Simona MODREANU

Fiu al binecunoscutului avocat, eseist, sociolog Petre Pandrea, Andrei Pandrea, trăitor la Paris, este medic, antropolog, etnolog (cu doctorat la Sorbona, în 1982), scriitor și ziarist. Din 1994, este membru de onoare al Academiei Române. Activitatea publicistică a lui Andrei Pandrea acoperă o arie vastă și construiește cu erudiție, pertinență și talent narativ extraordinar o viziune pe care, azi, am numi-o transdisciplinară. Debutează cu o lucrare închinată munților, Hoinar prin Bucegi (1957); urmează, printre numeroase studii și articole, alte câteva cărți de referință: Medic la Boișoara (1967), Unde s-a dat bătălia de la Posada? (1994), Voievodul cailor. Proză scurtă (1997), Oaia, ciobanul și brânza. Studii (1995), Masa moșilor. Tablete și studii etnologice (1997), Cu pușca după zmei. Proză etnologică (București, Editura Eminescu, 2000). Această ultimă apariție, ce atinge probleme de fond ale civilizației tradiționale românești, a făcut subiectul unei discuții informale, dar pasionante, între autor și reputatul cineast și scriitor Paul Barbăneagră, la care am asistat cu încântare, mai aruncând ici-colo câte o remarcă sau întrebare. O întâlnire cu adevărat admirabilă…

Paul Barbăneagră: Andrei, suntem aici pentru a discuta despre cartea ta – Cu puşca după zmei – carte cu ciobani, brânză şi… balauri. Aş vrea să ne spui ce gândeşti despre ce au spus şi scris în legătură cu acest subiect Vintilă Horia, Eugen Ionescu, doctorul Ion Claudian şi să pui accentul pe ce anume au explicat ei.

Andrei Pandrea: Aş dori ca în timpul discuţiei noastre să surprindem unele împrejurări care nu se află în carte, sau nu în suficientă măsură: cum s-a născut cartea asta, de unde a plecat, de ce am gândit-o în felul acesta şi nu în altul.

Aş începe prin a spune că e o carte de teren, este vorba de o cercetare concretă, pornită de la contactul nemijlocit cu oamenii unui ţinut care, din întâmplare, este un izolat geologic, geografic, social, cultural şi, prin urmare, are şansa de a fi, poate, mai autentic decât un altul.

Am avut marele noroc de a fi trăit 1000 de zile în Ţara Loviştei, mai întâi între noiembrie 1961 şi iulie 1963; mai apoi în timpul verilor, până în 1976. În toate aceste reîntoarceri, am căutat să înţeleg lucruri pe care le notasem în fugă şi care se dovedeau aproximative. Deci, când am ajuns pe teren ca medic, m-am ocupat, desigur, intens de medicină, dar o întâmplare cu totul neaşteptată m-a îndreptat spre calea cercetării sociale.

P.B.: Ce anume ?

A.P.: Cam la o lună de la instalarea mea la Boişoara, am fost convocaţi împreună cu toţi absolvenţii seriei mele (1961) la Râmnicu-Vâlcea, capitala raionului, unde, după ce ne-am spus fiecare păsurile, ni s-a trasat sarcina de a face catagrafia locului unde lucram, adică un inventar şi o schiţă de monografie, care să cuprindă elemente legate de demografie, de condiţiile economice ale populaţiei etc. Din momentul în care am început să lucrez în acest sens, am descoperit că realităţile sunt mult mai vaste, asemenea locului, care, geologic, e un graben, o groapă, o depresiune extraordinară, un căuş care are spre nord creasta masivă a Făgăraşilor şi în jur, alţi munţi, mai scunzi. Era formidabil ! Am văzut toată Loviştea din trei puncte: de pe vârful Zănoaga, de la 1575 de metri altitudine, de pe dealul Oului, care are 1003 m şi din vârful Spinului – la 1380 m. Din aceste puncte, parcă trigonometrice, vezi Loviştea din trei perspective diferite, dar, mai exact, este vorba de aceeaşi groapă muntoasă, cu mici pâlcuri de case, în cătune risipite ici-colo, între arături şi pâraie.

P.B.: Ce diametru are depresiunea asta ?

A.P.: Este aproape cât Andorra (453 km2) ca suprafaţă: 574,98 km2 (384 km2 reprezintă întinderea regiunii naturale şi 190,98 km2 – teritoriul care depăşeşte Oltul spre apus). Aşadar, Loviştea este un vast amfiteatru montan, orientat NE-SV, cu axe ce variază între 25,6 km lungime, la o lărgime cuprinsă între 24,6 km şi 14,5 km. Deci, acesta a fost punctul de plecare al unei cercetări sociale, sociologice, sau antropologice – cum vrei să-i spui. Din acel moment, am început să ţin un jurnal în care notam tot ce mi se părea interesant. Aveam trei zile de dispensar şi trei zile de teren, câte una în fiecare din cele trei sate – Boişoara, Găujani şi Bumbueşti, cu lunea zi liberă…

