Sorina DĂNĂILĂ
Una-i dragostea curată, cealalaltă îi trupească
Frumusețea fără tine este un chip zugrăvit/ Ce nu-nghimpă la simțire, nici pornește la-ndrăgit.
Că doar omu pătimaș
Două firi are-ntr-o fire, și de om, și îngerească:/ Una-i dragostea curată, cealalaltă îi trupească,/ Cu una la simțământuri se pleacă și se închină,/ Dorește cele de lipsă, în despărțire suspină,/ Cu cealaltă potoale și împacă îmbulzirea/ Ce aduce la om pofta care i-a dăruit firea.
Ci mi-ai făcut, Zulnie?
Spuni dreptu, ci-ai făcut cu mini, fimeie vrăjitorească? M-ai fărmecat? Mi-ai dat în bobi? Cum altăfel, di ești în tăti visele mele șî parcă-mi apari aievea oriunde-aș fi! La moșia di la Țâgănești, printri flori, numa surâs radios. La Ieși, prin căsoaiele cele mari șî pustii di pi dealu Copoului, în care-mi vini să-mi fac feliul di sângurătate șî dor. Șî încă, unde s-a mai auzit așa ceva, mi-ai apărut până șî-n sala logofeției, undi mă lupt să fac așa feliu ca cei tineri să meargă la o școală a cărei temelie să fie morala, carili să pună stavilă despărțirilor șî depravării…
Pentru ce îți ungi, fimeie, fața cu-atâta ghileală/ Și îți muruiești obrazul cu băcan și cu văpseală?/ Și de ce-ți încingi grumazul cu petre strălucitoare,/ Și îți umezești zulufii cu ape mirositoare?/ Mai bine ai purta de grijî să câștigi plăcute haruri/ Dacă vrei să te iubească bărbatul tău cu credință/ Și de voiești înțălepții să te caute cu umilință…
Mă priveai zeflemitor șî parcă-mi ziceai – Ian te uită cini grăiește! Tocma Konaki, cari așteaptă șî iubește în taină o fimeie măritată șî cu o droaie de copchii.
Dragoste în Împărăția Nurilor
Câtă direptate ai, Zulnie dragă! Ci feliu de viață, ci dragosti mai e ș-aiasta? Că dac-ai ști, fimeie, cât de mult jânduiesc după tini, cât de mult tânjăște trupul meu bicisnic la trupul tău înflorit și înmiresmat, te-ai înspăimânta de-a dreptul! Cică, peste vreo sută de ani, un anume Călinescu, George, va fi să scrie că, pentru tini, aș fi devenit un „Petrarca ras în cap”. Altfel spus, primul poiet de pe-aiste meleaguri. Avea dreptate să-și râdă di mini, amorezat caraghios. Nici vorbă de Petrarca. Eu mi-s doar un lăutar. Chiar dac-ochii șî zâmbetu-ți sunt mai ceva decât ochii și zâmbetul Laurei acelui talian.
Mai mult decât atât, iubirea sufletului meu, ti vreu pi tini-ntreagă, iar, dac-a fi să mor înainti de-a te pute ave, atunci – așa am giurat, ca-n versurile aiestea,
Eram hotărât să mor/ Și să nu mai fac amor,/ Lunecându-m-a gândi/ C-oi trăi făr-a iubi.
Giurământ îți fac din suflet că și ceriul și pământul/ De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvântul./ De-a te iubi pân la moarte, de-a nu avea supt soare/ Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare./ Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mângâiere,/ Petrecerea mi-i în lacrămi, în suspinuri și durere,/ Aș vrea să mor, dar și moartea ce poate fi pentru mine,/ Când, perzând a mea viață, perd mai mult, te perd pe tine.
