George PLEŞU
De-a lungul secolelor, arta publică a fost identificată în principal cu monumentul, înțeles ca un instrument prin care cei aflați la putere își exercită influența asupra comunității. Ridicarea de monumente pentru conducători este o practică stabilită cu secole înainte de dezvoltarea conștiinței naționale și înainte de formarea statelor naționale în secolul al XIX-lea. Dar în acea perioadă a apărut o funcție nouă, necunoscută până atunci: monumentele conducătorilor au devenit simboluri ale unității și puterii unei anumite națiuni.
Prin integrarea în peisajul urban, lucrările de artă publică, dezvoltate de cele mai multe ori într-o relație precisă cu contextul în care au fost amplasate, au avut două efecte importante.
Primul a fost cel de accesibilizare a culturii, de expunere a ceea ce se putea vedea, de obicei, în muzee și galerii, în calea – de cele mai multe ori, chiar la propriu – a unui public mai larg, în piațete și pe străzi. Al doilea a fost cel de influențare a procesului de construire sau de consolidare a identității unui loc și a recognoscibilității sale, până la punctul de a deveni simboluri sau repere ale orașului respectiv.
În ultimii ani, peisajul urban al marilor orașe din întreaga lume s-a transformat semnificativ datorită integrării unor noi tipuri de lucrări de artă în spațiul public. Unele, deși frumoase, pot părea uneori deconectate de comunitate sau pot fi folosite doar ca instrument de marketing pentru a atrage turiști și investitori. Cu toate acestea, atunci când aceste lucrări rezonează cu adevărat cu oamenii care locuiesc în oraș, devenind o parte îndrăgită din viața lor de zi cu zi, ele reprezintă un câștig atât pentru artist, cât și pentru comunitate. Aceste intervenții artistice nu mai sunt doar simple ornamente, ci au devenit elemente cheie ale identității urbane și catalizatori ai dezbaterilor publice.
Arta în spațiul public are, prin urmare, un impact multidimensional asupra comunității, îmbunătățind calitatea vieții, stimulând creativitatea, promovând dialogul și incluziunea. Ea poate chiar contribui la dezvoltarea economică a unui oraș atunci când vorbim de artă care devine un veritabil punct de reper, landmark. Astfel, Statuia libertății din New York, Cristos Mântuitorul din Rio de Janeiro, Mica Sirenă din Copenhaga sau Merlion din Singapore, embleme istorice ale orașelor respective, au fost urmate de alte tipuri de artă în spațiul public, mai adaptate timpurilor noastre și așteptărilor publicului. Începând cu secolul al XX-lea, ideea de celebrare a fost abandonată în favoarea unor obiective generale de comunicare și relaționare cu contextul de referință.
O posibilă categorisire a acestora este propusă de Chiara Testoni: sculpturi trashy, precum cățelușul (Puppy) al lui Jeff Koons din Bilbao, Spania, sau porcul-rață (Posankka) al lui Gullichson din Turku, Finlanda; ludice, precum Turnurile orașului satelit din Mexico City, a lui Barragán, LOVE a lui Robert Indiana din Philadelphia, Capitulare necondiționată sau „Kissing Sailor Statue” din San Diego, SUA, parcul cu 16 sculpturi ale lui JeanTinguely și Niki de Saint Phalle de lângă Centrul Pompidou din Paris, Ac, ață și nod a lui Claes Oldenburg în Milano, Italia, statuile care fac pipi din Bruxelles, Belgia, de la Manneken Pis la Jeanneke Pis și câinele Het Zinneke; intervenții poetice, cum e cea a lui Eduardo Chillida din San Sebastian, Spania, sau profanatoare, cum e degetul mijlociu ridicat, întitulat tot L.O.V.E., a lui Maurizio Cattelan (cel cu banana lipită cu scoci vândută cu peste 6 milioane de dolari) din Milano, până la opere de artă care trebuie trăite și experimentate, precum cele ale lui Anish Kapoor de la Chicago, SUA, și de la metroul din Napoli, Italia, Daniel Buren – Les deux Plateaux, din curtea Palatului Regal din Paris sau Edoardo Tresoldi – Opera, din Regiunea Calabria, Italia.
