Marina MUREȘANU IONESCU

Ne propunem în prezentul studiu să punem în lumină o dimensiune mai puțin explorată a personalității poetului nostru național, aceea de traducător (I). Pe de altă parte, ne vom concentra atenția asupra receptării (II) operei eminesciene în perioada imediat următoare dispariției sale, preponderent prin intermediul primelor traduceri din creația eminesciană în alte limbi, dar și primele studii critice care îi sunt consacrate. Eminescu traducător/ Eminescu tradus, ipostaze ale conectării poetului la universalitate.

Receptarea lui Eminescu în spațiul german

Receptarea lui Eminescu în spațiul german se definește pe două direcții: receptarea critică și traducerile în limba germană din operă, poeme, proză. Ambele aspecte sunt bine ilustrate.

Interesul pentru personalitatea și opera lui Eminescu se manifestă încă din timpul vieții și imediat după dispariția sa tragică când, așa cum am precizat, se constituie progresiv mitul eminescian, poetul întruchipând figura tânărului geniu („das junge Genie”), atât de dragă romanticilor. Eminescu este raportat, comparat, cu marii romantici germani sau din alte literaturi, Kleist, Novalis, Eichendorff, Rückert, von Platen, Lenau, Nerval, Byron. Specialiștii au identificat mai multe etape ale receptării germane a lui Eminescu. Nici clișeele nu întârzie să apară. Eminescu este considerat „un Lenau român” (Mite Kremnitz) și sintagma îl va urmări multă vreme sau „ultimul romantic european”.

Meritul întâietății în recunoașterea publică a valorii poeziei eminesciene îi revine lui Titu Maiorescu care face prima prezentare a poetului destinată străinătății, prin articolele din enciclopedia Konversation-Lexikon Brockhaus (1878) și din Kleines Konversations-Lexicon (1880), convins fiind, așa cum o declară profetic în 1889, că opera lui Eminescu „va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”.

Și alte voci, și din spațiul german, prin texte scrise pentru publicul german, în istorii literare sau în reviste (Wilhelm Rudow, Georg Adam, Johanna M. Monckwitz) îl recomandă pe Eminescu drept cea mai de seamă personalitate a literaturii române. O altă contribuție importantă atrage atenția, la început de secol XX, asupra valorii lui Eminescu, teza de doctorat realizată de criticul român Ioan Scurtu, Mihail Eminescus Leben und Prosaschriften, Leipzig, 1903. Ioan Scurtu va fi primul care va pleda pentru abordarea „cu spirit critic” a totalității operei eminesciene, ținând seama și de „izvoarele biografice”, de „faptele” obiective. Avem de-a face cu prima biografie detaliată a poetului, din perspectiva unei „metode strict științifice”, deschizând astfel calea eminescologiei românești care se va dezvolta ulterior. Scurtu dorește să realizeze „portretul vieții spirituale a poetului” și analizează stadiul editării operei eminesciene, subliniind, pentru prima dată, necesitatea unei ediții critice. Contribuția sa va fi foarte apreciată de criticii germani.

Alți cercetători din spațiul german se vor apleca asupra operei eminesciene la începutul secolului XX și în perioada interbelică. Cea mai cuprinzătoare lucrare din această epocă va fi monografia lui Friederich Lang, Eminescu als Dichter und Denker, 1928, urmată de altele, ulterior, asigurând creației eminesciene un loc bine definit în conștiința publicului german. O cercetare remarcabilă a fost și cea a lui Helmuth Frisch, Sursele germane ale creației eminesciene. Identificarea izvoarelor, comentarea lor și introducere (1870-1871), lucrare tradusă în limba română în 1999. Încercând să identifice sursa textelor germane transcrise de Mihai Eminescu în perioada studiilor vieneze și berlineze, profesorul Helmuth Frisch, de la Universitatea din Bochum, a cercetat, pe parcursul a aproape două decenii, majoritatea ziarelor și revistelor cu circulație în cele două capitale europene, Viena și Berlin, între 1869-1874. Sunt identificate minuțios notațiile eminesciene din texte germane, articole, volume din epocă. Prezentările autorului ce însoțesc fiecare articol identificat precum și studiul introductiv deschid noi perspective asupra raporturilor lui Mihai Eminescu cu literatura și filosofia germană, dându-ne posibilitatea să intuim mai clar orizontul spiritual și preocupările poetului în anii hotărâtori de formare a personalității sale.