P.B.: Cartea ta este structurată în jurul câtorva mari probleme, care se referă toate la „acţiuni” rituale legate de viaţa oamenilor, de calendar, de realitatea socială etc. Le-ai avut de la început clare şi clasificate aceste probleme, ori s-au limpezit ele pe parcurs? Mă refer, de exemplu, la modul în care ai surprins, în toată complexitatea ei, înmormântarea…

A.P.: Înainte de a ajunge la „înmormântare”, vreau să spun că atunci când am „descălecat” la Boişoara, în prima noapte, era frig, ploua, noroiul până la gât (desigur, pantofii n-au supravieţuit mai mult de trei zile): ceea ce am văzut acolo era, mai degrabă, de spaimă. În casa învăţătorului Petre Popescu care m-a găzduit nu exista electricitate, dar camera era impecabil de curată. Amabilitatea şi autenticitatea localnicilor m-a izbit de la început. Oamenii erau – mi s-a părut atunci şi o cred şi acum – altfel decât în locurile prin care îmi fusese dat să trec. Nu mă gândesc la oraşe, ci la alte zone rurale din România, pe care le cunoscusem.

A doua zi era soare, frumos, Boişoara clipocea pe-aproape şi eu descopeream un ţinut superb. Bărbaţii cu care mă întâlneam pe drum îşi dădeau coate şi se întrebau în spatele meu: cum o să se descurce prin hârtoapele noastre noul şi tânărul doctor? Apoi, la dispensar, au venit, curioase să mă vadă, femeile… După un an şi jumătate, când timpul hărăzit mie la Boişoara se scursese, la despărţire aveam impresia că asist la o înmormântare; femeile plângeau, copiii scânceau, câţiva bătrâni mă tot întrebau de ce plec şi cui îi las…

Cert e că ancheta poruncită m-a obligat să intru în fiecare din cele 865 de case ale celor trei sate, numărând 3534 locuitori (în 1975). Şi ştiam pentru fiecare din gospodării şi locuinţe câte scaune cu trei picioare sunt, dacă masa scârţâie şi aşa mai departe. După aceste prime contacte, a urmat o perioadă fără semnificaţie specială, deoarece lumea era în aşteptare. Cum, însă, am reuşit să pun bine câteva diagnostice, să vindec câţiva bolnavi – eram obligat să lucrez de unul singur, pentru că nu mai era nimeni prin preajmă să-mi dea indicaţii ! – , presupun că am câştigat încrederea sătenilor, fiindcă am primit o invitaţie curioasă. A venit într-o zi un om şi mi-a spus: „Dom’ doctor, vreau să vă arăt ceva. Zapisul pe care îl avem de la Vladislav Voievod”, un înscris pe piele de iepure de la 1451. L-am întrebat de ce vrea să-mi arate mie documentul secret. El mi-a răspuns: „Apăi, dom’ doctor, acu’ sunteţi de-ai noştri, că doară mi-aţi vindecat nevasta…” Atunci mi-am dat seama că nu mă mai aflam în afara centrului, ci că intrasem înăuntru. Şi aşa a început o extraordinară poveste de dragoste pentru oamenii locului…

P.B.: Cred că, prin înţelegerea şi dezvăluirea acestei complexităţi – de o raritate, o profunzime, un „savantlâc” aproape unice -, aduci un omagiu înţelepciunii, subtilităţii şi competenţei ţăranului român. Această carte contrazice tot ceea ce „burghezii inculţi” – şi nu numai ei – au spus despre ţăranul nostru, şi anume că „e nespălat şi nu ştie să vorbească”…

A.P.: Apropo de „murdăria” lor, vreau să adaug că numai în Loviştea şi în Germania am mai văzut atâţia oameni care să se spele, şi atât de des – desigur, afară, la fântână sau la cişmea – şi tot timpul, atât vara cât şi iarna.

treisprezece calendare

P.B.: Şi în această înţelegere a lor, ce crezi că te-a ajutat mai mult ? Succesiunea temporală, cronologică a evenimentelor din calendare – chiar aş dori să revenim asupra subiectului, la un moment dat vorbeai de patru calendare distincte…

A.P.: Am reuşit să aflu nu patru, ci treisprezece calendare!

P.B.: Mai bine! Această suprapunere de calendare e cu totul specifică neamurilor care au realizat ceea ce Eliade numea „creştinismul cosmic”. Pentru marea majoritate a oamenilor, creştinismul se reduce la a merge duminica la biserică. Or, aici, lucrurile sunt complexe, pentru că, în afară de biserică, mult mai importantă este viaţa cotidiană ritualizată, perspectiva, viziunea, conştiinţa despre sat, vecini, rude, viaţă, moarte… M-am speriat, aproape, când mi-am dat seama ce adâncime ascunde această fosilă vie care dăinuie, mărturisind despre ceea ce este ea şi, în acelaşi timp, prin supravieţuirea anumitor valori, ajutându-ne să înţelegem ce a fost ţara asta înaintea începerii procesului de banalizare.

