Chemarea copilăriei

Frăguța ZAHARIA

Irene Postolache, Casa și toate amintirile, editura Junimea, 2024, 142 p.

Casa și toate amintirile este un pariu responsabil și asumat, constituind o veritabilă pagină de memorialistică literară a vieții și, mai ales, a copilăriei românești, care-și dezvăluie misterul prin sumedenia de întâmplări-amintiri, atent selectate, analizate și împărtășite cu o sinceritate debordantă, cu acea paradoxală obiectivitate-subiectivitate ce ține deopotrivă de o matură detașare combinată cu inocentă implicare, topindu-se într-o realitate primară ireversibilă.

Insistentă, Irene Postolache răscolește în memoria sa, căutând, identificând, culegând și selectând acele evenimente memorabile, savuroase, proprii oricărei copilării năzdrăvane, inițiindu-ne, conducându-ne și readucându-ne pe făgașul celor de ea propuse, cu scopul de a realiza o scriitură-poveste integratoare, obținând în fond o reală și admirabilă confesiune ca între prieteni de ghidușii, prieteni pe viață. Autoarea ne propune o tainică întâlnire în termenii gadamerieni ai adevărului, sincerității, deschiderii și instituirii, din capul locului, a relațiilor interșanjabile copil-copil, copil-adult, trasând o traiectorie esențializată spre un cadru relevant, dar mai ales flexibil ca spunere și expunere, în dorința de a reda, printr-o amplă confesiune și plasându-ne în spațiul de joc familial, atât de familiar nouă, acea dimensiune glorioasă a copilăriei. Cu alte cuvinte, o panoramare cu viziune de sinteză asupra realizărilor unui redutabil scriitor român contemporan, întrucât „copilăria rămâne una din temele predilecte ale literaturii… Este vârsta care deține apanajul (…) de a ridica registrul vieții reale la dimensiunea mitului” (p. 5). Iar profesia de scriitor înseamnă și mărturisire a unui profil singular, așa cum, de altfel, afirmă, mai departe, Diana Vrabie: „Este ceea ce «comite» (in)voluntar și Irene Postolache, în Casa și toate amintirile, în care creează propria mitologie a «paradisului pierdut» de la Comănești, reușind să surprindă cu măiestrie lumea «boabei și a fărâmei» cu ingredientele sale specifice” (p. 5).

Volumul își câștigă valențele superioare printr-o anumită înlănțuire de sensuri – spre exemplu, cel al primei zăpezi: „Ninge, spune mama. Se înnoiește fața lumii.” (p. 23); al cireșului ca „vechi prieten” și centru de observație: „De sus, din brațele lui, am privit de atâtea ori stelele în nopțile luminoase de vară” (p. 139), „Cerul, stelele, vântul, ploaia erau prilej de atentă observare, împreună cu păsări de tot soiul, tot ce mișca și se târa” (p. 17); al dragului de joc dând seamă de spiritul absolut de libertate – între povestirile care-l compun. Raportul care face dintr-un complex de povestiri participarea lor la o conștiință din alt nivel de existență face deopotrivă posibilă desprinderea lor din timp, dându-le semnificație perenă și comunicând un sens al împlinirii.

O călătorie în lumea copilăriei implică întâlnirea cu necunoscutul, cu insolitul, cu un alt mod de a fi. Această călătorie invită la cunoașterea de sine, iar cunoașterea de sine prin alții se plătește nu doar la intrare, ci și la ieșire cu întrebările pe care le pui depărtării cu apropierea ta și cu răspunsurile datorate întrebărilor ce ți se pun. Încercând să te lămurești de tine însuți prin alții. Fiindcă temeiul existenței umane este „omul între oameni” implicat într-o relație vie cu semenii. Un asemenea demers e posibil în virtutea faptului că principiul aflat la temelia fenomenului diferențierii individuale este un principiu de iubire sau de transcendere și depășire de sine.

Impresionând prin inteligența arhitecturii romanului, Casa și toate amintirile se citește cu sufletul la gură, ne ține cu sufletul la gură, nu doar prin partea de poveste, ci și prin dimensiunea de reflecție, de meditație, ca și prin portretistica remarcabilă, descrierile minuțioase și atmosfera seducătoare. Poveștile sunt construite pe punți spațio-temporale diferite, cu obsesia aceasta a timpului circular în care regăsești lucruri pe care le-ai trăit sub altă formă, împachetate altfel.

Tema întrezărită în filigranul cărții este aceea a valențelor unei întoarceri acasă. Ce înseamnă de fapt a te întoarce acasă? Înseamnă a reveni la un loc-așezământ pe care-l iubești, de care ți-e dor! Sau poate înseamnă a rămâne practic tot în exil… bântuit de dor. De unde și acest joc între acasă și departe. Și totuși, întoarcerea către vatra părintească a personajului pare că străbate toată cartea.

Casa și toate amintirile este și un apel. O chemare căreia trebuie să-i răspunzi. Trebuie, pentru că emană o putere de a semnifica dincolo de aparență, o realitate intimă tăcută care susține însăși viața cu acel acasă-departe al ei. Și, odată pătruns în miezul narării, ai răspuns deja și te-ai întors în acel acasă al copilăriei.

Mai mult decât o simplă ficțiune, romanul este și un experiment autobiografic. Prin poveștile construite pe punți de sfere diferite – pe de o parte, a copilăriei, a adolescenței și a maturității, pe de alta a casei părintești și cea a bunicilor –, prin obsesiile sale (floarea soarelui amintind de grădiniță; albastrul regăsit în seninul cerului comăneștean, în culoarea pereților casei aflată în sărbătoare), volumul capătă dimensiune autobiografică. Scrisul în sine e o călătorie, o călătorie ca o poveste despre o călătorie în universul copilăriei, în lumea Irenei Postolache. E și un fel de fărâmă de eternitate, poveștile reprezentând o formă de salvare de la moarte.

În Casa și toate amintirile, Irene Postolache ne propune o viziune asupra lumii, o analiză „bogată în trăire, în culoare și, în mod sigur, emoție. Poate mai atractivă și chiar mai aptă de a surprinde în fulgerarea clipei ceea ce este important și durabil” (Horia Bădescu), descoperind că ceea ce-i domină ființa nu este altceva decât mirajul spre care se îndreaptă.

Cu amintirea a ceea ce a fost mai întâi, cu promisiunea a ceea ce va fi, Irene Postolache are harul de a imagina flacăra care poartă în sine lumea.