Lucian VASILIU
De câte ori deschid spre lectură/ relectură colecția revistei Convorbiri literare, îi zăresc printre litere, cuvinte, rânduri pe Daniel Dimitriu (1945-2017), rafinatul critic literar, și pe Ioanid Romanescu (1937-1996), indicibilul poet. Ambii, redactori ai revistei junimiste, în perioada ei de glorie națională, când redactor-șef era tânărul prozator Corneliu Ștefanache (1934-2019), cel care a reușit să formeze o echipă recunoscută larg, între 1972 și 1976, cât timp a fost redactor-șef, echipă alcătuită din juni critici și eseiști, precum ieșenii Val Condurache, Alexandru Dobrescu, Mihai Drăgan, George Pruteanu, Florin Faifer, Alexandru Călinescu, Constantin Pricop, dar și din colaboratori relativ tineri și prestigioși precum Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Aurel Sasu, Mircea Muthu etc. Erau publicați și foarte tinerii Ioan Holban, Mihai Dinu Gheorghiu, Liviu Antonesei, Valeriu Gherghel, selectați din presa studențească ieșeană.
De un timp, cu adunarea deceniilor și scăderea nopților, visez, se pare, mai mult, mai concentrat și mai selectiv. Visez nu numai drone în loc de îngeri, ci și scriitori jucând șah în paradis, pescuind poeme în Deltă sau propunând ca o bibliotecă județeană prestigioasă să fie strămutată, cu tot tezaurul ei, în edificiul abandonat al gării de tip sovietic, din cartierul ieșean Nicolina, mărginit de Calea Ferată Lactee (sic!), a tuturor cititorilor!
Ácele de pescuit mergeau la export
După imundele Teze PCR din vara anului 1971, după aparenta deschidere a ferestrei României socialiste spre lume (contextul ne-a fost favorabil, de prin 1960, când soldații sovietici s-au retras de la noi, iar în Europa apăreau semne de dezgheț postbelic, între Est și Vest!), după ceva „liberalizare” entuziastă (Paul Goma și alte spirite iconoclaste s-au înscris, credule, în PCR), plasa ideologică a devenit din ce în ce mai ghimpată! Nu mai insist asupra frontierei rușinoase de la Prut, dintre români și români. Ochiurile se îngustau, urechile se ciuleau, ácele de pescuit mergeau la export.
Îmi pierdusem tatăl. Mama noastră creștea trei băieți, în condiții precare. Descopeream biblioteca paternă, biblioteca liceului, biblioteca municipală din Bârlad, istoria și geografia, latina și germana, literatura, artele.
La sugestia profesorului de română, Mihai Daraban, am trimis poeme tinerei poete Ana Blandiana, care răspundea publicului la rubrica de Corespondență (un fel de „Poșta redacției”) a revistei Contemporanul, publicație prestigioasă în epocă: o gestiona bârlădeanul universitar și istoric literar George Ivașcu, ulterior coordonatorul publicației principale a Uniunii Scriitorilor, săptămânalul România literară.
Eram în clasa a XII-a, la început de an 1972. Răspunsul generos, de susținere, al Anei Blandiana (nu contenesc să îi mulțumesc și să o elogiez) mi-a deschis calea continuității.
Căsuțele evreiești tăcute ca niște băbuțe
În anul următor, aflat la studii postliceale în București (ratasem admiterea la Facultatea de Drept!), i-am scris, din proprie inițiativă, tânărului poet Ioanid Romanescu din Iași. Răspundea de secțiunea poezie, la recent reapăruta Convorbiri literare (din anul 1970), după o pauză mare, urmare sovietizării din deceniile încarcerate.
Ioanid (care a dorit să mă și cunune religios, peste ani!) m-a debutat, surprinzător, cu cinci poeme, grupate sub titlul „Naștere”. La rubrica „Dintre sute de catarge”: Un poet – Lucian Vasiliu.
Se întâmpla în nr. 16 (40), din august 1973. Aveam 19 ani și îl visam mereu pe tatăl meu, interbelic european.
„Cu un an în urmă, primeam din partea unui elev al Școlii de Biblioteconomie din București, un plic voluminos. Poeziile erau interesante, câteva dintre ele chiar publicabile (…). Într-una din zile a venit însuși Lucian Vasiliu, un tânăr tăcut, cu înălțimea lui îndoită de teancul de manuscrise pe care îl avea sub braț. Nu am schimbat între noi decât cuvinte de salut, pentru că în urma lecturii poeziilor sale nu mai era nevoie de o altă conversație.”