În sfârșit, împreună…
O dat, însă, Cel de Sus ca, după patru ani de văduvie ai tăi și vreo douăzăci di deșert ai mei, așa cum suntem acu, mai trecuți poate di tinereță, să ne putem strânge liber la pept. Pentru că știu, Zulnie, Zulnie, că nu Negri o fost ursitul tău. Cum nici Catinca n-o fost ursita me. Numa eu, Costachi, ți-s sorocit, și numa tu mi-ești jumatate. Că numa eu știu a ti face fericită șî-mplinită. Șî numa tu știi a mă aprinde ș-a mă giuca pe degiti. Așa că eu o să-mi arunc acu comanacu cât colo, tu o să-ți desfaci zulufii din agrafe șî cămeșa din bumbi șî ne-om lăsa în voia Amorului pentru care
Ochi și gene și guriță,/ Obraji rotunzi, albi și rumeni,/ Piepturi, sânuri cu mici țâțe/ Sunt a sale vânătoare și întru a sa trufie/ Mai are încă un lucru – care-l tac, că lumea-l știe.
Da, Zulnie preaiubită, unde dragoste nu-i, nimic nu-i
… menită/ Să umbrești un obrăjel./ Plin de nuri și frumușel,/ Cată să mi-l păzești tare,/ Și de vânturi și de soare,/ Și când alți ochi or căta/ Să te pui drept fața sa./ Că tu umbreluță știi/ Că îl tem și de stihii…
Plin de dor și de dorință, viu la tine ca vântu șî ca gându. Tu doar primește-mă cu tătă ființa ta, să fim unu, trup șî suflet.
Aleargă, suflete-aleargă,/ La soția ta cea dragă,/ Căci te-așteaptă cu dor mare/ Ca să-i duci a mea suflare./ Gândule, mergi și-i vestește/ Că alesul său sosește…/ Du guriței bucurie/ De sărutări cu iubire;/ Sânul, peptul desvelește,/ Țâțișoare rumenește;/ Ridică de pe picioare/ Orice fel de-nvelitoare/ Și spune cu îndrăzneală/ C-am să fac mare năvală.
Iară, când a fi să mori, Zulnie, pentru că știu că-s blăstămat șî pedepsit să rămân din nou sângur, lumea s-a nărui, fimeie fără samăn, ș-o să mă apese până ce m-a strivi sub greutatea pustiului vieții, lipsit di noimă fără dragostea ta. O să fiu un mort viu. Doar dacă nu cumva s-o-ndura Dumniezău șî ne-om regăsi, poate, acolo sus, în Cieruri. Asta dacă porțile cătră tini mi s-or deschide cu voia Sfântului Petru.
Apoi dar scris a fost încă/ Să te mai văd, dar, vai mie,/ Nu ca draga mea Zulnie,/ Ci singur, ca vai de mine,/ Alb și rece ca și tine.
Încheiet astă zi, 15 făurar 1849,
șî iscălesc cu dragosti nețărmurită
Eu, Konaki
Costache Conachi
… este autorul imaginar al rândurilor, dar adevăratul poet al versurilor de mai sus.
Un Lorenzo de Medici al nostru. […], altfel spus, primul poet, alături de Enachiță Văcărescu, din literatura română, un poet exclusiv dedicat lui Eros, trăind în iatac și pe sofa. Versurile în acrostih ne dezvăluie un răboj de femei: Casandra, Anica, Elena, Lucsandra, Marioara. La Slănic, [însă], în decor alpestru […], boierul cu ișlic cade la picioarele Zulniei, cu inima săgetată „ca de o armă arzătoare” și se încleștează cu mâinile de picioarele ei, [deși], ca și străvechea Laură a lui Petrarca, Zulnia, „ibovnica slăvită», avea un soț”[1].
Surse ale fotografiilor: evenimentulistoric.ro; commons.wikimedia.org; www.viata-libera.ro; www.oscarwildeondress.com; www.bvau.ro/infoghid;
Fotografia Zulniei: Ion Mitican, Urcând Copoul.
[1] George Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, București, Editura Litera Internațional, 2001, pp. 54-55.