Angelina POPOVICI

Radmila Popovici, O mie și una de eu fără umbre, editura Cartego, 2024

O bijuterie cu topaz albastru e poezia Radmilei Popovici. La fel ca această nestemată, poezia ei poartă în sine o energetică specială, magnifică, varietăți cromatice deosebite ale albastrului. Se știe că topazul ia naștere în adâncuri mari și temperaturi, presiuni ridicate, în roci magmatice, apoi se extrage cu grijă și răbdare din cavitățile ascunse ale minelor. Până a ajunge la noi, și poezia Radmilei se formează în adâncurile sufletului gânditor, analist. „Am trecut/ prin toate vămile/ ca să ajung/ la mine”.

Radmila Popovici percepe realitatea vieții cu fiece inspirație, într-un mod aparte, cum numai firile sensibile și empatice o simt. „Printre coastele mele/ dansează alene/ o durere surdă/ nu mă opresc/ din mers/ să nu mă/ doboare…/ merg (ca) pe ace/ pe ape/ pe aer/”… Poeta „(re)/cunoaște poverile adevărate…/ vânătăile pictate de ele”, „învață moartea/ vers cu vers/ până la penultimul”. „Perna/ împietrită/ de sare” ne dezvăluie subtil nesomnul poetei. Căutând soluții de rezistență, vine cu o tulburătoare rugă: „Iarba care răsare peste pragul/ casei noastre mamă vrea/ să se lungească pe/ covorul bunicii/ n-o tăia/ las-o”. Iarba din pragul casei părintești ca remediu pentru toate răcorile ce, cu siguranță, revin și revin.

tratamente speciale pentru îmbunătățirea caracteristicilor

Oare tristețea și suferința sunt condițiile obligatorii ale formării unei personalități puternice și ale apariției unei lucrări autentice de artă? „Viața m-a izbit/ prea repede/ de urâțenie/ și copilăria/ m-a abandonat/ ca pe o jucărie/ inutilă/… niciodată nu voi uita/ ochii ei plictisiți/ în ultima noastră/ amiază de august…/ nu-mi voi ierta/ răceala cu care/ am acceptat/ să plece”. Ne teleportăm imediat în punctele de tranziție ale copilăriei proprii, de amețeala, mirarea acelor clipe, dar și de entuziasmul simțit. Ca apoi să descoperim că în lumea matură „singurătatea/ e-n miezul mulțimii ziua/ în amiaza mare”. Cât de cunoscută și firească, comună e această stare. Dar, vai, cât de veritabilă e tristețea poetei: „Întunericul mă strânge/ la piept face câțiva/ pași cu mine în brațe/ până la marginea/ nopții/ mă aruncă/ insolent/ în mâine”.

Piatra-diamant se supune la tratamente speciale pentru îmbunătățirea caracteristicilor, gradului de culoare și eleganță. Tăierea în fațete contribuie ca lumina să se reflecte ca dintr-o oglindă. Prin diverse tehnici ale tăierii, doar de ea știute, poeta Radmila Popovici transformă poezia din forma ei brută în una prețioasă. Ne fascinează prin diversele feluri de a refracta și a reflecta lumina. Modifică asemeni unui profesionist unghiul luminii și obține un albastru rar, ce nu face parte din scala standardizată a culorilor diamantine. „Uneori/ să ai inimă/ e ca la război/ dar cum/ cum ar învinge/ dragostea?” Dar cum altfel poezia izvorâtă din albastru de topaz ar suna atât de melodios și tulburător?

Una dintre fațetele acestei bijuterii este despre… tăcere. Oare nu de tăcere au nevoie, ca să se formeze și să se ticluiască, cuvintele? Paradoxal, poeta care ne dăruiește cuvinte în șirag melodios e „femeia care tot mai mult vrea să tacă”. Pentru că nu poți spune oricui, poate, doar imaginar, tatălui plecat „cât este de greu…/ să fii puternică”. Mai ales fericirea se tace, ca să se prelingă în corp „ca prima miere din primele/ flori din cel mai plin fagure/ în toate toate celulele”. „Să taci ca să te audă?!”.

