Victor ȘONEA
Opera lamartiniană rămâne aceeași în timp, doar percepțiile noastre se schimbă. Faptul că azi această operă nu mai are audiența de altădată, decât pentru un segment restrâns de cititori, vine chiar din direcția modernizării, pe care Lamartine a slujit-o pe plan artistic, social și politic, atât cât era posibil la vremea lui: este deja un truism afirmația că epoca modernă pentru poezia franceză începe cu Lamartine. Spiritul lamartinismului a fost o noutate surprinzătoare și crea premisele unei ample schimbări. Privind în urmă, contrar atâtor evenimente mărunte, contrar impactului cu tehnologia, societatea și individul nu lasă totuși impresia că au evoluat din punctul de vedere al umanității, că s-ar fi schimbat în bine, că progresul mult dorit în relațiile sociale va fi mai aproape de om în secolul XXI decât era în secolul al XIX-lea, chiar s-ar zice că nimic poate nu se va schimba niciodată, că vom rămâne prizonierii diverselor iluzii sau utopii care, deși le combatem, ne închid în ele încă și mai mult, cum afirmă Michel Crozier[1].
Lamartine era preocupat de nou, chiar prea încrezător în această direcție. Își dorea cu pasiune schimbarea, pentru că o lega de destinul său, de reușita sa personală. Dar el știe doar să vorbească, nu și să asculte. Crede că schimbarea este ceva ce toți văd instantaneu, odată cu el, și că meritele sale de a deschide porțile viitorului sunt recunoscute de toți[2]. Gravă eroare! Singura strategie a schimbării pentru poet este o strategie personală, nu și una colectivă. Și apoi, societatea franceză doar teoretizează schimbarea[3], dar de fapt este o societate profund tradiționalistă, cum e, de altfel, și societatea românească. Acest tip de societate, pe care Michel Crozier o numește o societate blocată, optează pentru o acerbă opoziție revoluției de la 1848, și apoi momentelor istorice excepționale care au reprezentat secolul al XX-lea. O astfel de societate nu uită să vorbească mereu de schimbare, obsesiv, dar o refuză atunci când schimbarea are toate premisele de a se produce. Are aparențe revoluționare, dar nu admite reforme profunde, maschează realitatea sau o învăluie în ceață și aceste fenomene se intensifică cu cât presiunea reformistă crește.
Lamartine, format în cultul adevărului, înțelege aceste fenomene, generozitatea sa îl face să iasă în prima linie și în final, el își asumă responsabilitatea pentru dureroasele consecințe. Niciodată schimbarea nu se naște din vreo miraculoasă eliberare; e nevoie de o dificilă lecție colectivă..., care să provoace o schimbare a mentalității, afirmă M. Crozier. Schimbările sociale s-ar petrece deci indiferent de condițiile depășirii unor blocaje, fie că se instituie sau nu noi raporturi între indivizi. Adevărata problemă nu este aceea a sacrificiului personal, nici a opoziției dintre ideologii, dintre stânga și dreapta, ci evoluția societății în ansamblul ei, care permite sau nu diverșilor protagoniști să stabilească relații mai constructive, indiferent dacă aceste relații sunt de cooperare sau de opoziție.
Schimbările în societatea modernă sunt legate de problema puterii (relațiile dintre oameni, în special cele de dependență, manipulare, exploatare, abuzurile de putere), ceea ce denaturează problema autorității, adică a puterii legitime, unanim recunoscute și fascinația pe care ea o exercită asupra spiritelor. Autoritatea poetului provine din relația afectivă cu ceilalți, dar el simte repulsie față de puterea politică. Participarea afectivă se transformă rapid într-o alienare care subjugă atât pe cel care dăruie cât și pe cel care primește. Ea este o formă frustră, rigidă și ineficace de legătură socială…, observă M. Crozier.