A.P.: Tocmai asta mi-a şi atras în mod deosebit atenţia, după ce am fost adoptat de populaţie: capacitatea oamenilor de a găsi soluţii care mie, ca orăşean prost, nici nu mi-ar fi trecut prin minte.

P.B.: Nu o dată m-ai auzit spunând că primul incult din familia mea am fost eu, pentru că m-au trimis ai mei la şcoală. Şi să-ţi dau şi un exemplu: dacă eu mă plimbam printr-o pădure pe lîngă Isaccea, pe la mine, şi mă întreba cineva ce-am văzut acolo, tot ce-aş fi putut răspunde ar fi fost „copaci, iarbă, păsări”. Dacă i-ar fi pus aceeaşi întrebare bunicului, care avea patru clase primare, nu ţi-ar fi ajuns timpul să-l auzi povestind despre câte existau în pădurea aceea. Asta-i adevărata forţă, cea care ne ajută să ne situăm într-un context.

A.P.: Într-adevăr, mi-a fost dat să întâlnesc o civilizaţie orală, care funcţiona perfect şi avea răspuns la toate problemele ridicate de mediul înconjurător. În momentul în care copiii ajungeau la şcoală, am observat – spun o banalitate – că erau adăpaţi la alt tip de cultură, standardizată, care nu se mai potrivea cu cealaltă, tradiţională; desigur, n-avem de ce să aruncăm cu piatra-n şcoală, însă, ce bine ar fi dacă s-ar putea face măcar două-trei ore pe săptămână de civilizaţie tradiţională, deprinzând înţelepciune, rodul experienţei milenare şi „metode” care acolo s-au păstrat, dar care se vor uita, pentru că mulţi pleacă la oraş, sau în alte ţinuturi, iar copiii lor nu vor mai avea cum păstra memoria ancestrală, sau prea puţin…

P.B.: Da, se pierde capacitatea de a asuma, dincolo de cuvinte, o realitate de o complexitate fără egal. Din această carte despre Loviştea, ne dăm seama că am ajutat să supravieţuiască nişte valori fundamentale, care ne depăşesc şi care au prelungiri până-n Iran, până-n nordul Chinei, care rimează cu adevăruri imuabile întâlnite la kabili, în nordul Africii, sau la precolumbieni. Demult, filmând în Mexic, am descoperit că sunt acolo regiuni care seamănă cu anumite zone de la noi; eu le comparam, mai degrabă, cu Vrancea, pe care o cunoşteam mai bine. Dar cred că Loviştea are rădăcini mai adânci decât Vrancea.

A.P.: Ştii de ce ? Pentru că Vrancea – ca şi Loviştea – este un „izolat” (cum se numeşte în sociologie) care „s-a deschis” în secolul al XIX-lea. Cunosc bine Vrancea, am şi scris o carte despre ea (Nopţi cu lună plină în Vrancea – nepublicată), deci acolo „s-a spart” un izolat, cum se spune. Or, în Loviştea, deşi există dintotdeauna un drum (greu şi plin de hârtoape), ea nu-i „primejduia” la vreme de pace pe cei care locuiau 50 de metri mai încolo. Erau femei în Boişoara care nu ieşiseră niciodată din satul lor. Din punct de vedere „modern”, pare o nenorocire. Din punct de vedere tradiţional, ca să poţi extrage mierea din toată ştiinţa asta imemorială a ţăranului, e extraordinar. Bineînţeles, odată cu intrarea radioului şi, mai cu seamă, a televizorului în case, tradiţia s-a poluat.

P.B.: Şi-ncă cum ! Dar există un element analog între Loviştea şi Vrancea, şi anume obştea. Or mai fi fost şi alte regiuni în ţară, unde obştea funcţiona în felul acesta organic ?

A.P.: Cu siguranţă, în toate „ţările” astea mici, Maramureş, Oaş, Gutâi, Ţibleş, Călimani, Baraolt şi toate celelalte ţinuturi ferite din Carpaţii răsăriteni, cei de curbură, meridionali şi apuseni. Peste tot, obştea îi adună pe ţărani; numele actual este slav, dar organizaţia este pre-slavă, străveche şi vine din negura timpurilor. Slavii, de altfel, ne-au lăsat moştenire o anume gingăşie în forma mentis şi în limbă o fineţe aparte; latinii sunt mai „chisați”, mai precişi…

P.B.: Da, dar să nu uităm un lucru, anume că ceea ce noi numim ‘slav’, la nivel de vocabular şi chiar al unui mod de a privi lumea, ar fi putut preexista la români dinaintea venirii slavilor. De ce? Pentru că şi noi şi ei avem o origine comună, indo-europeană şi atunci…

A.P.: Din păcate, nu poţi şti cu certitudine ce vine de la unii şi ce vine de la alţii. Dar, ce mi se pare mai important în limba păstorului este existenţa cuvintelor autohtone, într-o proporţie care le depăşeşte cu mult pe cele cu alte etimologii, inclusiv cea românească… Contingentul autohton de cuvinte la lovişteni este cantitativ surprinzător. Şi nu e vorba de o selecţie a mea, ci a interlocutorului care era un cioban autentic. Iarăşi foarte interesant, la lovişteni, e că unul şi acelaşi om e obligat să fie, alternativ, ţăran – agricultor adică – o parte din an, şi cioban în restul timpului, ceea ce înseamnă a trăi o experienţă profesională completă şi complementară.

