Blues printre ruineJunimea2025-05-14T14:02:00+03:00
Șerban AXINTE
Gabriel Chiriac, Kerouac blues, editura Junimea, 2024
Gabriel Chiriac a confirmat că este un scriitor bine conturat și versatil, autorul unor romane cu adevărat bune care, atât din punct de vedere formal, cât și tematic, pot fi situate în siajul celor scrise de James Clavell (mă refer la romanele de război, nu neapărat la cele de inspirație asiatică) sau de Sven Hassel. Cel puțin asta a fost impresia mea la lectura volumelor Iarnă cu fulgi însângerați (Junimea, 2009), Leul înaripat (Junimea, 2011) și Ceață roșie în Crimeea (Junimea, 2014). Ca poet, Gabriel Chiriac a debutat recent cu volumul Kerouac blues.
Gabriel Chiriac reușește în această carte să dea contur unei sinteze disimulate a ceea ce reprezintă Jack Kerouac dincolo de literatura lui, adică atmosferă, stil de viață, legendă urbană, opțiunea de a nu te raporta decât la propriile limite care, și ele, există pentru a fi depășite. Atmosfera acelei perioade de timp e surprinsă prin intermediul unor poezii foarte bine scrise și atent articulate din punctul de vedere al ponderii biografemelor în textul liric.
Nu se știe, în primă instanță, cine scrie despre cine
Avem de-a face cu un poem unitar compus din fragmente ce ilustrează, fiecare în parte, ipostazele unei ființe în carne și oase ce tinde să se confunde din ce în ce mai mult cu o idee: cea a unei depline libertăți de a fi, dincolo de vise și călătorii imaginare. Dar atingerea unei astfel de libertăți presupune un întreg proces ce nu exclude examinarea situației personale ce domină într-un anumit moment: „pe trotuarul aglomerat/ sunt toți la fel, grăbiți, indiferenți,/ bipede automate/ mai iau o înghițitură de bere/ trag încă un fum/ plăceri simple și reale/ nu-mi pasă de lumea asta/ nici măcar de mine/ pentru că adevărata libertate/ este să nu te lași prins de nicio ancoră” (Cu o sticlă de bere în mână). Poetul realizează în câteva secvențe dispuse succesiv o alternanță a perspectivelor. Cartea se deschide cu un poem despre Kerouac la persoana a III-a, urmând o fină tranziție către o perspectivă diferită, aceea a persoanei I manifestată în textul din care am citat deja. Nu se știe, în primă instanță, cine scrie despre cine.
Cert este că vocea prozatorului american funcționează deopotrivă ca pretext pentru idealizarea unei libertăți fără limite asumată auctorial și construirea unui fals alter ego care să-l ajute pe Chiriac în a-și atinge propriul opus social.
Poetul are capacitatea de a rămâne autentic
Cele mai multe texte din carte conțin doar sugestii legate de viața celui aflat „pe drum”, acestea funcționând, de fapt, ca modalități de interogare a sinelui. Așadar, Kerouac funcționează pentru Chiriac asemenea unui avatar de care uneori se apropie periculos de mult, iar alteori se detașează critic.
Autorul reușește să demonstreze că estetica ruinelor nu și-a epuizat toate forțele; avem în față un oraș plin ochi de construcții mutante, ziduri dărâmate, lumini care de-abia pâlpâie. Aici se dă lupta pentru supraviețuire, unde fiecare dintre cele două voci încearcă, tot mai agresiv, s-o acopere pe cealaltă. Textele se completează între ele nu doar din punctul de vedere al tonului, ci și narativ, toate secvențele configurând o poveste al cărei tâlc rămâne nedezvăluit. Dincolo de micile istorii, există privirea capabilă sau nu să observe frumusețea unei lumi aflată în continuă transformare: „Dacă te uiți/ în adâncul acestei nopți/ când strălucesc stelele/ sub lumina cărora dorm toți/ o vezi, dacă te uiți/ o vezi, dacă te uiți/ în adierea vântului,/ o lume plină de frumusețe,/ dar o vezi/ numai dacă/ te uiți” (Dacă te uiți).
Trebuie remarcat că poetul are capacitatea de a rămâne autentic și în acele momente în care preferă să poarte o mască. Deghizarea apare semnalată uneori doar prin anumite mărci pronominale, alteori prin stabilirea unui raport direct cu persoana/ personalitatea celuilalt. Nu m-aș grăbi să vorbesc despre identificarea cu celălalt, ci mai degrabă despre înțelegerea sinelui prin intermediul proiectării unui avatar – la care am făcut deja referire – dincolo de limitele posibile ale propriei vieți. Kerouac rămâne un simbol al libertății și al căutării fără sfârșit în absența unei mize mundane clar definite.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