Cea mai tulburătoare fațetă a poeziei Radmilei e despre legătura deosebită cu părinții săi, cu care (desigur!) „are de umplut/ beciuri poduri/ butoaie stupi și/ un vechi album/ de familie”. Dar „prea brusc coboară sorii zilelor”. Tatăl plecat a lăsat cerul plin de ochii săi. „Mama…/ topește ceara/ de două ori mai greu/ de două ori mai îndelung/ de două ori mai/ întunecată”. „Azi tata/ și mama/ sunt/ rana/ din care/ înmugurim”.

Trecerea timpului – câte carate? „Mă decoloram pe file”. „Mă subțiez să intru/ în acele/ acestui ceasornic/ pentru/ a/ încâlci/ definitiv/ secundele”. „Unde s-au dus/ o viață și o dimineață cu găuri/ de furculiță în palme”? „Mă retrag/ în copacul meu/ să-mi număr inelele”…

Topazele sunt numite și pietrele iubirii, considerându-se pline de energie vibrantă. Acestea elimină oboseala și îmbunătățesc starea de spirit. Unii le poartă în zona inimii, pentru a-și asigura o viață lungă, pentru a se proteja de furtunile de pe mare.

Un mănunchi de cuvinte cu o mie de nuanțe

Dar cât de uimitoare poate fi furtuna care aduce iubirea! „Femeia năvălea/ în sângele venos/ se izbea pe rând/ de pereții celor patru/ camere țâșnea/ prin ochii lui”. Poezia-bijuterie poartă în sine și melodia iubirii. Acumulare de dor? Lupta cu el? Fuga de vindecare? „Te cânt tăcându-te”! „Te dezmierd în limbi nevorbite”. „Schimb de vene și artere”! „În mine/ raiul și iadul/ scriu/ la patru mâini lungi/ poezii de dragoste”.

Poeta empatizează cu cei care „poartă pe umeri/ câte un curcubeu în plus sau/ câte o basma curată în buzunar/ pentru lacrima altuia”. Învață „rugăciunea orbului”. Doar așa „orbii mă văd/ în oglindă/ mă pictează/ bleu”.

Piatră imperială de lux e poezia din cartea O mie și una de eu fără umbre, cu toate vibrațiile ce izvorăsc din ea. „Topazos” înseamnă a căuta. Poeta caută răspunsuri, se caută pe sine și dă de un diamant de neînvins, indestructibil, cu o duritate de 8 pe scala Mohs. Cu cât mai puține impurități, cu atât mai scump. Curățat de incluziuni. Ce să ne mai deranjeze firile, și așa bolnăvicioase, cu drame suplimentare? Le voalează și le lasă să curgă ca o melodie. E una dintre noi, una ca noi, mai ales, una pentru noi.

Poezia Radmilei Popovici corespunde tuturor criteriilor de bază ale evaluării diamantelor: cei 4 C – greutate (în carate), culoare, claritate, tăietură (cut). Culoarea se schimbă în dependență de lumină. Diverse nuanțe de albastru în dependență de pregătirea cititorului să le simtă. Transformare, pe alocuri, în alte sute de culori.

Antologia O mie și una de eu fără umbre poartă printre paginile sale feminitate nativă împletită cu inteligență. Un mănunchi de cuvinte cu o mie de nuanțe ale albastrului de topaz.

Împreună, poezia și pictura formează o simbioză tulburătoare. Cât de frumos rezonează inima pictoriței Florina Breazu, prin picturile sale, cu vibrațiile poeziilor Radmilei Popovici! De vrei, poți să mângâi paginile, ca să intre muzica prin vârful degetelor. Să se „alinieze optim meridianele corpului” prin energiile vindecătoare ale acestei conviețuiri. Atemporalitate în albastru liniștitor, dar și tulburător în același timp.

Îi dorim poetei să-și găsească inspirația doar în „stropii de liniște”, „să apară orarul/ zborurilor la care/ nu are acces/ oricine”, „zilele obișnuite să întreacă toate sărbătorile” pe adevăratelea, fără vise.

E „o filă albă de iarnă”. S-o citim! E „căderea ninsorii în palmă”. S-o ascultăm! E „prinsoarea de gheață a lacrimii”. S-o topim!

Post Views: 127