Modernitate înseamnă altă organizare și acest fapt antrenează, inevitabil, simplificări, sinteze, renunțarea la amănunte. Viața lui Lamartine se limitează, în majoritatea manualelor de istoria literaturii sau pe Internet, la câteva paragrafe, fraze, reținând doar ceea ce mai pare interesant pentru viziunea post-modernă, secvențială. Nu există un mijloc mai sigur de falsificare decât reducerea la câteva elemente așa-zis reprezentative, sau reducerea la judecata generică. Epoca actuală ar putea reduce, de exemplu, experiența unei vieți și a unei opere (în speță a lui Lamartine), la un film de 100 de minute, care să transmită impresia clară, pentru majoritatea spectatorilor, că adevărul este respectat. Conversia de la text la imagine aduce în plus avantajul unor efecte adresate subconștientului, curent folosite în tehnica publicitară. Secolul XX produce mutații adânci în toate planurile vieții psihice și sociale. Există azi un interes evident de studiere a ceea ce psihologii numesc iluziile cognitive, fenomen care se manifestă în activitățile neuronale și care mobilizează potențialul de imagistică și de iluzoriu, prin falsificarea percepțiilor, prin trucarea memoriei, prin deturnarea raționamentelor, prin tehnici de care incantația poetică nu a fost niciodată străină, prin efectele inteligenței artificiale. Euristica reprezentativității este un alt domeniu propriu ființei umane, intens studiat în ultimul timp, în funcție de care personalitățile se clasează după imaginea pe care fiecare dintre subiecți o are intuitiv, aprioric, și care de foarte multe ori sfidează logica și chiar succesiunea evenimentelor istorice.
Lamartine ca personaj și imaginea pe care a cultivat-o cu atâta asiduitate nu mai poate stârni azi o admirație vecină cu fanatismul, așa cum producea la timpul său, ci poate doar induce o oarecare înțelegere a fenomenului, în cel mai bun caz. Putea Lamartine, destinat a fi primul președinte al unei eventuale Republici franceze, să dea un alt curs evenimentelor care s-au soldat cu instaurarea celui de-al doilea Imperiu și cu excluderea sa din viața publică, după ce se bucurase de atâta glorie?
Privită din perspectiva prezentului, după evaluarea realizărilor, în spiritul efervescenței sale specifice, ne putem imagina societatea franceză a secolului al XIX-lea ca pe un grup social neomogen, aflat într-o acerbă competiție: o mulțime de partide, fiecare grup și chiar persoană având ideologia proprie, pe care încearcă a o impune celorlalți. O astfel de societate aduce mai degrabă cu … un univers machiavelic, caracterizat prin cinism și amoralitate, o societate excesivă și caricaturală[4], cum definește azi Erhard Friedberg un grup neomogen aflat în competiție fără limite. De fapt, orice grup uman presupune o situație de interdependență inegală între membrii săi[5], observă cercetătorul mai sus amintit. În acest climat, să ne imaginăm că cineva încercă să instaureze un model social exemplar de relații umane, asupra căruia să nu planeze dubiul că nu ar fi agreat și acceptat de toată lumea, și nici acela al fariseismului, al cabotinismului. Să facem abstracție, pentru un moment, de turnura nefericită pe care a luat-o în decursul istoriei recente aventura puterii totalitare, discreționare și să admitem că între oameni pot exista relații de libertate, egalitate, fraternitate, adică schimburi (materiale sau de idei) echitabile, o cooperare reală, neconflictuală, respect și într-ajutorare între oameni, o tramă perfectă a vieții grupului, fără ca omul să sacrifice teritoriul său de libertate și bunăstare individuală.
O astfel de societate visa Lamartine și dacă azi undeva în lume ea există, chiar și numai pentru o perioadă limitată de timp, înseamnă că visul lui, contestat de contemporani ca iluzoriu, s-a împlinit. Dacă realitatea contrazice visul lamartinian, cauza este că pe lângă modelul social al competiției (care presupune un anumit cod de reguli specifice) intervin interesele – în primul rând interesele de putere, apoi cele financiare, pe care poetul le-a minimalizat, dar care l-au aneantizat.