Traduceri în limba germană din opera eminesciană

Alături de aceste contribuții critice, un rol important a revenit traducerilor în limba germană din opera eminesciană.

Un rol aparte în istoria receptării lui Eminescu în spațiul german revine scriitoarei Mite Kremnitz (1852-1916), cumnata lui Titu Maiorescu, care a trăit multă vreme la București și a cunoscut îndeaproape literatura română, din care a și tradus destul de consistent. Mite Kremnitz îl cunoaște pe Eminescu la ședințele „Junimii” și între ei se va lega o frumoasă prietenie evocată de Mite Kremnitz într-un text intitulat Amintiri fugare despre Eminescu, mărturie emoționantă despre poet. Vor colabora pe plan literar, iar datorită prieteniei cu familia Kremnitz, Eminescu se va apropia de protipendada bucureșteană și chiar de familia regală. Mite Kremnitz face în 1881 prima încercare de a-l impune pe scriitorul român opiniei publice europene, grupând în Rumäniche Dichtungen 21 de poezii din creația eminesciană, patru dintre acestea (Scrisoarea V, Peste vârfuri, Ce te legeni, Când însuși glasul) fiind publicate abia ulterior în limba română. Însemnătatea istorico-literară a acestor culegeri – „primele transpuneri (în ordine absolută) din opera lui Eminescu într-o limbă străină” a fost semnalată și cunoscută mult mai târziu de eminescologia română. Mite Kremnitz publică aceste poeme traduse într-o foarte frumoasă carte care cuprinde și numeroase traduceri ale reginei poete Carmen Sylva din alți poeți români ai vremii (Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Costache Konachi). Acest volum realizat în comun de Mite Kremnitz și regina Elisabeta (Carmen Sylva) va cunoaște un mare succes, fiind reeditat în mod repetat.

Următoarea traducere de semnalat în ordine cronologică este cea realizată de Edgar von Hertz, Der Abendstern (Luceafărul), scrisă cu litere gotice, publicată la București în 1893. Vor urma traducerea lui Em. Grigorovitz, Berlin, 1901, poemele fiind precedate de o schiță biografică semnată de Titu Maiorescu, și cea realizată de V. Teconția, București, 1903, cu o prefață de Ion Scurtu. În 1904, apare la București proza Der Arme Dionis (Sărmanul Dionis), tradus în germană de H. Sanielevici și W. Majerczik. O traducere meritorie este Gedichte-Novellen de Maximilian W. Schorff, publicată la Craiova, în 1913. Volumul cuprinde 61 de poeme și două texte în proză, Sărmanul Dionis și Făt-Frumos din lacrimă. La Tabla de materii, toate titlurile sunt însoțite de titlul în limba română între paranteze. Volumul comportă o Introducere (Einleitung). Apoi traducerea lui Viktor Orend-Hommenau, Timișoara, 1932, cuprinzând 100 de poeme și o destul de consistentă Prefață (Einleitung). De menționat că la Cuprins (Inhalt) fiecare titlu de poem este însoțit de titlul în românește, între paranteze. Se poate observa că toți traducătorii au fost foarte atrași de transpunerea Luceafărului (Der Abendstern). Dintre acestea, merită amintită în mod deosebit traducerea lui Olivian Soroceanu, apărută la Cernăuți în 1940. Poemul formează singur substanța unui volum independent de 32 de pagini, în versiune bilingvă, ceea ce nu a fost foarte frecvent, și este precedat de un scurt Cuvânt înainte (Vorwort).

Eminescu în spațiul anglo-saxon

Raporturile lui Eminescu față de spațiul anglo-saxon sunt desigur mai puțin intense decât față de cel german.

