Claudiu SFIRSCHI-LĂUDAT

Mirosul, plin de diferențe și con­tro­verse, sfidează logica și limbajul stan­dard și caută căi alternative de ex­pre­­sie și de gândire[1]. Fiindcă „impactul real al noțiunii de articulare nu este […] simțit câtă vreme nu se spune ce anume este articulat. În nici un caz «cu­vin­te­le», ca și cum articularea ar fi un ter­men pur lo­go­centric” (Latour, 2004, p. 212). Stă­rile de fapt, dinamice și fluc­tu­an­te, sunt greu de redat prin concepte și afir­mații categorice. Pierzând reperul unui adevăr absolut și imaginea unei lumi univoce, fixate în cuvinte, su­bi­ectul se ve­de în situația de a fi nevoit să-și recon­fi­gureze identitatea și „lim­ba­jul” – „să în­vețe să fie afectat”, pen­tru a folosi ex­presia lui Bruno Latour –, pentru a le adapta unei lumi în con­tinuă devenire, din care facem parte in­te­grantă prin sim­țurile noastre. Cu alte cuvinte, se ce­re o recuperare a modului par­ticipativ – pre­conceptual și pre­lingvistic – de a fi în lume, așa cum îndemna și fenomenologia lui Merleau-Ponty, dezvoltată, dintr-o perspectivă ecologistă, de David Abram (1996). În­tre miros și cuvânt – înțeles ca imagine fixată și fidelă a unei realități în deve­ni­re și, deci, problematice – se creează o tensiune care poate fi percepută ca impas.

Sau poate că nu avem de-a face cu un impas al gândirii tradiționale, ci cu o situație deschisă. Poate că diferențele din­tre miros și cuvânt – rostit și, mai ales, scris – nu sunt atât de profunde pe cât sunt asemănările. Philippe Claudel (2012) surprinde această trăsătură co­mu­nă pe care o împărtășesc cuvintele și parfumurile: amândouă se țes pe pagina lumii, îi scriu textul și o salvează de la uitare. Ceea ce rezultă este un text care servește unei funcții comune, memoria, înțeleasă ca loc de convergență a celor trei fețe ale timpului – trecut, prezent și viitor.

A alinia nume, a le respira silabele înseamnă a scrie marele poem al lumii și pe acela al dorințelor sale profunde. […] Fiecare literă are un miros, fiecare verb, un parfum. Fiecare cuvânt degajă în memorie un loc și efluviile lui. Iar tex­tul care se țese ușor-ușor, potrivit ha­zar­dului conjugat al alfabetului și al amin­tirii, devine atunci fluviul minu­nat, cu mii de ramificații și mirosuri, al vieții noastre visate, al vieții noastre tră­i­te, al vieții noastre viitoare, care rând pe rând ne poartă cu sine și ne dezvăluie (p. 217).

Cu fiecare respirație, poemul lumii este rostit încă o dată și încă o dată, cre­ând o punte între trecut, prezent și vii­tor. Sau, și mai bine, concentrând tre­cu­tul și viitorul în respirația prezentu­lui. Viața, ca fluviu în continuă curgere, ca respirație neîntreruptă, nu poate fi ză­găzuită de cuvinte, însă acestea, reți­nându-i mirosurile, îi rețin și îi transmit memoria. Între cuvânt și miros se cre­ează, astfel, o dependență necesară și o tensiune creativă.

materie „crudă”

Dar cum devin mirosurile cuvinte? Prin ce proces magic, alchimic se pro­du­ce această transsubstanțiere? Aici in­ter­vine un alt paradox al mirosurilor. Din naturale și animalice – deci, pri­ma­re și primitive –, mirosurile au fost su­pu­se unui proces cultural de apropriere a naturii: existând în lume ca simplă ma­terie „crudă”, ele au fost „gătite”, ca să folosim expresia lui Lévi-Strauss[2], și transformate în materie secundă, în ar­tefact, a cărui expresie deplină este par­fu­mul, replica artificială a mirosurilor din natură.