P.B.: Adevărul e că mai tot ce au afirmat universitarii noştri despre limba română, încercând să separe forma de astăzi a vocabularului de originile sale latine şi de alte origini, este lipsit de fundament.

A.P.: Este, cum s-ar spune, o cercetare de birou.

P.B.: Nu numai asta. Noi am fost nenorociţi şi de o acţiune care a avut şi efecte pozitive, anume Şcoala latinistă.

A.P.: Da, August Treboniu Laurian, I. C. Massim…

P.B.: Şcoala latinistă care, slavă Domnului, n-a reuşit să cretinizeze întreaga limbă română – fiindcă s-a ajuns la un pas de asta – a încercat să-i distrugă un anumit profil, un anumit specific, incluzând elemente care nu rimau cu vechimea şi adâncimea limbii noastre şi, mai mult decât atât, i-au obligat pe învăţăceii, pe savanţii noştri să pornească în orice discurs privind trecutul şi structurile permanente ale neamului nostru de la Traian încoace, de parcă noi nici n-am fi existat înainte. Or, în realitate, chiar procentual judecând, în anumite regiuni ale ţării, şi dacă încercăm să facem un fel de arheologie antropologică, adică să nu ne preocupe doar ceea ce se întâmplă, ce este, ci şi de când este, atunci ne dăm seama că foarte multe elemente, pe care astăzi le putem considera de origine slavă, sau franceză, sau italiană, sau chiar ungurească, sau turcă… vin dinainte; chiar stau şi mă întreb dacă nu cumva cuvântul „cioban” exista în turcă…

A.P.: Çioban, cuvînt turanic, pecenego-cuman şi turcesc, a fost preluat în româneşte tocmai de la pecenegi şi cumani. Legăturile sociale nemijlocite cu ei – care au fost, de altfel, aculturate de români – s-au dovedit mai puternice decât cele cu turcii. Un fragment de text al lui Pliniu cel Bătrân ne dă, totuşi, de gândit: existenţa sintagmei coebanum caseum! Mister de nepătruns… După cum se ştie, Loviştea nu a avut legături directe cu turcii. Am scris un studiu cuprinzând şi toată antroponimia şi toponimia pecenego-cumană a locului (Pecenegii şi cumanii în Ţara Loviştei, Aalborg, 1994, 30 p.). Problema e importantă prin faptul că un foarte mic contingent de cuvinte (toponimele Olanu şi Olanelu, provenite din cuvântul pecenego-cuman şi turc oglan, „fiu”) pune diagnostic unui cuvânt românesc cu etimon latin, dintr-un vârf de munte: Creasta lui Făt…

P.B.: Cuvânt de origine latină, sau cuvânt pe care îl aveau şi latinii şi noi?

A.P.: În acest caz, da! Am întors cuvintele pe toate părţile, dar nu pot afirma cu precizie care cuvânt ţine de un fond autohton vechi şi care a fost introdus pe filiera romană. Există, spre exemplu, acest munte, Făt…

P.B.: ‘Făt’, ‘fata’ vin de la verbul ‘a făta’, nu ? Deci, ar trebui văzut dacă această rădăcină mai apare în vreo altă limbă neolatină.

A.P.: Mi se pare că există şi în sardă, ceea ce ar fi foarte semnificativ: un izolat care seamănă cu un alt izolat… Deşi, în cazul „făt”, lucrurile sunt clare !

Simona Modreanu: Şi în portugheză, în general între extremele latinităţii, se întâlnesc asemănările cele mai izbitoare.

A.P.: Da, e legea lui Matteo Bartoli, care constată existenţa unui soi de geografie lingvistică, sau de lingvistică geografică…

P.B.: Pentru că zonele extreme au păstrat elemente prelatine pe care, astăzi, unii din ‘savanţii’ noştri le confundă cu elemente slave. De pildă, m-am certat odată cu un mare lingvist român, care susţinea că „da” e un termen slav.

A.P.: Îl uitase pe francezul „oui-da”…

P.B.: Şi nu numai asta. Îmi amintesc de bona noastră portugheză de acasă, când mama îi spunea ceva, ea răspundea instinctiv „da”, în loc de „oui”; de fapt, în trei luni, a învăţat româneşte! Şi i-am spus prietenului lingvist că slavii nu au ajuns, totuşi, până în Portugalia şi că, în mod evident, „da”-ul respectiv e mai vechi decât limba latină, în care nu exista.

