Vasile ERNU
E un text-meditație. Luați-l ca atare cu toate că știu că voi primi înjurături de pe ambele maluri. Dar eu sunt scriitor, nu teoretician, îmi permit. E meseria mea să observ și să meditez.
Tradițional, stânga se ocupă cu reprezentarea intereselor claselor din eșalonul de jos al ierarhiei sociale: muncitori, țărani, pături mai puțin educate, cu resurse materiale limitate și cu puține drepturi sociale și economice. Asta este lunga ei tradiție cu multe realizări importante în domeniul drepturilor sociale și economice. Statul social occidental este în mare parte un produs mai ales al luptelor duse de partidele europene de stânga. Acesta este un fapt istoric.
Dreapta era votată mai degrabă de oamenii de la clasa de mijloc în sus și o parte a Bisericii. Asta în linii mari – groase.
Are loc însă o deraiere serioasă după ’68, dar mai ales în anii ’80, când partidele mari de stânga fac un soi de U-Turn, o deviere puternică spre dreapta și agenda lor devine una profund liberală. Căderea comunismului accelerează procesul.
Dar se întâmplă un fenomen și mai dur: partidele de stânga renunță la electoratul lor tradițional, la reprezentarea intereselor lor și se dedică unui electorat urban, educat, bine poziționat social – un soi de clasă de mijloc globală.
Acest electorat „de stânga” urban, educat și bine plasat pe ierarhia socială are, însă, cu totul alt tip de probleme – tipice lumii neoliberale urbane, educate, bine hrănite. Problemele sale sunt problemele burgheziei tipice, dar colorate cu multe brizbizuri discursive noi, că au trecut toți prin universități și moda se prinde. Stânga începe să reprezinte aceste interese. Nimic rău, doar că renunță la rădăcinile ei, la grupurile tradiționale. Iar burghezia mai este reprezentată și de dreapta liberală, și de conservatori. În acest context apare „stânga culturală” care, din punctul meu de vedere, are legătură cu stânga clasică doar la nivel de ambalaj și citate. În rest, este o tipică formă de luptă pentru menținerea propriului statut și discurs hegemonic. Acolo, marile bătălii sunt din sfera „politicilor identitare” care seamănă cu polemicile „politicilor identitare naționale” de secol XIX în contextul economiei globale. Amintesc: politicile identitare din SUA au apărut dintr-o profundă necesitate. Este mult prea evident că agenda stângii neoliberale de piață – cum o numesc eu – nu are nimic în comun cu problemele grosului populației sărace, mai puțin educate.
Mai există un fenomen interesant – stânga culturală de piață nu este europeană, ci americană: așa cum o știm noi, ea se naște în SUA, chiar dacă cu rădăcini europene. Dar acolo a avut loc o mutație: Marx venit din Europa a mers la Biserică în SUA și s-a pocăit. Marx a devenit „sectant – pocăit”.
Ca să fiu mai clar. Tot discursul stângii culturale neoliberale actuale este trecut nu atât prin grila marxistă – care există –, cât mai ales prin grila unor realități și sensibilități profund sectare, tipice culturii americane – puritanismul religios, liberalismul, conservatorismul. Ba mai mult: a fost marcat de problematica tipic americană care în Europa nu prea are noimă, nici ca stilistică, nici ca problematică. Istorii și tradiții diferite.
Stânga culturală americană este mult mai aproape de discursul religios puritan decât de cel european, social, total lipsit de sensibilități religioase. Stânga europeană clasică este profund legată de justiția socială și problemele social-economice și e total lipsită de patosul moral-religios de care e profund cuprinsă stânga neoliberală culturală americană. Acolo, mereu am o problemă să disting când sunt la o biserică de „pocăiți” sau la un club de stânga culturală. Că sunt la fel, doar pe dos.
