Cărţile mele formatoareJunimea2026-01-05T20:28:23+02:00
Radu ANDRIESCU
Cartea copilăriei
Când eram mic răceam des și am avut de multe ori pneumonie, drept pentru care îmi petreceam uneori mult timp acasă, fără să merg la școală. Așa m-am apucat să citesc mai serios, uneori cărți lungi, cum ar fi O mie și una de nopți (titlu potrivit pentru atâta amar de vreme petrecută acasă). Dar cartea care m-a marcat cel mai mult, tot voluminoasă, a fost Minunata călătorie a lui Nils Holgersson, al Selmei Lagerlöf – titlul originar este Nils Holgerssons underbara resa genom Sverige. Suedia a fost scoasă din traducerea titlului în română, dar precizarea e foarte importantă, pentru că autoarea a plecat de la o directivă a Asociației Naționale a Profesorilor, de la începutul secolului trecut, „în care se propunea scrierea unui manual de geografia Suediei pentru gimnaziu, prezentat sub forma unei legende despre un băiețel obraznic și neascultător, care pleacă de acasă într-o călătorie pe spatele unei gâște” (Wiki). Pentru că tot s-a vorbit mult despre manuale în ultima perioadă, mă gândesc ce dar uriaș ar fi pentru copiii din România să aibă un asemenea manual! Pentru a da contur proiectului, Selma Lagerlöf „a avut nevoie de trei ani (…), timp în care a studiat viața păsărilor și animalelor, tradițiile, topografia, precum și geografia și istoria tuturor regiunilor Suediei” (Wiki).
Pe de altă parte, din păcate, tot când eram destul de mic, am ajuns să-l urăsc pe Mihail Sadoveanu, pentru că într-o vară am fost obligat să citesc Frații Jderi, în timp ce prietenii mei din vecini se jucau pe-afară.
Cartea adolescenței
De veghe în lanul de secară, cartea faimoasă – și perfectă pentru un adolescent – a lui J.D. Salinger. Mai e un motiv pentru care cărticica asta, nu prea groasă, a însemnat foarte mult pentru mine: a fost prima carte pe care am citit-o în limba engleză. Aveam și o variantă în română, pe care o consultam când nu pricepeam unele cuvinte sau construcții în limba engleză.
Cartea pe care ați dărui(t)-o cel mai des
Când nu mai e aer (2016), cartea cu care am început un deceniu de poezie. E și singura mea carte care a luat trei premii, două naționale și unul regional.
Cartea celebră necitită
Ulysses, cartea lui James Joyce. Am început-o de mai multe ori, dar n-am avut niciodată răbdarea să o termin. E și o parte pozitivă aici: pot să o citesc acum, când sunt, sper, mai copt la minte.
Cartea de pe noptieră(ce recitiți adeseori)
Ar fi mai multe antologii de poezie americană, la care revin des. Am și un curs de poezie americană, drept pentru care jobul îmi cere acest lucru. Nu le am pe noptieră, ci pe laptop. Iar cea la care merg mai des e o antologie de poezie internațională, A Book of Luminous Things: An International Anthology of Poetry (1998), antologie editată de Czesław Miłosz, care nu numai că e un poet foarte bun, dar are și un gust desăvârșit pentru poezie, cel puțin din punctul meu de vedere. Grație acestei antologii sunt acum absolut fascinat de poezia chineză veche. Recitesc de multe ori poeziile chineze din carte și mă minunez cât de contemporani sunt poeți chiar și de acum 1500 de ani!
Cartea momentului
O nouă ultimă zi, cea mai nouă carte publicată de Ovidiu Nimigean. O carte bună, așa cum sunt toate cele scrise de el, fie poezie, fie proză.
Cartea discretă pe care vreți să o faceți mai cunoscută
Sunt prea egocentric dacă spun că mi-ar plăcea ca volumele mele de poezie să fie mai vizibile? Oricum poezia are în general o prezență mai discretă, cu tiraje de trei sute de exemplare, în cazul meu – patru sute, la ultimul volum din seria publicată în ultimii zece ani, Versiunile noastre imperfecte.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
