În bucătărie la Radu ANDRIESCU

Șerban AXINTE

Șerban AXINTE: Dragă Radu, ne cunoaștem de-o viață, am putea spune. Te-am văzut prima oara la lansarea cărții tale de debut, Oglinda la zid (1992). Poezia ta mi-a lăsat o puternică impresie, cu toate că eu eram foarte tânăr și înțelegeam puține lucruri din poezia contemporană. Aș vrea să discutăm despre debutul tău și de anii premergători acestuia, despre volumul colectiv în care ai fost publicat. Cum a fost? Cum erai tu atunci?

Radu ANDRIESCU: Nu eram nici eu lămurit încotro merge poezia mea. La vremea aceea, adică prin anii optzeci, aveam deja vreo două decenii de scris – sau spus – poezie. De spus, pentru că primul text vag poetic a fost spus de mine undeva la Dijon, în Franța și notat de mama mea. Părinții mei, amândoi profesori, erau mult mai conștienți de „literatură” decât eram eu la șapte ani. Notița mamei mele s-a pierdut, din păcate, dar menționez întâmplarea în Oglinda la zid, din cartea de debut. Dacă ne întoarcem ceva mai devreme, la debutul colectiv din 1987, parcă, lucrurile nu stau mult mai bine. Treceam printr-o perioadă novaliană, fără să-l fi citit pe Novalis. Doar vreo doi ani mai târziu am citit „Imnuri către noapte”, text apărut pentru prima oară în 1800, și atunci mi-am dat seama cât de puternică era unda romantică din poemul cu care debutam într-o carte colectivă din ’85 – între timp am găsit prin vrafurile de cărți din cameră un exemplar din cărticica aceea și văd că e publicată în ’85, nu ’87, cum reținusem eu. Deci cu exact patruzeci de ani în urmă.

Ceva mai sus spun „poemul cu care debutam”, la singular, pentru că i-am dat spre publicare doamnei redactor doar un poem în proză, lung de treizeci de pagini. Doamna aceea foarte simpatică m-a rugat timid să tai poemul „Întinderi” în mai multe părți, drept pentru care pare acum să fie o colecție de 11 poeme în proză, ceva mai scurte.

Ș.A: S-a spus că poezia ta din primele șapte volume e de extracție americană. Ai scris și o teză de doctorat despre influența poeziei americane asupra celei românești. Ai descris acolo și propriile tale mecanisme de absorbție ideatică și stilistică? A fost demersul tău unul pro domo?

R.A.: În primul rând, teza era ceva mai ambițioasă: comparam poezia anilor ’80 de la noi cu se întâmpla în același deceniu în SUA, dar și în Rusia. În fine, Uniunea Sovietică, la vremea aceea, dar mă interesa în special poezia de limbă rusă – am folosit surse în limba engleză pentru acea parte a doctoratului și am cerut ajutorul colegelor mele de la Catedra de Slavistică. În plus, titlul e Paralelisme și influențe culturale în lirica română actuală, primul cuvânt fiind „paralelisme” pentru că ce se întâmpla la noi în anii ’80 nu avea absolut nicio legătură cu ce se întâmpla în SUA sau Rusia! Dacă au fost influențe ale poeziei americane la noi, în acea perioadă, trebuie să coborâm ceva mai departe în timp. Dar americanii, în anii optzeci, aveau cu totul alte direcții: ceva care se numea „l=a=n=g=u=a=g=e poetry”, o poezie extrem de interesată de materialitatea textului literar și un neoformalism populist, care a prins foarte bine la un public obișnuit cu poezia așa cum au învățat-o la școală, cu rimă, ritm, strofe de câte patru versuri etc. Partea bizară e că poezia limbajului, foarte sofisticată, deci elitist, era practicată de neomarxiști, pe când cea populistă, de poeți care proveneau din straturile superioare ale lumii corporatiste, cum e cazul lui Dana Gioia, văzut ca unul dintre teoreticienii importanți ai mișcării. De partea cealaltă sunt poeți ca Charles Bernstein, Ron Silliman sau, preferata mea, Lyn Hejinian. Dar cartea mea a apărut în 2005, deci scriam la ea de prin 2003 – dar atunci aveam deja trei cărți publicate, care nu aveau absolut nimic în comun cu poezia limbajului – despre neoformalism nici nu e cazul să mai pomenesc. Acum, în schimb, există la noi un interes crescut pentru formă, să vedem unde merge.

Dacă a existat la mine vreo influență a poeziei limbajului, asta nu se întâmpla decât în 2004, când scriam lucrarea de doctorat, și numai într-un singur text din Punțile Stalinskaya, „marele baraj de la assuan”. Sigur, generația Beat poate fi simțită în restul poeziei mele, așa cum poate fi simțită și la optzeciști. În plus, sunt anglist. E normal să fiu atras de poezia de limbă engleză. Dar, cu excepția acelui unic poem din Punți, la care sunt sigur că nu se gândesc cei care vorbesc despre influențele americane din poezia mea, și a unei brize proaspete care vine, totuși, din poezia americană a anilor cincizeci în poezia noastră, nu doar a mea, nu văd cum poezia americană m-ar fi influențat mai mult decât lunedismul românesc – doar că l-am descoperit cu adevărat mai târziu decât unii congeneri.