Ca să vă dau un exemplu: faimosul PC (political correctness), apărut din necesitate, are mai multe legături cu cultura religioasă americană decât cu marxismul. Da, în bisericile pocăite nu înjuri – vorbești corect. Punct. Vă spune unul care e specialist pe „pocăiți”. PC este mult mai specific culturii puritane creștine americane decât marxismului și cu o istorie pur americană. Acolo are o istorie și un sens. Nu ne-ar strica nici nouă puțin PC pravoslavnic – nu mai înjurați în biserică, fraților…
Nu insist mult cu povestea „stânga culturală neoliberală de piață”. E o temă lungă: eu simplific mult, ca pentru Facebook. Ceea ce lovește însă drastic această „stângă pocăită” este dizolvarea universalismului. Iar stânga fără universalism devine de dreapta. Această obsesie de secol XIX de multitudini de identități pare halucinată privind dinspre tradiția stângii europene sociale și universaliste. Ca să nu mai zic de agendele „stângii culturale”, lipsită total de universalism. Mergeți și întrebați minerii din subterană dacă nu mă credeți: ce părere au ei despre temele stângii culturale de piață? Sigur au explicații simple.
Politica de stânga ține de solidarizarea cu păturile de jos și luptă pentru reformarea instituțională și legislativă care să extindă drepturile sociale, economice, nu doar pe cele politice ale acestor grupuri. Adică reprezentarea intereselor acestor grupuri și universalizarea drepturilor sociale, economice și politice.
Revenind la reprezentare. Practic, grosul populației – săracii, muncitorii, cei mai puțin educați – au rămas nereprezentați de partidele care le reprezentau cândva interesele. Partidele social democrate au abandonat acest electorat și au fugit spre electoratul urban, educat, bine plasat. Practic avem o tendință puternică a întregului eșafod care se mută spre dreapta. În schimb partidele de stânga devin tot mai liberale și conservatoare: luptă pentru conservarea statutului grupurilor pe care le reprezintă.
Ce face electoratul abandonat? Electoratul abandonat, firește, își caută noi aliați. Și de unde vine ajutorul? Dinspre dreapta, doar că printr-un discurs care nu vine să le rezolve situația lor de criză, ci să-i împingă spre tot soiul de populisme radicale: neamul, străinii, emigranții, sexo-marxiștii etc. Adică partidele de dreapta nu sunt interesate să le ofere soluții de acces la piața muncii, drepturi sociale și economice, ci îi asmut împotriva unor alți amărâți, cum ar fi emigranții. Dreapta devine cumva revoluționar-populistă: naționalism, rasism, xenofobie, obsesii religioase.
Vă dau un exemplu: românii fugiți în Italia la muncă după 20 de ani sunt în partidul Liga Nordului care, cu ceva timp înainte, îi gonea acasă. Acum, ei luptă cu migranții care vin după ei: că sunt migranți răi, în timp ce ei erau buni. Deci nu luptă pentru condiții de muncă mai bune, ci luptă cu colegii lor, veniți ceva mai târziu pe piața muncii. De ce sunt cu Liga Nordului? Simplu: pentru că social democrații care, tradițional, se interesau de soarta și drepturile lor au renunțat la asta prin anii ’80. Iar Liga Nordului le-a deschis ușa. Acum, printre cei mai radicali luptători antimigrație din Italia sunt românii, și ei emigrați acolo.
În acest sens asta vom avea și în România. PSD renunță în mare parte la electoratul său pentru că toată lumea se bate pe electoratul de mijloc – urban, educat, bine plasat și tare gălăgios. Dar acolo este și PNL și mai ales USR/ PLUS. Grosul rămâne pe seama AUR. Sentimentul puternic este acesta: că, în timp ce „stânga neoliberal culturală” face un soi de bătălie identitară de secol XIX, AUR este în mină cu muncitorii. Aceste lucru s-a mai întâmplat prin anii ’30 și știm cum s-a terminat. În timp ce ne pierdem timpul cu discuții despre 101 de genuri, AUR e cu minerii, iar statul se privatizează. Treaba asta nu are nicio legătură cu stânga.
Istoria a mai cunoscut un moment tragic când stânga a devenit conservatoare și dreapta revoluționară: s-a terminat totul în sânge. De asta e bine să fim nu extremiști, ci radicali în sensul lui primar: revenirea la rădăcină. Adică: să revină fiecare la tradiția lui pentru a păstra un echilibru.
Puțin echilibru nu ne strică. Mai ales acum, când moartea bate la ușă. Iar ea e universală – cosește și în stânga, și în dreapta. E drept, mai mult în jos decât în sus. Dar nu scapă nimeni…