Romanticii, în general, au crezut că revoluția lor va fi o luptă deschisă, la lumina zilei, cu adversari manifestând aceeași loialitate și respect pentru regulile luptei și mai ales care ar fi capabili de sentimente nobile, opuse agresivității extreme. Aveau să constate, și ei, că nici o schimbare socială creată de om nu poate fi perfectă. În plus, prin indecizia sa, prin hotărârea de a nu se alătura nici unei tabere și de a rămâne independent, prin talentul improvizației, Lamartine demonstrează că îi lipsește o strategie. Fabien Ohl ne ajută să observăm că în orice acțiune umană există o marjă de libertate a individului și că este imposibil a explica comportamentele prin suma determinismelor care participă la evenimente. Chiar și atunci când libertățile sunt limitate în mod dramatic, individul dispune de opțiuni, la care recurge sau nu, în funcție de moment și de propria strategie[6]. Avem dreptul să presupunem că intervin opțiuni raționale, corespunzătoare unor strategii raționale, dar efectiv acesta este unul dintre punctele slabe ale poetului. Să ne amintim câtă încredere punea Lamartine în rațiune, cum idealiza această noțiune, dezvoltând teoria politicii raționale. Însă, conform teoriei raționalității limitate, vehiculată recent de sociologia contemporană, ființa umană pusă în situația de a opta, de a decide politic, se află în imposibilitatea optimizării, analiza soluțiilor unei probleme este relativă și contextuală, capacitățile cognitive sunt limitate, conjunctura și constrângerile momentului, strategiile celorlalți sunt adeseori defavorabile. În regulă generală, deciziile și opțiunile reflectă experiența socială a individului, poziția sa față de grupul din care face parte, elementele trecutului și ale prezentului, capacitatea sa de a învăța din evenimente. Să nu uităm pasiunea lui Lamartine pentru joc, pentru hazard. În situația în care se angajează să ia decizii în Guvernul Provizoriu al Republicii Revoluționare de la 1848, să candideze la președinția republicii, el acceptă de fapt un joc de mare risc, se lasă purtat de iluzie, legătura socială cu ceilalți se diluează, deciziile sale arată un om artificial, deconectat, teatral, spectral.
Raportul dintre religie și lamartinism
Privitor la raportul dintre religie și lamartinism, trei fenomene distincte capătă o amploare deosebită și vor influența decisiv modul de înțelegere a operei. Ne vom referi în primul rând la laicizare, fenomen care începe din planul politicului, producând la nivelul religiei un transfer, de la un statut public la un statut particular. Laicizarea a însemnat separarea religiei de stat, în fapt privatizarea religiei.
Acest transfer coincide în timp cu trecerea de la regimurile hierocratice, de la monarhie, la republică, la democrație. Dacă puterea monarhului este fundamentată pe principiul dreptului divin, titularul puterii fiind un „uns al Domnului”, în democrație se constituie interesul comun, iar puterea este conferită conducătorului, prin vot, de o entitate abstractă, dar fundamentală, poporul, care de fapt ar reprezenta o integrală a intereselor individuale și colective (conform Declarației Universale a drepturilor Omului și Cetățeanului). Putem observa că laicizarea a avut drept efect nu numai o reacție antireligioasă (sau poate doar anticlericală) din partea celor mulți, a poporului, dar și o reacție religioasă antimodernă, a cercurilor clericale, obligate a reveni asupra propriilor dogme, a le regăsi nucleul inițial – iubirea divină și a încerca să recâștige terenul pierdut.
Lamartine întrevede pericolul unei laicizări complete: el se opune din răsputeri socialismului și mai ales socialismului extremist, drapelului roșu propus ca simbol național francez și reacționează ferm la încercările extremiștilor de a prelua puterea prin violență. În schimb, alături de Victor Hugo, el își declară încrederea în apariția unui creștinism european, într-o națiune europeană democratică, într-o structură statală federală, pe care ei o denumesc Statele Unite ale Europei, așa cum este ea prezentată de Victor Hugo în discursul din 1849.
Lumea actuală continuă procesul de laicizare, și acest fapt este un fenomen politic.
Un alt simptom al modernității i se suprapune din ce în ce mai evident: decreștinarea. Aceasta înseamnă că abandonării locurilor de cult și a practicilor rituale i se substituie fenomenul abordării sectelor sau chiar a altor religii decât cea creștină, de aceia care au nevoi speciale de viață religioasă. Practic, decreștinarea produce pluralizare religioasă, cu țintă precisă către miza politică. Dacă în Statele Unite ale Americii acest fenomen a evoluat către o înmulțire a ipostazelor religioase, în condițiile unei democrații aparent consecventă[7], în Europa proliferează ideologiile.