O întrebare care a frământat mult pe angliști și comparatiști a fost dacă, și în ce măsură, Eminescu cunoștea limba engleză, ceea ce i-ar fi permis să citească în original marile opere din spațiul anglo-saxon. Părerile au fost și sunt împărțite. George Călinescu afirmă ferm că Eminescu nu avea cum să cunoască limba engleză, alți autori susțin contrariul, făcând apel la argumente de ordin cultural și lingvistic. Oricare ar fi răspunsul, sigur este că literatura și cultura engleză aveau locul bine definit în vastul său orizont de cunoaștere. Referințele la acest spațiu sunt numeroase în scrierile eminesciene, atât în opera propriu-zisă cât și în bogata sa producție jurnalistică, în notațiile manuscrise, în corespondență sau în alte scrieri eseistice.

S-a afirmat adesea că Eminescu ar fi putut lua contact cu marile texte din spațiul anglo-saxon prin intermediul traducerilor românești, franceze și mai ales germane, pe care le citea fără nicio dificultate, la Iași, la Viena sau la Berlin. Un inventar al citărilor, referințelor la marii scriitori englezi și în primul rând la „divinul brit, Shakespeare nemuritorul” ar fi, poate, surprinzător de bogat. Shakespeare pare a-l fi însoțit mereu în gând (v. poezia omagiu Cărțile):

Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,

Prieten blând al sufletului meu;

Ca traducător, Eminescu va avea doar două încercări shakespeariene: un fragment din piesa Timon din Atena și un sonet, intitulat de Eminescu în limba română Sătul de lucru (identificat ca sonetul lui Shakespeare, Sonetul 27). Traducerea celor 134 de versuri din Timon din Atena datează din perioada bucureșteană, 1880-1881. Era considerată de Eminescu un model pentru propria sa piesă proiectată, Alexandru Lăpușneanu. Editorii cei mai avizați (Petru Creția) și angliști prestigioși au dovedit cu argumente că această traducere a fost făcută direct din engleză, cu ajutorul unor dicționare probabil englez-german și englez-francez, fără apel la o versiune intermediară, germană sau franceză.

Studiul manuscriselor de către specialiști au pus în evidență faptul că Eminescu manifestase interes și pentru autori englezi din alte domenii decât literatura. În diferite contexte, face referiri la teme de filosofie, economie politică, sociologie. În articolul „Prelegerea D-lui A.D. Xenopol despre Criticism”, publicat în „Curierul de Iași”, nr. 39, 1877, Eminescu analizează destul de detaliat teoriile despre relația om-lume ale lui John Locke, prin comparație cu ideile lui Kant și Schopenhauer pe care îi citise și studiase aprofundat. În ms. 2270, aflat la Academia Română (Despre muncă), comentează concepția lui Adam Smith despre muncă, din lucrarea Wealth of Nations, book I, chap. 6. Mai există notații și fragmente traduse din limba engleză, extrase din David Ricardo, The Principales of Political Economy, Joseph Kay, The Social Condition of the People in England, London, 1850 (ms. 2257, Țăranul în Anglia) și alți autori din spațiul anglo-saxon. Poetul pune în discuție probleme economice în articolele din „Timpul” și face aceste extrase pentru documentarea sa, însoțite de comentarii substanțiale[1].

Traduceri în limba engleză din opera eminesciană

Referindu-ne mai detaliat la receptarea lui Mihai Eminescu în spațiul anglo-saxon, vom aduce în atenție cele mai importante traduceri în limba engleză din opera sa, poezie și proză. Vom remarca faptul că acestea apar la un interval de timp relativ scurt după dispariția sa în 1889.

