenirea întru ființă. Tratatul de ontologie, București, Editura Humanitas, 1998.
[2] Hamer H. Dean, The God Gene, 2004.
[3] Jean Claude Kauffmann, La trame conjugale, Paris, Éditeur Vrin, 1968.
[4] Mary Douglas, Baron Ishewood, The Wood of Goods, 1979.
[5] Attali, Jacques, Fraternité, Paris, Fayard, 1999.
[6] Quinet, E. L’Epopée française, in Revue des Deux Mondes, apud Bénichou, op. cit. p. 490.
[7] Michelet, Jules, Journal (1798-1874), 23 mars 1842, t. I, p. 384.
[8] Bucur, Marin, Le dossier roumain. Lamartine vu par les Français de Bucarest. În Relire Lamartine aujourd’hui, pp. 81-87: … compatriotul lui Lamartine (Ulysse de Marcillac) reușise să-i reînvie mitul în România. În tezaurul afectiv și emoțional al exilului francez de la București, Lamartine rămâne un important reper.
[9] Vezi articolul nostru Victor ȘONEA, Lamartine și Eminescu, în Scriptor nr. 9-10/ septembrie-octombrie 2025.