Încă de la începuturile lor, parfu­mu­rile au fost prinse într-un proces de com­poziție prin aglutinare, asemenea unui text. Ingredientele sunt adăugate în compoziție după o gramatică pro­prie, urmând reguli precise, consem­nate în formule. Pe pereții templului lui Horus de la Edfu, preoții notau for­mu­lele parfumurilor folosite pentru vene­ra­rea zeităților – fie prin ardere și trans­for­mare a lor în fum (semn), fie prin ungerea lor pe trupul statuilor zeilor (însemn). Compunerea unui parfum sa­cru, precum egipteanul kyphi, nu este deloc întâmplătoare, cum ne relatează și Plutarh, ci respectă „măsuri anume scri­se în cărțile sacre și care sunt citite, trep­tat, de cei care se îndeletnicesc cu prepa­ra­rea parfumurilor”. Compunerea par­fu­mului depinde de text, își află justi­ficarea în acesta și este operativă prin lectura activă a formulei. Procesul com­po­ziției olfactive este, așadar, o lectură performativă, o punere în act a unui cu­vânt scris. Astăzi, parfumierii continuă să lucreze cu formule scrise, care prece­dă compoziția unui parfum și îl conțin scriptic. Asemenea unei partituri mu­zi­ca­le, formula (sau rețeta) parfumurilor se cere citită și interpretată. Doar astfel ea începe să existe. Asemenea oricărui text, care doar citit (cu voce tare, ca în Antichitate, sau doar în și pentru sine, ca în vremurile moderne) se activează și devine viu. Și textul, și parfumul există doar în raport cu subiectul care le face manifeste. Fără ele, amândouă ar rămâ­ne tăcute. Dintr-odată, ambele se găsesc de aceeași parte a baricadei – aceea a cor­­pului (biologic sau textual). În lipsa lui, orice semn își pierde suportul și, deci, semnificația.

odoronime și sinestezii

Deși deplânse ca fiind tăcute, mi­ro­su­rile – transformate de om în parfum – generează text pentru a exista pentru om. Trecând de la statutul de percepții ale unui simț analfabet la acela de sem­ne, mirosurile sunt recuperate ca usten­si­lă de Homo fabulator, care, prin cu­vin­te și narațiune, ordonează natura și o încarcă de sens. Este adevărat că, în ca­zul mirosurilor, îi lipsesc termeni speci­fici (odoronime), dar această lipsă este elu­dată prin faptul că mirosurile intră într-o rețea complexă de semnificații și de corespondențe, dată fiind tendința min­ții umane de a umple tăcerea con­cep­­tuală printr-un comentariu sim­bolic, după cum remarcă Dan Sperber (1974): „incapabilă să găsească nemij­lo­cit în stocul de cunoștințe dobândite acele elemente care i-ar putea permite să descrie informația, ea [i.e. mintea] în­lo­cuiește căutarea conceptului absent prin comentariul simbolic al acestei ab­sen­țe, printr-o construcție sau o recons­truc­ție nu a reprezentării obiectului, ci a reprezentării acestei reprezentări. Ast­fel, mirosul reține atenția doar pentru a o ori­enta spre ceea ce o înconjoară” (pp. 129-130). Cum niciodată omul nu există unisenzorial, ci doar într-o sines­te­zie, mirosurile recurg la mijloacele al­tor simțuri pentru a se face cunoscute și comunicate. Drept consecință, ele de­vin un focar de transferuri de semne și de semnificații, deci de metafore, care, pen­tru a fi înțelese, utilizate și comu­ni­cate, pun în joc procesele intelectuale ale traducerii și hermeneuticii.

Metafora este, prin urmare, cea mai adaptată aproximării care rezidă în miezul oricărei încercări de a numi ceva, iar provocarea onomastică pe care o lan­sează mirosurile subliniază cel mai ni­merit această agonie dinaintea indici­bi­lu­lui. Metafora este nucleul actului de înțe­legere și de comunicare a mirosului, devenind, în publicitatea modernă, din­tr-un trop o creatoare de topoi în toată regula, ba chiar de stereotipuri.

Bibliografie

David Abram (1996), The Spell of the Sensous. Perception and Language in a More-Than-Human World, Vintage Books, Penguin Random House, New York

Philipppe Claudel, Parfums, Éditions Stock, Paris, 2012

Bruno Latour (2004), „How to Talk About the Body? The Normative Dimension of Science Studies”, în Body & Society, vol. 10 (2-3), 2004, SAGE Publications

Dan Sperber (1974), Le symbolisme en général, Hermann, Paris

(Fragment din Lecturi olfactive ale pielii de Claudiu SFIRSCHI-LĂUDAT, Junimea, Iași, 2023)

[1] O bună articulare este definită, potrivit lui Latour (2004, p. 214), de trăsături cruciale precum „fecunditatea, productivitatea, bo­gă­ția, originalitatea”.

[2] În legătură cu gătirea alimentelor ca pro­ces determinant pentru supraviețuirea oa­me­nilor, vezi și Hipocrate, Despre vechea medicină III, 5.

Post Views: 96