Ala SAINENCO
Pentru 3 iunie 1887, Buletinul meteorologic anunța în Botoșani cer senin și +16 C. În țară, temperaturile variau între 10 și 18 grade. Doar în Alexandria, Măgurele și Râmnicu-Sărat era ceva mai cald decât în Botoșani. Observații și pronosticuri meteo mai exacte și mai detaliate se știau, din presa vremii, la București, de la observatorul Institutului Meteorologic, condus de St.C. Hepites, și, mai detaliat, la Galați, la Observatorul Meteorologic dirijat de DJ.S. Vlassopulo. Despre direcția și forța vântului, la Botoșani, buletinele nu anunțau nimic. Acesta însă avea să izbucnească în rafale, transformându-se în furtună la Botoșani și provocând unul dintre cele mai mari incendii din istoria orașului.
Incendiul izbucnise pe 3 iunie 1887, la ora 13:45, după cum o vor arăta cercetările de mai târziu.
„… focul grozav ce-a fost în oraș de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire totul scosesem din casă, numai patul cu nenorocitul meu frate rămăsese la care pierdusem tot curajul, ce puteam face cu el care este întrʼo slăbăciune de nu se mai poate râdica singur. Însă bunul D-zeu a știut cel puțin în momentul fatal de mine.
Răpegiunea pompierilor și a vecinilor mʼa scapat de cel mai mare pericol, care sʼar fi desfășurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai pe care lʼași fi calicit fizic din nou scoținduʼl afară, cu fricțiunea de 4 grame de mercur; era un vânt răce ca toamna, cura lui nu-i permite cea mai mică răceală”, îi scria, în una din scrisori, de la Botoșani, din casa de pe strada Sf. Nicolae, nr. 8, Harieta Eminovici Corneliei Emilian (Scrisori 1893: 11).
De cealaltă parte a orașului, focul se apropia de casele din Calea Națională, nr. 179, de lângă biserica Uspenia din Botoșani, pe care, în 1842, Vasile Iurașcu le cumpăra pe numele fiicei sale Raluca, căsătorită cu Gheorghe Eminovici, pentru a-i asigura o parte din banii de zestre. Tranzacția se făcuse cu epitropul Iordache Cheșcu, fratele răposatei Soltana Cheșcu, Iurașcu plătind pentru case 450 de galbeni (Ungureanu 2001: 264).
Casele fuseseră scoasă la mezat în 1841, după decesul proprietarei Soltana Cheșcu, prin publicarea unui anunț, pe data 6 martie, în Foae sătească:
„În acest oraș săvârșindu-să din viiață Soltana Cheșcu, între altă avere iau rămas și o casă cu locul ei tot aicea, care prin rezoluția de la 28 Fevruarie trecut, hotărându-se a să vinde de veit prin mezat, se publică în termin de 6 luni, spre știința pretentatorilor și a doritorilor de a o cumpăra” (Foae sătească 1841, 12: 84).
Soltana Cheșcu însăși încercase, în câteva rânduri, să vândă casele încă în 1839. Foaia sătească a Principatului Moldovei publica, în numărul 19 din 6 august 1939, primul anunț, în care sunt trecute și dimensiunile terenului aferent: „Judecătoria Ținutului Botoșenii Iulie 3 anul 1839, No: 4947 Dii Soltana Cheșcu prin jalobă au cerut la acest Tribunal ca să i se vândă prin mezat casele cu locul lor ce le are în acest oraș, a căror mărime este: 36 stânjeni 2 palme față alăturea cu ulița, 19 stânjeni parte despre locul sf. Sale Iconomului Ioan, 38 stânj. 1 palmă dosul locului, 4 stânj. 5 palme capătul despre târg, fiind siguripsite prin toate formile pentru lipsurile zăstrii sale de la fostul ei bărbat răposat Neculai Damianovici, și după cercetările titlurilor proprietății, s-au dezvălit drept proprieta a Dsale jăluitoarii, deci se publicarisește în termen de 40 zile despre vânzare în mezat a arătatelor case, spre știința ahotnicilor mușterei, și a celor ce ar ave vre o pretenție, ca să le înfățoșeze la acest Tribunal” (Foae sătească 1939, 19: 96). Soltana Cheșcu nu-și poate vinde „casele cu locul lor”, însă vinde 4 stânjeni din terenul care îi aparținea vecinului său, economului Ioan, aceasta reieșind din anunțul publicat în suplimentul la Foaia sătească a Principatului Moldovei din 3 septembrie 1939, numărul 23:
Planul Târgului vechi Botoșani în 1872, după ridicarea inginerului Ștefan Emilian (Arhivele Statului Botoșani, după Eugenia Greceanu)
„Judecătoria ținutului Botoșenii. August 7 anul 1839, No: 5606 Dii Soltana Cheșcu prin particularnică alcătuire de veci, au vândut 4 stânjeni loc din trupul locului ce are în acest oraș, sf. sale Iconomului Ioan de la Biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului tot de aice în preț de 60 galbini, prin jaloba ce au dat acestui Tribunal au cerut de a se încredința zapisul vecinicii vânzări, urmat din partea sa către cumpărătoriu, care pe de o parte s-au încredințat vremelnicește pentru ne strămutarea alcătuirii ambelor părți, iar pe de altă parte se publicarisește în termin de 6 luni, spre știința pretendatorilor ce vor fi, ca să se înfățoșeze la această Judecătorie” (Foae sătească 1939, 23: 122).