Relaxare versus reideologizare
Din păcate, ceea ce se întâmplă la Iași în ultimii ani denotă atât o deconectare profundă de trendurile internaționale, cât și lipsa unui plan, a unei viziuni vizavi de modul în care arta din spațiul public ar trebui să țină cont de modernizarea orașului și aspirațiile diferite ale comunității. În locul unei relaxări a spațiului public, are loc o reideologizare accelerată, sesizată de numeroase voci de pe scena artistică care s-au pronunțat împotriva acestei tendințe. Fără licitație și avizul Comisiei Naționale pentru Monumentele de For Public, sunt achiziționate și răspândite prin oraș, discreționar, relicve ale unui trecut care nu poate în niciun caz servi unei comunități care își dorește asumarea greșelilor istorice, toleranța și deschiderea față de toate minoritățile naționale și etnice care au contribuit la dezvoltarea și identitatea Iașului.
Matei Bejenaru, cel mai important artist contemporan ieșean, fost director al Bienalei Periferic și conducătorul Școlii doctorale a Universității Naționale George Enescu din Iași, a realizat o intervenție critică intitulată „Bust”, în atelierul deschis al lui Tudor Pătrașcu. Argumentul său sumarizează rece ceea ce s-a întâmplat: „În ultimii ani spațiul public din Iași a fost populat cu nenumărate sculpturi reprezentând personaje mai mult sau mai puțin cunoscute, unele dintre ele controversate. În afară de anacronismul unui asemenea demers, majoritatea sculpturilor sunt realizate într-o manieră naturalist-figurativă de slabă calitate artistică. Amplasarea busturilor a consternat pe mulți dintre cei care sunt atenți la semnificația unor asemenea demersuri, într-un oraș marcat de tragicele evenimente din timpul Pogromului de la Iași.” Din două proiectoare așezate unul peste celălalt sunt alăturate imagini ale acestor sculpturi cu fotografii din cadrul Pogromului din iunie 1941. Pe lângă imagini din diverse unghiuri ale busturilor filolegionarilor Octavian Goga sau Visarion Puiu (cel mai recent bust, ridicat lângă Ateneul din Tătărași) putem vedea efectele ideologiei promovate de aceștia: cadavre ale evreilor omorâți pe Cuza Vodă, în curtea Chesturii Poliției, în Trenurile Morții care au plecat din Gara din Iași.
Între timp, la Bienala BETA de arhitectură din Timișoara, una dintre lucrările prezentate era o placă stradală unde numele Octavian Goga avea trecut, în paranteză, calitatea sa de poet și antisemit. Iar un ONG din Târgu Frumos și-a propus să realizeze, inclusiv cu sprijinul unor experți în istoria evreilor din România și al unor voluntari de diverse naționalități și religii, un Muzeu Memorial Evreiesc într-un mediu digital pentru a conserva și promova patrimoniul cultural și istoric al evreilor din Târgu Frumos. Acesta va oferi un spațiu alternativ pentru comemorarea și învățarea despre istoria comunității evreiești din această zonă. Mai mult, ONG-ul Supertineri Asirys a lansat un concurs internațional de proiecte pentru realizarea design-ului unui memorial în spațiul Cimitirului evreiesc din Târgu Frumos, în urma căruia au primit inclusiv o propunere din partea renumitului artist româno-israelian Belu-Simion Făinaru, care a gândit un memorial pentru cele 640 de victime ale trenurilor morții.
„Octavian Goga poet și antisemit” – vedere din cadrul Bienalei BETA, Timișoara
Opțiunile șocante din timpul ultimelor alegeri prezidențiale au arătat că, ignorate sau chiar ascunse cu bună știință, evenimentele teribile ale anilor 1940 sunt prea puțin cunoscute de generațiile actuale. Fiorul rece al antisemitismului și legionarismului plutește în aer, așteptând bătaia unui vânt prielnic, încurajat de ambițiile stranii ale unor oameni care se joacă cu spațiul public după bunul plac. În schimb, exemplele de bune practici în ceea ce privește educația și intervențiile în spațiul public vin dinspre societatea civilă, unde subfinanțarea este compensată de voință, pricepere, deschidere și toleranță.