A.P.: Ştii de ce? Pentru că latina nu avea afirmaţie. Vorbitorii ei repetau, de pildă: „- Ai fost la moară?”, „- Am fost la moară”, şi întăreau folosindu-l pe „si”, „sic”. Aşa se face că negaţia, unică, începe în toate limbile neolatine cu n, dar afirmaţia, variabilă, foloseşte termeni diferiţi, precum în franceză: „oui” sau „si”…

P.B.: I-am amintit, deci, prietenului respectiv şi de răspunsul franţuzesc „oui-da”, care se foloseşte mult mai rar azi. Există această problemă a unei memorii cu totul particulare pe care o are neamul românesc, în special în anumite zone, unde aceste valori au supravieţuit mai intens decât în altele.

și în istorie, și în afara ei

S.M.: Domnule Pandrea, spuneţi în carte foarte frumos că enclava asta a supravieţuit tainic, pentru că oamenii Loviştei au ştiut să trăiască şi în istorie şi în afara ei. Aveau ei, sau au şi acum, clara conştiinţă a acestui fapt? Pentru că, în altă parte, vorbiţi despre acea demnitate şi mândrie a lor, un fel de elitism, de conştienţă a excepţiei; cînd sunt întrebaţi de unde se trag, cine sunt înaintaşii lor, ei răspund superb: „Suntem boieri de la Facerea lumii!” Deci, trăiesc şi înăuntru, şi în afară, ştiu că e aşa, sau o descoperă doar în contactul cu exteriorul?

A.P.: Ai dreptate, această ambivalenţă există… O mare parte din bărbaţi sunt siliţi să părăsească Loviştea, de exemplu, când fac armata, sau ca să-şi găsească de lucru la Sibiu, sau mai departe, dar ceilalţi, ca şi multe din femei – majoritatea analfabete, şi ele reprezintă partea cea mai interesantă pentru etnolog – trăiesc într-o altă lume, nu în ziua de astăzi; de exemplu, chiar dacă au radio în casă, ascultă numai muzică populară, iar dacă nu le place, îl închid. Când îi întrebam dacă ascultă ştiri, îmi răspundeau: „Dom’ doctor, ştirile sunt pentru dumneavoastră, nu pentru noi! Noi trebuie să ne creştem copiii cum ne-au crescut tata şi mama, bunicii şi străbunicii, să vedem de animale, de câmp, şi de la radio nu prea învăţăm…” Deci, constatăm precăderea unor preocupări permanente, imuabile. Dar, desigur, loviştenii trăiesc şi în prezent şi au şi o sumedenie de calendare. Dacă stau, însă, să mă gândesc la timpul petrecut în actualitate, faţă de timpul petrecut în veşnicie, cel din urmă e de departe prioritar. Treceau zile la rând fără nicio referire la politică, la „evenimente”. Şedinţa de partid, la ei, era un fel de bătaie de joc. Şeful organizaţiei de bază din Găujani era cel mai bun cioban; vara era mereu la stână, iarna mai făcea politică. Odată, mă anunţă o femeie: „Dom’ doctor, făceţi-vă drum în sat, că ţine Mitu Brădosu şedinţă…” Deşi nu eram membru de partid, m-am dus. Doamne, m-am crucit, nu alta! Se vorbea despre orice, numai despre partid şi guvern nu, dacă facem abstracţie de strângerea cotizaţiilor… Iar pentru „adormirea vigilenţei” celor ‘de la Centru’, aveau pregătite prin beciuri borcane uriaşe cu murături şi tot felul de preparate din carne de porc – zabic, tocan, sloi, cârnaţi – conservate, cu intenţie, în untură…

Existau, totuşi, deosebiri de „comportament politic” între locuitorii satelor. Oamenii din Găujani, cei mai numeroşi, cei mai izolaţi şi, cred, cei mai puţin înstăriţi, manifestau o indiferenţă superbă faţă de „politica partidului”. Bumbueştenii, în schimb, colectivizaţi peste 80%, erau reclamagii, certăreţi şi se băteau toată ziua cu pumnii în piept. Boişorenii, despărţiţi de găujeni doar prin pârâul Ţiganului, erau cam „de mijloc”, de o înţelepciune aproape suspectă…

P.B.: Ţăranii aceştia, trăind într-o dimensiune metaistorică, aveau alte criterii de decantare a valorilor şi unii le păstrează şi azi, opunând mondializării, ‘californizării’, civilizaţia tradiţională. Noi suntem victime ale istoriei, ca şi mişcările cele mai însemnate care, odată împinse în vâltoarea evenimentelor, s-au înecat în banal şi abject.

A.P. : Loviştenii au avut şansa unei protecţii naturale. Odată ieşit din drum, chiar numai la vreun kilometru jumătate spre munte, aerul nu mai e acelaşi. În vatra comunei, în jurul primăriei, era altceva. Se întreţineau şi alt gen de relaţii, oamenii „se adaptau”, erau şmecheri, îmi făceau cu ochiul. „Zâcem ca ei şi facem ca noi”, ăsta era cuvântul de ordine. Dar traiul în cătunele mai îndepărtate, dincolo de controlul oricărei autorităţi vizibile, era extraordinar. Autarhic şi liber, după legea din bătrâni, din oameni buni, împlinind mecanismele obştei.