Primul contact al lumii anglo-saxone cu tezaurul poetic eminescian se produce la Londra, în 1930, prin zece poeme, editate într-un mic și elegant volum legat în piele roșie, traduse în engleză de Estelle Sylvia Pankhurst, combatantă feministă și om de cultură, care colaborase cu românul I.O. Stefanovici-Svensk, pe atunci la studii în Anglia, ulterior un eminent profesor de engleză la Cluj. Tipărite de Editura Kegan Paul, cele 120 de pagini cu versuri sunt precedate de o scrisoare a lui George Bernard Shaw adresată traducătoarei (datată 12 septembrie 1929) și de un cuvânt introductiv al lui Nicolae Iorga. Această carte, restrânsă ca număr de pagini, devine deosebit de prețioasă, întrucât reunește în jurul poetului numele a trei reputate personalități, de excepție: George Bernard Shaw, ilustrul dramaturg, polemist și eseist, Nicolae Iorga, eruditul cărturar român, la acea dată deja cu renume european, și traducătoarea Estelle Sylvia Pankhurst, figură reprezentativă a perioadei interbelice, una din înfăptuitoarele accesului femeii britanice la sufragiul universal, „un geniu năstrușnic al epocii”, cum a numit-o Shaw, care nu-i bănuise acel „talent literar deosebit de a face rime și de a călări în galop cuvintele”.

S-au mai consemnat, înainte de acest prim volum al poemelor eminesciene în engleză, două episoade. În 1877, William Beatty-Kingston, un cunoscut jurnalist englez, corespondent de război, dar și autorul libretului în limba engleză al operei Tosca de Giacomo Puccini, aflat la București, este primit la Palatul Cotroceni de altețele lor regale Carol I și Elisabeta, ocazie cu care este rugat să traducă în engleză poemul Crăiasa din povești. Conformându-se dorinței reginei poetă, William Beatty-Kingston realizează, în acest fel, prima traducere în limba engleză a unei opere eminesciene, cu titlul The Legend Queen. Traducerea este publicată în volumul Monarchs I Have Met (1887). A fost retipărită în cartea aceluiași autor, cu titlul My „Hansom” Lays, Original Verses, Imitation and Paraphrases, apărută la Londra, în anul 1889, la editura Chapman and Hall Limited. Poezia The Queen Legend are ca subtitlu (Mano Eminescu).

A doua referire îl are ca protagonist pe americanul Charles Upson Clark (1895). Acesta îl semnalează pe Eminescu prin câteva traduceri publicate în suplimentul cultural al unui ziar din Chicago. Scriitorul Charles Upson Clark a fost un bun prieten al României, pe care o vizitează în anul 1919, vizită în urma căreia va scrie o convingătoare lucrare de prezentare a României, cu titlul Greater Romania, publicată la New York, în anul 1922. În această carte, la p. 346, el prezintă o traducere în limba engleză a poeziei lui Eminescu, Somnoroase păsărele. Va fi prima prezență a lui Eminescu în cultura americană. Numele și creația lui Eminescu sunt amintite de timpuriu într-o publicație de pe acest continent, Journal of American Folklore (Vol. IV, iul-sept, 1891, no XIV, p. 353), care precizează că elvețianul L. Bachelin a tradus și publicat în limba franceză basmul lui Eminescu, Făt Frumos din lacrimă, sub titlul Bel Enfant de la Larme (71 de pagini), deschizând astfel un serial de lucrări sub genericul „Rapsodii Române”.

Revenind la traducerile în volume, vom semnala, în ordine cronologică, traducerea profesorului clujean Petre Grimm, unul dintre întemeietorii învățământului de limba și literatura engleză în România, care publică, în 1938, Poems, Cluj, Tipografia „Cartea Românească”, cuprinzând 27 de poezii traduse, considerate de specialiști – sub raportul fidelității, al cursivității și al sonorității – deasupra nivelului ediției Pankhurst-Stefanovici, din 1930.

Tot în 1938, apare volumul Poems, cuprinzând 78 de poeme traduse în limba engleză de Dimitrie Cuclin, Editura „Bucovina” I.E. Torouțiu din București. Remarcabil compozitor și distins intelectual, D. Cuclin petrecuse aproape un deceniu într-un mediu de limbă engleză, fiind profesor la două conservatoare americane (între anii 1931-1938), ceea ce explică ortografierea americană a unor cuvinte și poate chiar dezinvoltura folosirii unui lexic modern în poeme ca Strigoii, Luceafărul, Călin. Volumul este prefațat de traducător.