Facsimil după lucrarea La Psychologie consonantiste, ed. Maloine, Lugoj, 1938, autor dr. Ștefan Odobleja
Ideologia – în sensul restrâns al termenului – ar fi un sistem închis de reprezentări cu pretenții științifice, care promite o reformare completă a societății, după o idee așa-zis perfectă[8]. Ideologiile europene, veritabile utopii ale absolutului[9], încearcă să verifice teorema conform căreia oamenii (unii oameni mai ales, cu veleități de profet) ar putea construi societăți umane conform unui plan (ingineresc, științific, pozitivist, militarist, iluzoriu sau doar al unui slogan pretins umanitarist de tipul: Liberté, égalité, fraternité sau Proletari din toate țările, uniți-vă!).
Ideologiile eșuează rând pe rând, așa cum anticipaseră destui analiști. Nu îi vom menționa pe cei mai iluștri critici ai sistemelor totalitare, ne vom referi doar la o personalitate complet inofensivă, lamartiniană, la doctorul Ștefan Odobleja, autorul lucrării La Psychologie consonantiste, inventator al principiilor teoretice ale inteligenței artificiale, a conexiunii inverse și adeptul teoriei consonanței, care afirma, cu ani buni înainte de declanșarea epidemiilor național-socialiste și comuniste, că aceste dictaturi sunt sortite eșecului[10].
Analiza fenomenului economic îl conduce pe Ștefan Odobleja la următoarea concluzie (pe care a plătit-o cu marginalizarea socială și cu excluderea din profesie): Socialismul tinde către omogenizare și chiar o cere. Orice sistem socialist nu se poate realiza decât într-un stat mondial omogen din punct de vedere al rasei, limbajului, practicilor, moravurilor, gusturilor preferințelor, înclinațiilor etc. Pentru moment, această omogenizare este departe de a se realiza, dacă se va realiza totuși vreodată. În actuala stare a umanității, pe de-o parte, și a științei pe de altă parte, socialismul este destinat să eșueze.
Practica socială a timpului nostru a cunoscut travestirea ideologiilor în false religii, sau religii seculare (de fapt în artefacte politice) uzând de o simbolistică proprie (copiată după modelul religios) și de sisteme de implementare de la seducție până la genocid.
Al treilea simptom al modernității este denuminizarea[11], adică erodarea lentă a sacralității de către profan. Max Weber numea acest fenomen desacralizarea lumii. Este foarte probabil ca sacralitatea să se resoarbă definitiv, atâta vreme cât ea este o dimensiune fundamentală a ființei umane, cel puțin după cum a evoluat omul până în prezent, în ciuda unor viziuni, scenarii sau previziuni ale scientiștilor, ale futurologilor. Sacralitatea se naște din conjugarea a trei deficiențe ale ființei umane: din deficiența cognitivă, din deficiența practică și din deficiența morală. Omul este un animal curios și interogativ. Pentru a răspunde la întrebările care îl preocupă, el dispune de două căi: rațiunea și imaginația. Rațiunea, mai eficientă decât imaginația, dar restrânsă procentual ca funcțiune (o comparație între timpul petrecut în irațional și imaginar și cel dedicat cunoașterii raționale dă o perspectivă reală asupra ființei umane). Apoi, rațiunea, la care se apelează în primul rând când definim omul, este mai reticentă în privința rezultatelor: este oare posibil ca știința să poată elucida toate misterele? Știința asigură progresul umanității, al speciei, dar nu și al individului. Chiar savantul cel mai serios și ingenios nu poate controla rațional decât domeniul său de investigație (și pe acela în limitele spațiului, timpului și al nivelului de informații conjunctural). Scos din sfera sa de preocupări, el poate trece drept cel mai neîndemânatic și ignorant dintre oameni. Dorind să reformeze lumea, intelectualii au construit sisteme absurde ale căror victime au fost în primul rând chiar ei, pe când ceilalți, profanii, au alunecat în irațional, în parapsihologie, în astrologie, în numerologie, în postmodernisme de tot felul dar au supraviețuit. Deficiența practică este generată de magie, de intercesiune și de nivelul tehnicii. Magia și recurgerea la ajutorul zeilor sunt mai puțin uzitate decât încrederea în cuceririle tehnicii (omul preferă antibioticele în locul descântecelor, amuletelor sau alege irigațiile în locul procesiunilor bisericești cu steaguri). Dar adeseori tehnica este inaccesibilă. În medicină, de exemplu, nu întotdeauna tehnica cea mai sofisticată este suficientă pentru salvarea bolnavului. O zonă incontrolabilă permite dezvoltarea unor practici: preziceri, premoniții, ghicitul în cărți, în palmă, în cafea, horoscopul, cititul viselor, practici magice.