P.B.: Dacă am înţeles bine, ai fost ajutat să pătrunzi această complexitate fie urmărind succesiunea cronologică a sărbătorilor calendarelor, fie încercând să înţelegi formele de ritual cosmic din viaţa cotidiană a oamenilor. Dar, odată ce ai avansat îndeajuns cu cercetările, ţi-ai pus, cu siguranţă, întrebarea: cui ajută, la ce şi în ce fel foloseşte ce fac eu aici ? Cum îţi explici tot ce ai realizat ?

A.P.: Din clipa în care am pus piciorul în Boişoara (noiembrie 1961), mi-am propus să ţin un jurnal – nu medical, ci jurnalul unui medic. De fapt, dacă ţi-aş arăta tot ce am scris şi notat în Loviştea, cred că „atârnă” vreo 60 de kilograme de hârtie. Deci, de la început, am pornit cu ideea de a ţine un jurnal în care să notez tot ce mă impresionează. Din aceste însemnări a ieşit acea primă carte, Medic la Boişoara (Bucureşti, E.P.L., 1967).

P.B.: Dar în ce scop te-ai gândit să ţii acest jurnal ?

A.P.: Nu puteam face altfel. La început, m-am mirat de tot ce trăiam şi apoi am început să cercetez, ca să elimin mirarea şi să ajung la esenţă, la boaba de adevăr care era ascunsă la nici un lat de palmă. Prietenii de la oraş mă întrebau ce fac acolo, la ţară, toată ziua şi dacă nu mă plictisesc de moarte. Nu m-am plictisit nicio clipă; n-aveai timp să te plictiseşti; era ca la magazinul parizian Galeries Lafayette, unde, după slogan, „se petrece mereu câte ceva” şi, după ce descopeream cu uimire, încântare şi voluptate acel ceva, începeam să despic firul în patru, să analizez şi să merg mai departe. Desigur, se adaugă dorinţa de a nu irosi ceea ce vedeam şi auzeam: eram un martor.

P.B.: În această acţiune de asumare a rolului tău, cu siguranţă că, în afară de ceea ce era instinct şi mare talent la tine, de ajutor ţi-au fost şi unele cărţi şi unii oameni.

A.P.: Dintre cărţi, mi-ar fi greu să le enumăr pe toate, dar e vorba, mai ales, de îndrumarea metodologică cuprinsă în mai toate lucrările ce pleacă de la Dimitrie Gusti încoace, adică de la Şcoala sociologică din Bucureşti. Am avut prilejul să-l cunosc pe Traian Herseni, un om extraordinar; pe Octavian Neamţu; pe Ion Conea – întemeietorul geografiei istorice şi toponimiei geografice româneşti, profesor al regelui Mihai -, care a fost ca un părinte pentru mine, sau pe doctorul I. Claudian. Asta a fost baza. Fără a-l uita, desigur, pe antropologul american George Peter Murdoch, creator, în 1937, al băncii de informaţii etnografice Human Relations Area Files (HRAF), prin care se pot analiza şi compara societăţile umane, şi autor al incomparabilei cărţi Social Structure (Macmillan, 1949).

M-a fascinat, de exemplu, studiul lui Conea despre cele 60 de sate din Mărginimea Sibiului. Or, Mărginimea Sibiului seamănă mult cu Loviştea. Costumul de Loviştea îmbină o parte din costumul de Sibiu şi o parte din cel de Argeş: te uiţi la portul femeiesc loviştean: de la brâu în sus este de Argeş şi de la brâu în jos de Mărginimea Sibiului. Bărbatul, şi el, are pălăriuţa cu capse şi cojocel din Mărginime. Deci, categoric, există nişte influenţe…

un „roman etnologic”

A.P.: Vorbeşte-ne ceva mai mult despre acest domn Conea.

P.B.: Pe Ion Conea l-am întâlnit la Sibiu, în noiembrie 1961. Tocmai găsisem la Boişoara cartea lui despre Ţara Loviştei şi, cu prima leafă în buzunar, mă pregăteam să mă duc după cumpărături la Sibiu. Acolo, am văzut un afiş ce anunţa o conferinţă a lui despre Carpaţii Meridionali. În holul selectului hotel „Împăratul romanilor” l-am văzut pe profesor, m-am prezentat şi i-am spus că îi citisem cartea şi l-am invitat să stăm de vorbă la cina oferită din primul meu salariu… Ne-am împrietenit şi, de atunci, timp de treisprezece ani, am făcut excursii împreună – l-am ascultat cum vorbea cu ţăranii, cu ciobanii la stână -, am făcut schimb de cărţi şi de idei… Omul acesta vorbea o frumuseţe de limbă, scria dumnezeieşte şi, cel mai uluitor, era modul în care se adresa celor pe care-i interoga.

P.B.: Cum l-ai putea caracteriza pe intelectualul, pe geograful Conea ?

A.P.: Avea un spirit de observaţie extraordinar, o concizie uimitoare în nuanţarea conceptelor semnificative şi vorbea o limbă românească dăruită cu o capacitate de exprimare cu totul ieşită din comun.

