Cel mai recent volum de poezie pe care îl semnează Ioan Răducea, Casă de Paști, apare ca o sinteză de sorginte spirituală și existențială, care folosește tehnici de construcție poetică diverse pentru a ancora mitul, transcendența în realitatea concretă, etnografică adesea, prin referințele geografice, dar și personală, confesivă. Un volum situat la intersecția dintre o revizitare a tradiției și o conștiință lirică postmodernistă ca atare, în chestiuni ce țin de structură și de viziune: jocul cu tonurile, permiterea unei anumite contaminări a limbajului etc.
Poemul de început al acestui volum, Aripi de munte (în chip acatist), nu doar omagiază o formă liturgică specifică poeziei religioase bizantine, dar inițiază o anumită recontextualizare a ideii de sacru prin această retorică liturgică pe care o menționam: „Valul crestelor desfăcându-se în aripi de vale iar/ piscurile în scrisori peste malul de negură, mângâie tu,/ cer al Domnului, alba singurătate ce-și mărește soarele,/ ca să cercetăm cu laudă zidirea ta așa:/ Bucură-te, piatră a valurilor;/ Bucură-te, vâlvă a mării;/ Bucură-te, clipă în împlinirea ei;/ Bucură-te, munte, închipuire a slavei Domnului!”.
Miza acestui volum, cred eu, este expunerea unei tensiuni constante între corp, spirit și fragilitate. El se înscrie în acea problematică modernă a crizei eului, manifestată fie prin disoluția completă, fie prin multiplicarea acestuia. Aici, subiectul poetic nu este un simplu observator, ci o entitate aflată într-o constantă negociere cu forțele exterioare. Această criză, dacă o putem numi astfel, justifică adresarea directă și implozivă, pentru că eul se proiectează în afara sa pentru a (se) putea privi, dar tratându-se, cu toate acestea, ca pe o instanță străină, de nestăpânit: „Ia-te-n brațe cu nebunul și împacă-te cu el,/ Nu-l stârni să strige, nu-l momi să tacă,/ Lumea ți-a închis-o suflet într-o barcă –/ Leagănă prin valuri gratii de oțel”. Mărturisirea devine o simplă constatare a alienării, și indică o anumită ruptură între eu, cel care scrie, și sine, cel care acționează și, ulterior, suferă.
Casă de Paști nu se rezumă numai la timpul istoric sau numai la timpul subiectiv, ci operează, mai degrabă, cu o temporalitate mitică, ciclică, poemele sugerând când o ruptură, când o suprapunere a planurilor: „gândului depresionar îi plutesc stâncile –/ numai în aerul lor ține piatra timpului locuire”. Se preferă dizolvarea cronologiei liniare, în favoarea unui soi de timp primordial.
lumina devine un vector al speranței
Un alt aspect definitoriu al acestui volum asupra căruia aș vrea să mă opresc este forța vizuală, picturală a poeziilor. Ioan Răducea reușește o translatare vizuală a peisajului și a experienței, impunând o estetică ce depășește simplul imagism descriptiv. Două chestiuni am în vedere aici: densitatea cromatică și gestionarea luminii arhetipale în poezia autorului. Chiar actul pictural devine un gest de rezistență în fața atâtor factori care se opun, care compromit: „mânjit în cenușă întunericul crestelor –/ din legea veche bat tablele de culori”. Din punct de vedere compozițional, imaginile sunt frecvent statice. Concepute, deci, nu numai pentru a fi privite, observate, dar și pentru a fi contemplate. La Ioan Răducea, lumina devine un vector al speranței că lucrurile nu se pierd în întuneric, ci numai se redefinesc, se reîncarcă: „Străine încăperile de împărtășanie,/ stihii tinere de revărsarea lor veche în azi/ apucătoare Îi caută lumina în orb/ Înmormântare a văii în viu –/ pătrunse în lume prin vârfuri de slavă/ semințele lucrătoare în El”.
Acest volum, ca atâtea altele pe care le-am putea încadra pretențios în categoria celor care refuză orice negociere cu actualitatea imediată, își asumă în mod conștient riscul de a fi percepute ca anacronice sau retrograde de critica aliniată la estetica și la ideologia dominante la un moment dat. Aș prefera să nu cred că volumul lui Ioan Răducea se poziționează ca o parte a literaturii de rezistență în fața unui regim politico-estetic actual. Ci, mai degrabă, că poeziile și literatura pe care o scrie autorul, în general, mizează în mod autentic pe o anumită regăsire și revalidare a unei dimensiuni esențiale a sacrului, alegând, pur și simplu, să ignore, pentru moment, istoria imediată pentru a accesa alte tipuri de adevăr, alte niveluri simbolice.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