Ș.A.: În literatura ta nu mărturisești prea multe despre tine, cu toate că ea pare a avea o componentă autobiografică. În cazul în care am intuit corect, dar și în caz contrar, te rog să-mi spui ce crezi despre mărturisirea de sine în literatură? Mă gândesc acum și la cartea ta Fire lungi de wolfram din 2022.

R.A.: Dragă Șerban, nu știu ce e poezia mea dacă nu o lungă confesiune, de peste treizeci de ani. Spui că poezia mea „pare a avea o componentă autobiografică”. Îmi pare rău că nu mă crezi sincer, de la Oglinda la zid, din 1992, poem în șapte părți care e clar o confesiune, până la chiar ultimul text publicat într-o carte de mine, „Apăsător”, de la sfârșitul volumului Versiunile noastre imperfecte, publicat de Blecher anul acesta! Ba, aș zice că începutul poemului „Apăsător” e ditamai spovedania: „nu mai sunt în samsara/ dar știu că nu am loc în nirvana// am fost păcătos/ am băut zeci de ani și de litri/ am fumat zilnic sau accidental/ până mi-au înțepenit/ degetele de la picioare/ de la zahărul păcatelor/ de la fumul plăcerii// nu mai merg/ nu mai respir/ nu știu dacă mai sunt/ sau cum e să fii// sper că nu sunt apăsător// sper că discuțiile pline de biografeme/ nu strivesc corola de minuni”.

E posibil să înțelegem diferit „mărturisirea de sine în literatură”.

Trebuie să fac o precizare. Folosesc măști în trei dintre cărțile mele noi: Când nu mai e aer (2016), Gerul dintre ei (2017) și Jedi de provincie (2018). Aș spune că, într-o mai mică măsură, măștile apar și în Animalul diafan (2019), dar dispar practic de tot în ultimele cărți, Fire lungi de wolfram (2022) și Versiunile noastre imperfecte (2025). În Fire lungi de wolfram, carte pe care o pomenești, există, într-adevăr, două texte mai lungi, în secțiunea centrală, care vin din experiența trăită de-un prieten de-al meu, nu din experiența mea. Dar cam atât.

Lucrurile stau așa: după 2010, când publicam Metalurgic, o carte cu 50 de pagini noi și 50 de pagini de antologie, nu am putut să mă mai apropii vreme de 5 ani sau chiar mai mult de persoana întâi. Nu mai ieșeau texte bune, la persoana întâi. Pe la mijlocul lui 2015, când descopeream Cartea fețelor, am postat două texte la persoana întâi la fel de proaste ca cele scrise după Metalurgic. Eram total dezamăgit de mine și, sincer, nu credeam că mai public vreodată poezie. Asta până într-o zi când am scris primul text scurt la persoana a treia, cu Ana și Mariana, două surori de vreo șapte ani (vârsta de atunci a fetei mele) și mama lor singură, corporatistă. Mi-a plăcut ce a ieșit, dar era o mască. Treceam printr-o perioadă mai complicată și măștile mă ajutau să „mărturisesc”. În Gerul… vorbesc despre părinții mei, dar total atipic. E mult teatru, butaforie și fizică cuantică acolo. Este probabil cel mai complicat volum al meu, dar măștile, teatrul, mama sferică îmbrăcată în costum de piele, pe motocicletă, revenirea într-o sufragerie plină cu vrafuri de teze, lângă un bărbat în vârstă, rătăcit, totul mă ajuta, din nou, să mărturisesc. Poate nu așa cum se așteaptă cei mai mulți dintre cititori, dar în toată butaforia aceea cuantică e un om pitit în umbră.

Am o colecție uriașă de definiții ale poeziei, dar mă întorc mereu la un vers de Emily Dickinson: „Tell all the truth but tell it slant”. Spune întreg adevărul, dar spune-l pieziș. Poezia nu e un raport sau o fișă medicală. Pentru asta există specialiști. Care e drumul „pieziș” al cuvintelor, al ideilor sau al biografemelor, asta depinde de fiecare autor în parte.

În ultimele două cărți, după cum spuneam, am reușit să folosesc din nou persoana întâi. Să nu mă mai ascund după măști.

Ș.A.: Ai fost unul dintre membrii de bază ai Clubului 8? Cum te-a stimulat gruparea și cu ce fel de amintiri ai rămas din acei ani?