S.M.: L-aţi moştenit în bună măsură. Una din atracţiile cărţii dumneavoastră – pe care aş numi-o „roman etnologic”, deşi nu ştiu să existe acest subgen literar – o reprezintă limba, atât de savuroasă, consistentă, grea, pătimaşă, parfumată, de parcă ar curge prin pământ şi prin copaci; stăpâniţi o formă de punere în cuvânt de o frumuseţe rară, care transformă în plăcere o lectură ce ar fi putut fi aridă.

P.B.: Ai o capacitate rar întâlnită de a asuma realitatea la un plan de tensiune intelectuală şi poetică, mai cu seamă în capitolul care mie mi se pare cel mai reuşit din carte, Toamna la Boişoara. Cunosc puţini scriitori ‘de meserie’ care ar putea să ne ofere atâtea pagini de o aşa înaltă densitate filosofică şi poetică. Şi asta e minunat, pentru că înlesneşte comunicarea informaţiilor şi analizelor. Dar, ca să revenim la Conea, ce ne mai poţi spune despre viziunea lui ?

A.P.: Ion Conea era dăruit cu o capacitate de sinteză, de integrare a esenţelor, ivită din analiza amănunţită şi admirabilă a unei puzderii de fapte şi amănunte – concepte, întâmplări, evenimente -, care dădeau, laolaltă, măsura realităţii şi culoarea autenticului. Orice părea iniţial complicat, încâlcit, indescifrabil, devenea – în limba cuceritoare şi spusă cu miez a profesorului Conea – firesc, simplu şi de limpezimea cristalului. Tot el mi-a vorbit şi despre regele Mihai. În clasa voievodului de Alba Iulia, pe care o crease regele Carol al II-lea pentru fiul său, Mihai, unul dintre profesori a fost Ion Conea. Şi el l-a însoţit în excursiile din ţară şi în aceea din Alpii Dolomitici pe regele Mihai. Pentru ilustrul vlăstar, profesorul a scris lucrarea Cum a învăţat carte Măria-Sa Mihai. Prin urmare, cred că în momentul în care eşti ales profesorul unui rege este şi pentru că ai o anumită viziune despre lume, cuprinzătoare şi învăluitoare.

P.B.: Poate că de la el a moştenit regele această facultate de a vorbi foarte frumos româneşte, ba chiar, uneori, cu un uşor iz ţărănesc…

A.P.: Da, cred că profesorul Conea a fost – într-un fel – ca un părinte pentru copilul și adolescentul Mihai. Şi când îl întrebam cum era regele, răspundea invariabil: „Era un băiat bun, cuviincios. Nu puteai să spui o vorbă nelalocul ei în faţa lui, că se încrunta. Era şi săritor, inimos. Dacă întâlnea pe drum vreo femeie şi i se părea că-i foarte necăjită, le spunea imediat însoţitorilor lui: «Duceţi-vă şi vedeţi de ce are nevoie.»“

P.B.: Îmi amintesc de povestea aceea a unei măicuţe (Micaela, cred, azi la mânăstirea Vladimireşti), care voia să ridice o mânăstire. Cineva i-a spus să se ducă la rege să-i ceară bani și aşa a pornit spre Peleş şi, în apropiere, a întâlnit un tânăr care repara o maşină. L-a întrebat cum ar putea ajunge să vorbească cu regele, să-l roage de nişte bani pentru o mânăstire. Și atunci, el s-a oprit, a chemat pe cineva, i-a cerut să-i aducă o anume geantă din biroul lui, pe care a deschis-o şi i-a dat-o maicii. Era plină cu bijuterii, bijuteriile lui. Maica a rămas ţintuită locului şi, uluită, l-a întrebat ce trebuie să făcă în schimb. Iar Mihai a răspuns: „Nimic, decât să mă treci şi pe mine printre ctitorii bisericii.” Şi aşa s-a şi întâmplat.

Deci, ca să rezumăm, aş vrea doar să enunţ problemele care mi se par importante şi pe care s-ar putea axa o discuţie viitoare, acesta fiind doar un preambul:

1. Loviştea e o fosilă vie a unei rădăcini care s-a uscat aproape peste tot şi această enclavă ce ţine de „creştinismul cosmic” se manifestă deplin, se exprimă încă în viaţa de zi cu zi în felurite acţiuni ritualice, adică înscrise prin încărcătura spirituală într-o altă dimensiune şi prelungite, astfel, în lumea de dincolo, în eternitate. Asta ar fi definiţia ritului. Or, această realitate e prezentă în calendarele loviştenilor, în sărbătorile lor, chiar în sărbătoarea propriei lor vieţi, trăită ca un mit, cu o intensitate simbolică excepţională, ridicând în permanenţă cotidianul la altă dimensiune.