Astfel scria Ioanid Romanescu în prezentarea debutului meu.
Biroul lui de redactor se afla în fostul palat administrativ al Iașilor, devenit, după al doilea resbel, sediu de muzee cu un patrimoniu excepțional, spațiu al Bibliotecii Județene (mutată între timp în locuri improprii!) și al unor instituții culturale în căutare de sedii rezonabile. În acel timp, eram „ieșean” pentru o lună de zile: în practică la biblioteca asachiană. Împreună cu alți colegi, eram cazați la Liceul Economic, din Sărărie, în apropiere de celebra BOLTA/ Borta RECE, junimist-interbelică. Matinali, în drum, pe jos, spre Palatul Culturii, ne strecuram printre căsuțele evreiești tăcute ca niște băbuțe ieșite pe bancă în lume, resemnate, în penumbră de porți scorojite, supraviețuitoare ale seismelor de tot felul.
O rețea importantă de subterane gemea
Cumpăram de la un chioșc modest, din Târgu Cucu, savuroși covrigi balcanici. Mahalaua mirosea a Bizanț.
Treceam pe lângă fosta monastire Golia (cu amintirea diaconului junimist Ion Creangă și a focurilor lui de armă nărăvașă!), pe lângă biserica Bărboi (unde este înmormântat pașoptistul Alecu Russo, nume important al revistei Dacia literară), înaintam printre edificii gata parcă de prăbușire, din strada/ ulița celebră „Costache Negri” (de nerecunoscut azi), pe lângă Hala de Pește (construcție suplă, inedită atunci, realizată cu schelet metalic, după un proiect al echipei lui Gustav Eiffel) – lucrare monument istoric, demolată în anii 1980.
Ne strecuram pe lângă casa medievală, de lângă Biserica Domnească (casă salvată miraculos, devenită Muzeul Mitropolit Dosoftei – de literatură română veche), savurând soarele văratic ieșean, rostogolit de după dealurile Ciric și Șorogari, evadat parcă din România de Est, de la Chișinău.
Habar nu aveam că în toată acea zonă o rețea importantă de subterane gemea de legende și de istorie încătușată, în așteptarea arheologului Nicolae Pușcașu (un timp colegul meu de muzeografie la complexul muzeal din Palatul Culturii), cel care a presat, riscant, autoritățile timpului să nu construiască ACOLO banale și înghesuite blocuri socialiste (de regăsit și la Ulan Bator, și la Tirana).
Între timp, parțial restaurate, pivnițele, hrubele, cavele, tunelurile de refugiu din timpurile cronicarilor Costin, Ureche, Neculce, și-au aflat, din fericire, după schimbările din anii 1990, destinații adecvate, cuprinzând și Galeriile de Artă „Dan Hatmanu”, de exemplu.
Într-una din acele case șubrede, dar domnești, boierești odinioară, burghezo-moșierești înainte de naționalizare, demolate după cutremurul din 1977, în acea zonă locuia și unul dintre amicii lui Ioanid Romanescu, respectiv hâtrul autor de varii texte Ion Costachi (pseudonim; pe numele lui autentic era Ion Boroda).
Păhăruțele înnobilate cu licori
De multe ori l-am însoțit pe Ioanid în casa primitoare a generoasei familii borodiene, la un fel de cenaclu, cu lucru pe pagini, cu șah, cu plăcinte cu bostan din piața vecină și alte bunătăți vrednice de „rețetele cercate de bucătărie” ale cuplului Mihail Kogălniceanu – Constantin Negruzzi, pregătite la cuptor personal de „duduia Elena”, asistentă medicală prețuită în viața cotidiană, gospodină pe care o alinta șăgalnic marele expert în dame „Don Ioanid”, doamnă îngăduitoare cu păhăruțele noastre înnobilate cu licori din podgoriile sfătoase ale Ținutului Tutovei sau ale parohiilor Episcopiei de Huși. Ion Boroda slujea ca muzeograf, custode charismatic la Monastirea Galata!
Ioanid era „băiet de țară”. Venise de multe ori pe jos, modest, de la Voinești și până în Iași, cu poeme pentru evaluare la DUDUIA Otilia Cazimir. Uneori, prin zăpezi grele, cu bocanci legați cu sârmă, ducând în spate un săculeț cu făină pentru poeta din cartierul vechi Beilic-Bucșinescu.
Marginalizată un timp de noul regim, Otilia Cazimir îi va însoți, cu prezentare elogioasă, cartea lui de debut, din 1966, numită Singurătatea în doi.