Deficiența morală este însă forma cea mai acută: ea se manifestă ca nefericire, mizerie a condiției umane, suferință psihică, teamă, durere, depresie, sentimentul ratării, violență, crimă. Nimeni nu se poate sustrage acestor experiențe. În Tentația imposibilului, eseu dedicat lui Victor Hugo și romanului Mizerabilii, Mario Vargas Llosa insistă asupra legăturii dintre condiția umană și religiozitate, asupra preponderenței caracterului religios al monumentalului roman hugolian, privit în general, de critică, doar ca roman social. Argumentația scriitorului peruan se construiește în mare măsură pe observațiile lui Lamartine, publicate în Cours familier de Littérature – sub titlul Considérations sur un chef-d’oeuvre ou le danger du génie[12]. Lamartine cunoaște viziunea lui V. Hugo, expusă de Hugo însuși într-o Prefață care nu a văzut, din nefericire, lumina tiparului: o epopee a drumului de la rău la bine, de la nedreptate la dreptate, de la neadevăr la adevăr, de la noapte la zi, de la infern la cer, de la neant la Dumnezeu. Punctul de pornire: materia; punctul de sosire: sufletul.
Critica lui Lamartine nu este destructivă, cum ar putea să se înțeleagă din concluzia sa: „În rezumat, Mizerabilii arată un sublim talent, o intenție onestă și o carte foarte periculoasă din două motive: nu numai că îi sperie pe cei fericiți, dar îi face prea mult să spere pe cei nefericiți”. Această critică este asumată, are în subsidiar propria nefericire, experiența politică pe care cei doi titani ai literaturii franceze au promovat-o împreună: filosofia socială spiritualistă creștină. Doar astfel putem înțelege de ce Lamartine exclamă: „Cea mai teribilă și mai ucigătoare dintre pasiunile care se pot insufla maselor este pasiunea pentru imposibil”.
[1] Crozier, M., La Société bloquée, ed. Du Seuil, Paris, 1984.
[2] Se relatează că, vizitat fiind de un tânăr poet, Lamartine este uimit: „Interesant, totuși nu a părut emoționat când m-a văzut.” Autour de Lamartine, p. 204.
[3] Experimentele revoluționare efective, in vivo, au fost aplicate efectiv în alte țări. În Franța, ele au fost doar episoade: 1871 – Comuna din Paris, 1968 – revolta universităților.
[4] Friedberg, Erhard, L’Analyse sociologique des organisations, Le Groupe de recherche pour l’éducation et la prospective, 1988, p. 4.
[5] Ibidem.
[6] Ohl, Fabien, Consommation et Société, în Cahiers Pluridisciplinaires sur la consommation et l’interculturel, ed. L’Harmattan, Paris, 2002, pp. 47-58.
[7] Tocqueville, Alexis de, De la démocratie en Amérique, Ed. Gallimard, Paris, 1961, vol. I, partea a doua, cap. VII, p. 226: „Nu cunosc nici o țară unde să domnească în general mai puțină independență de spirit și adevărata libertate de discuție ca în America”.
[8] Boudon, Raymond, L’Idéologie ou l’origine des idées reçues, Ed. Fayard, Paris, 1986.
[9] Baechler, Jean, Qu’ est-ce que l’idéologie?, ed. Gallimard, Paris, 1976.
[10] Odobleja, Ștefan, La Psychologie consonantiste, ed. Maloine, Lugoj, 1938, vol. 2, p. 712.
[11] Otto, Rudolph (1917), op. cit.
[12] Lamartine, Cours familier de Littérature, Entretiens LXXXIII – cap. I-XXXIV, p. 305 și urm., vol. 14, ed. Firmin Didot, Paris, 1856.