2. Colindele sunt, probabil, textele precreştine cele mai vechi, care şi-au păstrat şi forma muzicală şi pe cea literară atât de bine, încât, de multe ori, cei care colindă nici nu mai ştiu ce spun. Colindele, bocetele şi oraţiile de nuntă sunt elementele în care s-a păstrat o limbă mai veche decât ne putem noi imagina azi. Îmi amintesc de o nuntă în Oaş, unde cel care a spus oraţia a vorbit într-o limbă străină! I-am întrebat pe vecinii mei ce spune şi au ridicat din umeri; dar el măcar, oratorul, ştie ce spune?, am mai întrebat. Mi s-a răspuns: „Nu!” Era, prin urmare, un fel de poem repetat mecanic, o participare la un element de memorie mai vechi decât limba lui.

A.P.: Şi era dincolo de limbă; nu mai vorbea cu cuvintele lui, dar cele rostite ajungeau unde trebuia.

P.B.: 3. Tocmai, în legătură cu limba sunt multe de spus, mai ales despre raportul dintre limbă şi lume, limbă şi fire, problemă care e foarte bine expusă în cartea ta.

Apoi, chestiunea ‘etajelor’ limbii. Limba este o unitate vie, despre care nu putem spune că e „secretată” de lovişteni, ci că oamenii sunt o creaţie a limbii. Există o înţelepciune în limba ţăranilor de-acolo pe care nu o putem descifra dacă ne limităm doar la ceea ce ştiu şi sunt ţăranii. Vine de altundeva, îi transcende, îi depăşeşte şi într-o parte şi în alta. Limba ne-a fost dată de Dumnezeu.

4. Sunt şi câteva ‘personaje’ în carte despre care aş dori să vorbim. Mai întâi Ipate, „hangiţa” Diaconeasa (de fapt, gazda haiducilor), care ar trebui explicată puţin, pentru că e o apariţie stranie. Apoi, să vorbim despre oameni, fără să uităm că noi am fost îndepărtaţi de această societate tradiţională, că am fost victimele inculturii intelectualilor de stânga, venind din Occident, creaţie a unei şcoli desacralizante, care fusese pusă în mişcare la Paris, de către Jules Ferry şi Clémenceau, masoni din loja Marelui Orient, care urau tot ce era valoare sacră. În fond, revolta intelectualilor tradiţionalişti îi avea întotdeauna în faţă, ca opozanţi, pe aceşti reprezentanţi ai post-paşoptismului, dar care tot din paşoptism veneau, care fusese denaturat şi din el mai rămăseseră în România elemente de rebut ale unei gândiri desacralizante.

5. Mai există o manifestare colectivă foarte importantă în cartea ta: şezătoarea. Şezătoarea era un act social, cultural de rememorare, liturgic în sensul bogat şi complet al acestei noţiuni, adică act care îşi reaminteşte nişte valori de origine şi cu care hrăneşte viaţa cotidiană. N-am mai auzit până acum de altă regiune în România în care oamenii să fie atât de esenţial legaţi de aceste momente.

S.M.: Şi nu e vorba doar de un act de rememorare, ci de unul creator în permanenţă, auto-regenerator.

6. Aş vrea să vorbim şi despre geniul poeziei populare româneşti şi, în acelaşi timp, despre funcţionalitatea ei. Adică, poezia populară era/este pentru oamenii aceia un act vital, care se împletea cu realitatea, o îmbogăţea şi o ducea mai departe, o ridica la cer, ca să spun aşa. Poezia populară dădea – şi în Loviştea mai dă şi în prezent – culoare vieţii de fiecare zi şi, în acelaşi timp, o dematerializa.

7. Ar trebui să mai discutăm şi despre obşte, despre mămăligă (mai veche decât pâinea creştină, cu siguranţă), despre nume (există un har şi o înţelepciune a numelor, încât te opreşti, uneori, fără să vrei, asupra unuia şi meditezi îndelung la semnificaţia lui), despre moşi, neapărat, ca element de bază al rememorării, al genezei.

A.P.: Moşii intră, de altfel, în concurenţă cu creştinismul… De exemplu, moşii din calendarul moşilor, corespunzători – prin suprapunere – Ajunului şi Crăciunului (24 şi 25 decembrie) se cheamă „moşii de piftie”…

P.B.: Concurenţa se constată peste tot. Când vom vorbi despre calendare, vom vedea că, în fapt, fenomenele astronomice ale echinocţiilor şi solstiţiilor s-au adaptat creştinismului, sau, mai curând, creştinismul s-a adaptat lor, şi, dacă ajungem să le descifrăm sensul profund, ne dăm seama că, din punct de vedere mitic, simbolic, nu există mari diferenţe în ceea ce priveşte conţinutul între sărbătorile precreştine şi cele creştine, în legătură cu cele patru momente principale ale anului. La Mont Saint-Michel mi-am dat seama că Sfântul Mihai, tradiţional asociat ideii focului, supravieţuirii, judecăţii, are mânăstirea pe o colină care a fost dedicată cu mult înainte unui zeu al focului! Important e, prin urmare, să subliniem că în Ţara Loviştei, a continuat o viziune cosmică.

Înregistrat și redactat de Simona Modreanu (2001)

Post Views: 138