Un alt anunț, publicat în numărul 3 din 21 aprilie 1840 al Foii sătești, arată că Soltana Cheșcu vinde, în aprilie 1840, încă o parte din teren: „April 4, No. 1423 și 1422 – Dei Soltana Cheșcu, din locul caselor ce au avut în acest târg, au vândut 18 stânj. față parte din jos, Dsale spițerului Iohan Binder cu preț 239 galbini blanc; un alt loc sterp tot de aice Dsale Țezar Scoto cu preț de 60 galbini” (Foae sătească 1940, 3: 12). Soltana Cheșcu încasase, prin urmare, din vânzarea unor părți din teren, 359 de galbeni. Ce a rămas după aceste vânzări, adică puțin mai mult de jumătate din acel loc, cu tot cu case, a cumpărat, în 1842, pentru suma de 450 de galbeni, Vasile Iurașcu pentru fiica sa, Raluca.
După toate scăderile, dacă nu au existat și alte vânzări, casa scoasă la mezat pe 6 martie 1841 trebuia să fi avut un teren aferent cu următoarele dimensiuni: 18 stânjeni, 2 palme (≈40 m) x 15 stânjeni (≈33 m) x 38 stânjeni (≈85 m) x 4 stânjeni 5 palme (≈10 m).
Atunci când o vinde negustorului Iosăp Munteanu, terenul era, după cum o arată măsurătorile, redimensionat: 13 stânjeni (≈30 m) x 17 stânjeni, 2 palme (≈ 38,5 m) x 14 stânjeni (≈ 31 m) x 18 stânjeni, 5 palme (≈ 41,54 m) (Ungureanu 2001: 334). În hotărnicia făcută la vânzarea casei, se mai face o precizare cu privire la poziția casei: „paisprezăci stânjini fundu locului, pi cari laturi să găsăști clădite casele și să megieșește cu locul ogrăzii neguțitorului Ștrul Leib”.
Ajunsese oare incendiul la fostele case ale căminăresei Raluca Eminovici?
Numeroase consemnări din epocă sunt mărturie a devastărilor provocate, chiar dacă se contrazic uneori: astfel, numărul caselor distruse variază între 600 și 1.000; valoarea bunurilor mobile și imobile este estimată între 2 și 5 milioane de lei și nu exista o informație clară în privința străzilor afectate. „Conform unei opinii autorizate, cel puțin clădirile din centrul vechi al Botoșaniului, inclusiv Biserica Uspenia, nu au suferit în realitate distrugeri atât de «radicale» precum cele consemnate în presa timpului”, scrie Gheorghe-Florin Știrbăț (Știrbăț 2017: 349). Opinia avizată la care face trimitere autorul este a Eugeniei Greceanu, din care cităm mai jos:
„Către sfârșitul veacului (XIX – n.n.), un ultim eveniment declanșează unificarea arhitecturală a Pieței 1907 și a porțiunii din Calea Națională cuprinsă între străzile Nicolae Grigorescu și Peneș Curcanul. Este vorba despre marele incendiu din 3 iunie 1888, a cărui descriere exagerată – sub raportul dispariției clădirilor – a dat naștere părerii că tot acel centru este o refacere târzie, de după 1890. Or, nu numai că biserica Uspenia nu s-a «consumat», dar cea mai sumară examinare dovedește existența unor clădiri mult mai vechi (farmacia Gorghias, clădirea din Piața 1907 nr. 14 ș.a.), fără a mai vorbi despre rețeaua pivnițelor pe mai multe nivele. Este probabil că acest incendiu a înlăturat ultimele «dughene din paianturi» care existau încă în 1857 și a impus refaceri însemnate ale nivelelor superioare. (…) Trebuie însă precizat că arhitectura occidentală a fațadelor constituie doar un frumos decor al străzii, întrucât clădirile înglobează nucleele anterioare, iar curțile prezintă ordonanța clasică a caselor de târgoveți, cu galerii pe stâlpi din lemn, balcoane și geamlâcuri susținute de console de lemn profilate, elemente întâlnite în toată țara în zona centrului comercial al vechilor orașe” (Greceanu 1981: 54).
Eminescu s-ar fi aflat – după cum scria Harieta – în casele din strada sf. Nicolae, nr. 8.
Cu trimitere la Curierul român din Botoșani, Universul din 8 iunie 1887, scria: „Starea sănătății poetului Eminescu, din nefericire, n’a luat nici o schimbare spre bine. De cinci zile, poetul se află internat în spitalul Eforiei Sf. Spiridon din Botoșani” (Universul 1887, 146: 3).
Vechiul centru al Botoșanilor (după Eugenia Greceanu)
Bibliografie
Foae sătească 1841, 12 = Foae sătească a Principatului Moldovei, nr. 12, 23 martie.
Foae sătească 1939, 19 = Foaia sătească a Principatului Moldovei, nr. 19, 6 august.
Foae sătească 1939, 23 = Foaia sătească a Principatului Moldovei, nr. 23, 3 septembrie.
Foae sătească 1940, 3 = Foaia sătească a Principatului Moldovei, nr. 3, 21 aprilie.
Greceanu 1981 = E. Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoșani, București.
Scrisori 1893 = Scrisori către Cornelia Emilian și fiica sa Cornelia/ Henriette și Mihail Eminescu, Iași, Editura Librăriei Frații Șaraga
Știrbăț 2017 = Gh.-Fl. Știrbăț, ,,«Focul înfricoșat» de la Botoșani din anul 1887: reacții publice și frământări politice”, în Acta Moldaviae Septentrionalis, XVI.
Ungureanu 2001 = Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, București, Minerva.
Universul 1887, 146 = Universul, nr. 146, 8 iunie.