Absolvent al Școlii Normale „Vasile Lupu”, prin 1957 era soldat nonconformist, transferat dintr-o unitate în alta. Între 1959 și 1964 fu învățător la Voinești, dar deseori prezent în Iași, mai ales în cenaclul boem, animat de câteva figuri memorabile, în camera-vapor a camaradului generos Constantin-Liviu Rusu, spațiu studențesc de „rezistență prin cultură”, dominat de lecturi, dezbateri, cărți rare, de un colț de pâine neagră, de marmeladă și miez de nuci, de ceva șliboviță boemă, întremătoare, în context labișian, de lupte cu inerția. Erau juni care își căutau rostul, precum George Bălăiță, Cristian Simionescu, Adi Cusin sau Cezar Ivănescu.
În 1964-5 îl aflăm corector la revista Ateneu din Bacău. Longeviv, poetul laureat Ovidiu Genaru este singurul supraviețuitor al redacției de atunci!
O atmosferă dezolantă, cu oportuniști anacronici
În 24 noiembrie 1964, Ioanid îi scrie, din Onești de Bacău (unde se căsătorește prima oară) amicului tecucean Dionisie Duma (pe care îl va publica, ulterior, din când în când, în Convorbiri literare):
Iubite Dionisie,
Mare amărăciune mai îndur. Încă nu am serviciu. Mi-e groază să mai trăiesc așa – întreținut de soție (profesoara de fizică Liliana-Maria Cupșa, fiică de deținut politic – n.n.). Cu 2-3 sute de lei de pe ici de pe colo, pe poezie, nu mai pot s-o trăiesc. N-am pantofi, n-am căciulă (de palton nu mai zic). Cronica (revista ieșeană – n.n.) apare la 1 ianuarie ’65. Mai bine n-ar mai apare. Că m-am scârbit de când aștept (un post promis în organigramă – n.n.).
În 1969 demisionează de la Ateneu, sperând așezarea în râvnitul lui Iași. Îi scrie prozatorului Corneliu Ștefanache (redactor-șef adjunct al revistei Cronica):
Iubite dom᾽ Corneliu
Vă trimit încă o dată poezii. Nu mă uitați (…).
Deci, la editură (se constituia echipa primei și singurei edituri din Moldova postbelică – n.n.). Nici Dv., nici Dl. Iacoban (autoritățile au decis în final: Corneliu Ștefanache la Convorbiri literare, Mircea Radu Iacoban la editura Junimea – n.n.).
Zău, după atâtea promisiuni… (…).
Sau, altfel spus, Iașul mă alungă și în forma aceasta? Dar eu de acolo sunt, de acolo vin, acolo mă voi întoarce, odată, pentru totdeauna (…).
Poate aflați, poate sunteți în posibilitatea de a-mi da un post. Chemați-mă! Eu nu am fugit din Iași, eu am fost alungat (…).
Aaa! Nu sunt docil, dar nici nu voi fi – niciodată! (între 1970-72 poetul va fi inspector la Casa Județeană de Creație Iași, iar din 1972 redactor-șef la secția de poezie a revistei Convorbiri literare – n.n.).
Vă strâng mâna cu prietenie și considerație,
Ioanid
Debutase cu două poezii, în revista Iașul literar, nr. 11 din 1961. Din 1962 este student al Facultății de Filologie din Iași.
Inspector cu probleme muzicale la Centrul de Creație, poetul va coordona și Cenaclul „Ion Creangă”. La câteva „ședințe” am participat și eu, invitat de amfitrion, într-o atmosferă dezolantă, cu oportuniști anacronici, spre disperarea rebelului Ioanid, riguros, selectiv, iubitor excepțional al limbii materne și al gramaticii românești.
În București frecventasem, în anii postliceali 1972-4 un veritabil cenaclu, Junimea, al Universității vechi, coordonat de reformulatul, în sensul cel mai bun, Ovid S. Crohmălniceanu. Diferența era uriașă între cele două tipuri de reuniuni dedicate actului de creație literară.