După această etapă a primelor încercări de transpunere a creațiilor eminesciene în limba engleză, drumul era deschis. Cu toate acestea, traducerile nu au fost atât de numeroase ca în germană, franceză, alte limbi. Făcând un salt în timp, vom consemna versiunile din anii 1970-1980, când traducerile și difuzarea literaturii române în străinătate este încurajată. E perioada programului de traduceri UNESCO prin inițierea Colecției de opere reprezentative UNESCO. Pentru domeniul anglofon, volumul consacrat poeziei românești a fost încredințat unui reputat publicist britanic, Roy Mac Gregor-Hastie, prieten al României și admirator al poeziei românești, prin grija căruia a apărut prima antologie în limba engleză a poeziei românești contemporane, Londra, Editura Peter Owen, 1969. Tot sub egida UNESCO, în 1972, apare în SUA volumul The Last Romantic: Mihail Eminescu, cuprinzând 18 poeme traduse și un Cuvânt înainte al traducătorului. Ediția UNESCO a contribuit desigur într-o oarecare măsură la cunoașterea poeziei eminesciene în spațiul anglofon.

Momentul decisiv și revelatoriu a fost însă apariția volumului Poems, English version by Corneliu M. Popescu, București, Editura Eminescu, 1978. Traducătorul, în vârstă de 18 ani, dispărut în mod tragic în urma cutremurului devastator din 1977, a fost considerat ulterior un „titan al traducerii”, un „traducător de geniu”. Manuscrisul a fost salvat ca prin minune în 1977, publicat un an mai târziu în 1978 și reeditat în 1989, cu prilejul centenarului morții lui Mihai Eminescu. Traducerea elevului Corneliu M. Popescu a fost unanim apreciată, fiind considerată, pe bună dreptate, cea mai reușită traducere a poeziei eminesciene în limba engleză. Specialiștii au apreciat uimitoarea cunoaștere a limbii engleze la o vârstă atât de fragedă, s-a remarcat înaltul nivel de fidelitate față de original, simțul poetic și muzical al traducătorului. Volumul este o transpunere fidelă a Ediției princeps Titu Maiorescu din 1883, cuprinzând și Prefața originală a lui Maiorescu, cât și traducerea unui articol despre Eminescu, publicat de Titu Maiorescu în octombrie 1889, la puțină vreme de la moartea poetului. Traducerea tânărului Corneliu M. Popescu a fost foarte apreciată și de specialiștii și publicul britanic. În 1980 i-a fost acordat Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. În 1983, Societatea de poezie (The Poetry Society at National Poetry Centre in London) din Marea Britanie a instituit Premiul european de traducere de poezie (the European Poetry Translation Prize, in memory of Corneliu M. Popescu), patronat de Consiliul Britanic (The British Council), ca parte a activității acestuia de promovare a legăturilor culturale cu alte națiuni. Premiul este bienal și are ca scop încurajarea traducătorilor și a editorilor de poezie europeană în limba engleză; a luat ființă în memoria lui Corneliu M. Popescu, conferindu-se prima dată la 25 de ani de la nașterea acestuia (16 mai 1983) și reprezintă un omagiu adus talentului de excepție al tânărului traducător.

După acest tur de orizont asupra principalelor traduceri ale poeziei eminesciene în limbile germană și engleză, credem că putem afirma că – în mod poate surprinzător – Eminescu „sună” cel mai bine în limba engleză. Se pare că limba franceză, cu rigoarea ei carteziană, dar nici germana – atât de familiară poetului – nu sunt foarte adecvat acordate cu muzicalitatea eminesciană. Engleza cu multitudinea de nuanțe și o muzicalitate aparte pare a se „potrivi” cel mai bine cu enigmaticul limbaj poetic eminescian.

Vom fi de acord, în concluzie, cu scriitorul și traducătorul Mac Gregor-Hastie care afirmă că „Fără vocea poetică singulară a românului Eminescu, o definiție a termenului «poezie» ar fi fost nesatisfăcătoare și nu și-ar fi justificat locul într-un dicționar universal. El a crezut că oamenii pot crea muzica din cuvinte și chiar poezie, din viețile lor.”

[1] M. Eminescu, Fragmentarium, Ediție după manuscrise, cu variante, note, addenda și indici de Magdalena D. Vatamaniuc, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981; M. Eminescu, Opere, vol. XIV, loc. cit.

Post Views: 132