R.A.: Întâlnirile noastre informale, dar și cele care luau forma unui cenaclu, erau o gură de aer proaspăt pentru noi toți. Ana Săndulescu a coordonat un volum în care pot fi găsit multe răspunsuri la întrebarea ta: Prietenii și Literatura. Club 8, OuTopos și invitații lor (Casa de pariuri literare, 2019). Existența celor două grupuri literare era necesară, după cum bine știi. Pentru mine a fost și perioada editurii Brumar, care mi-a scos două cărți superbe, ca obiecte, îngrijite de și cu grafica lui Dan Ursachi: Eu și câțiva prieteni (2000) și Punțile Stalinkaya (2004). E posibil, de altfel, ca Punțile… să fie cea mai bună carte a mea din acea perioadă – bună, dar nu perfectă. În 2019 am „remixat” cele 700 pagini de poezie din 1992 – 2010 până au rămas doar 275 pagini, de care nu mi-e rușine. Deci a fost destul de mult de reparat. Poate entuziasmul acelor vremuri mă împiedica să văd anumite defecte. Dar în 2019 am hotărât să nu introduc în posibile antologii viitoare decât ceea ce am ales și recondiționat în Oglinda la zi, remixul meu din 2019, nu și versiunile imperfecte din anii nouăzeci și două mii.

Ș.A.: Se poate spune că tu te-ai reinventat odată cu apariția la Casa de editură Max Blecher a volumului Când nu mai e aer. Cum anume s-a produs această transformare în condițiile în care a fost una de succes? Ai obținut de atunci și câteva premii foarte importante.

R.A.: Cred că am răspuns la întrebarea ta ceva mai sus. Cât despre premii, mă gândesc întotdeauna că nu eu iau un premiu sau altul, ci cartea reușește lucrul acesta. Deci e meritul ei, al cărții.

Au atras personajele simpatice și simplitatea cărții. Și mie îmi plac lucrurile astea.

Ș.A.: Cât din poetica primelor cărți s-a păstrat și în această a doua etapă a creației tale?

R.A.: Vreau să cred că destul de mult. Dar sunt mai atent la stil. De aici nevoia de a „remixa” primele șapte cărți.

Mult timp n-am știut cum să mă raportez la ceea ce am scris atunci. Erau cam 50 de pagini care îmi plăceau cap-coadă și care au rămas, de altfel, nemodificate în remix. Dar nu aveam curajul să elimin sau să modific restul de 650 pagini. Partea de antologie din Metalurgic a fost ușor de editat. Erau cele 50 de pagini care îmi plăceau. În 2019, după patru cărți noi și o idee mai clară despre poezia mea, mi-a fost destul de ușor de făcut ceea ce ar fi trebuit să fac de ani buni. Mi-au trebuit însă șase luni, pentru remix. Acum mă simt mai liniștit. Cât despre diferențe – am scris deja despre cea mai importantă dintre ele, trecerea, pentru un timp, la persoana a treia.

Ș.A.: După Când nu mai e aer nu te-ai mai oprit. Au urmat alte câteva cărți remarcabile. Recent a apărut Versiunile noastre imperfecte. E o carte foarte bună care sper să se bucure de toată atenția cititorilor și a criticilor. Vorba șamanului Manasia, să-și facă lumea tricouri cu versuri scurte din cartea asta. Tu ce așteptări ai de la această carte și cum resimți tot acest proces în care te afli? Realizezi că trăiești ani de grație?

R.A.: Dragă Șerban, de vreo doi ani îi zăpăcesc pe amici la cap cu niște vorbe sentențioase: nu mai scriu poezie! Tot mai des, ei zâmbesc sau râd când spun chestia asta. Dar am convingerea că este important să fii conștient de faptul că ceea ce pare un flux nesfârșit poate ajunge oricând la un capăt. Am trăit asta în 2010 și sunt pregătit. Nu ar avea rost să mă apuc să scriu cărți proaste, după ce am publicat câteva bune. Cât despre Versiuni…, îi urez vânt în pupă! Nu sunt un promotor foarte înverșunat. Vreau ca volumul să ajungă la oameni cărora să le placă să citească poezie. Pot doar să sper că se vor bucura și de cartea mea… (Apropo de faptul că nu mai scriu poezie: mă bate un gând, am o idee, e ceva acolo…)

Ș.A.: Cum scrii tu, unde scrii tu? La masa de scris în care se află și biblioteca sau într-unul dintre cele două „spații sacre” dintre ale tale, anume, terasa casei tale și bucătăria?

R.A.: În bucătărie. Acolo pot să și fumez. Pe telefon. Mi-e frică să nu stric tastatura laptopului. N-ar fi prima dată. Acum folosesc un laptop foarte ieftin, portabil, pe care îl pot duce ușor la cursuri. Dar specialistul mi-a spus că e o firmă necunoscută, dacă stric tastatura, nu mă poate ajuta.

Nu aș spune că am vreun spațiu sacru. Pe terasă cred că nu am scris niciodată. La birou, deci la laptop, am suficient de lucru. Bucătăria e departe de a fi un spațiu sacru. Dar am scris destule cărți acolo. În timp, și alții au scris texte sau uneori bucăți bune de carte. A fost acum câțiva ani o americancă în Iași, Jamie, cred că o ții minte. A scris multe pagini din Alexander, cartea ei de debut în State, la masa din bucătărie. Ajunsă în SUA a avut un moment de anxietate. A aruncat printul într-un tomberon și a tras cu arma automată în tomberon. E și ăsta un mod de a rezolva problema poeziei.