Un poet puternic și cu personalitate
Am părăsit hardughia „cenaclieră” de lângă Primăria ieșeană, în favoarea Casei de Cultură a studenților, unde criticul literar Virgil Cuțitaru conducea cenaclul „Mihai Eminescu”. Era secondat de colegul meu de postliceală biblioteconomică, poetul Emilian Marcu, cu care aveam să împart vreo două-trei „gazde”, foarte hazlii/ ciudate azi (un holișor de casă parohială; apoi, un fel de semipod, într-o casă-ruină, unde ascultam, bruiate, radio Europa Liberă și Vocea Americii). Virgil Cuțitaru era, în acel timp, și redactor, apoi redactor-șef, ulterior director interimar al editurii Junimea. Avea să îmi pună bețe în roate, timp de 2 ani, la cartea mea de debut; volumul Mona-Monada, incomod, a apărut, cu șanse și dificultăți, abia în 1981, în loc de 1979, când obținusem premiul pentru debut al editurii Junimea, precum și premiul național „Nicolae Labiș” de la Suceava. Virgil Cuțitaru suferea că îl abandonasem, cumva, frecventând doar Cenaclul Junimea de la Casa Pogor, condus de rafinatul critic literar Daniel Dimitriu, redactor la Convorbiri literare.
În acea perioadă, comentând volumul Trandafirul sălbatic, Nicolae Manolescu consemna în România literară nr.49/ 1978: „Ioanid Romanescu este un poet puternic și cu personalitate”.
Pentru opera poetică restituită relativ recent, recomand volumul Vă rog să revizuiți statutul meu de poet, antologie și studiu de Bogdan Crețu, Iași, Junimea, 2017.
Treptat, contextul social general se deteriora. Ioanid își afla refugiul în muzică (compoziții la pian, trompetă), în matematică. Sau în șahul în care excela! Oriunde: cu Laurențiu Ulici sau pe terasa Neptunului văratic al scriitorilor; în redacția revistei Cronica sau la Colocviile sadoveniene din Copoul muzeelor literare, cu Stelian Baboi sau cu Nicolae Turtureanu, mai cu seamă, marii lui visători – padișahi!
Se recăsătorise cu profesoara de română, dna Marlene Krauss-Meister, de origine germană, care îi adusese pe lume o fiică pe care o adora: Antilia.
În martie 1989 se recăsătorește cu profesoara Camelia Poienaru, care i-l dăruiește, în 24 decembrie, pe fondul Revoluției, pe fiul Liberto, demn de Neamul Ioanizilor, cum se exprima poetul-tată ferice!
Umorul, autopersiflarea, colocvialitatea
Recunoscut și pentru pasiunea pescuitului, îi scria amicului gălățean Sterian Vicol (poet pe care, de asemenea, îl debutase) despre achiziționarea unor „aparate de înaltă performanță în domeniul pescuitului oceanic”. Umorul, autopersiflarea, colocvialitatea „piratului” era apreciată și de alți amici de „aventuri” diverse, scriitori precum Dumitru Pricop din Țara Vrancei; băcăuanul devenit bucureștean Vasile Bardan; Dan Movileanu din Movilița vrânceană; nemțenii lui Aurel Dumitrașcu, Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe și Daniel Corbu; ieșenii Mihai Leoveanu, Mariana Codruţ, Valeriu Stancu, Nichita Danilov, Valentin Talpalaru.
Își dorea, în mod expres, trei lucruri:
– să se instituie ZIUA NAȚIONALĂ A SCRIITORULUI;
– să se introducă disciplina ȘAH în școli;
– să se facă un drum european între cele două MOLDOVE românești.
După câteva episoade de pescuit, la care m-a invitat (el a fost inițiatorul meu în acest domeniu!), i-am dedicat o parodie (în perioada în care exersam în acest gen, publicând cu pseudonim, în principal în revista Cronica și în Almanahul Convorbiri literare):
PESCĂREASCĂ
Uneori se termină și peștele din baltă
s-a mai întâmplat, ei și, fir-ar să fie –
mai înjură omul, de-o maltă, de-o ialtă
însă nu mă las de pescărie!
Poate mâine-n zori va fi altcum;
pân-atunci dăm clanța cu ulei –
uite-așa prinde duh și Ursa Mare
luminând pe baltă crapii mei
Dacă plouă, nu e bai, stăm bine –
neamule, sosesc și alți pescari.
Convorbim, deși-i cam frig, e drept:
sare înc-un dop de la Cotnari!
Se întâmplă, cum să-ți spun, se-ntâmplă
însă vezi, niciunul nu disperă –
zarurile fost-au aruncate
(am resurse cât o hahaleră!)
Uneori se termină și peștele din baltă
sunt pățit, ei și, fir-ar să fie –
trece ziua (câte nu trecură!),
însă nu mă las de poezie
Dacă i-a plăcut parodia? Mi-a zâmbit ca un calif: – Te voi mai lua cu mine la balta miraculoasă „Ochiul lui Dumnezeu”!
Martie 2025
ValeaLU de IAȘI