Simona MODREANU

 

Afabil și curtenitor, poznaș și sobru, fără să se ia în serios, dulce-amărui, rând pe rând precis, entuziast, grav sau tandru, așa îmi apare Michel Tournier, în acest sfârșit de toamnă blândă, în timp ce ne îndreptăm spre „sihăstria” lui. Detestă Parisul, deși s-a născut acolo („Am învățat să merg în parcul Louis XVI, fostă groapă comună sub Teroare; asta te marchează pe viață…”), și își petrece zilele în prezbiteriul de la Choisel, minuscul sat din regiunea pariziană. Calm, cu o urmă de maliție, îmi arată în castanul din grădină mugurii primăverii ce va să vină („Nu știați asta, nu-i așa?”), iar pe acoperișul dependinței, reflectorul pe care Ingrid Bergman (marea doamnă a acestor locuri până la moartea sa) îl instalase pentru a lumina biserica atunci când primea oaspeți…

Michel TOURNIER: Nu prea îmi scapă nimic, știați? Văd lucruri pe care alții nu le văd. Iată, de pildă, ați observat cu siguranță zecile de publicități pentru ceasuri în reviste. Ați se­si­zat ce au în comun? (Ia o revistă la întâmplare, o deschide, caută, găsește, privesc… nimic.) Ei bine, toate ceasurile arată ora 10 și 10!

Simona MODREANU: Sunt convinsă că am văzut și 4 fără 10.

M.T.: Nici vorbă!

S.M.: Cum așa?

M.T.: Păi, m-am tot gândit și am găsit o explicație. Proastă. Dar o să v-o spun. Mi-am zis că ora 10 fără 10 este zâmbetul cea­sului, în vreme ce 8 și 20 e tristețea timpului… Și a fost ales zâm­betul. Dar e o explicație proastă, pentru că, dacă ar fi fost corectă, am vedea tot atâtea publicități cu ora 2 fără 10. Or, n-am găsit niciuna!

Mă rog, asta e o glumă. Dar am descoperit lucruri mult mai im­portante. De exemplu, eu am inventat distincția între buies­tru și diagonală. Buiestrul era cunoscut, dar despre diagonală eu am vorbit primul. Puteți căuta și în dicționar, nu veți găsi. Nu încă. Atunci când priviți un animal care se deplasează – o pisică, un câine, un leu, un elefant – vă dați seama că au două mo­duri de a merge, fie avansează, în același timp, laba din față dreapta și laba din spate dreapta – ăsta e buiestru, fie mișcă si­multan laba din față stânga și laba din spate dreapta – asta e dia­go­nala. Atunci i-am scris directorului Muzeului Național de Isto­rie Naturală din Paris. Mi-a răspuns niște inepții.

S.M.: Anume?

M.T.: Mi-a răspuns da, da, aveți dreptate, buiestru – e pen­tru animalele mari, diagonala – pentru cele mici. E o prostie, nu se verifică. E adevărat pentru elefant, girafă, rinocer…

S.M.: Unde e mai degrabă buiestru.

M.T.: Nu, e întotdeauna buiestru. Nu există decât unul – de fapt două – dintre animalele mari care merg în diagonală: calul și vaca. De ce? Mister. Pentru că sunt animale domestice. Diagonala e o ținută domestică.

S.M.: Și calul sălbatic?

M.T.: Da, e drept, nu știu. Dar dacă luăm zebra – e un cal, nu? Merge în buiestru. Deci problema care se pune îl privește pe om. Chiar și un bebeluș care se deplasează în patru labe mer­ge în diagonală!

S.M.: Și ce deduceți din asta?

M.T.: Deduc faptul că diagonala e un mod de deplasare uman, care e folosit și de animalele domestice.

Ceremonia ceaiului aduce o schimbare de planuri. Michel Tournier îmi arată un album de fotografii, pe care l-a consultat înainte de a o alege pe cea care figu­rea­ză pe coperta celei mai recente dintre cărțile sale, în for­mat de buzunar, Célébrations, o foarte frumoasă foto­gra­fie a coborârii unei fetițe în adâncuri acva­tice, de o pu­ritate rară. Ajungem, inevitabil, la apropiata decer­nare a Premiului Goncourt, din a cărui echipă scriitorul face parte de multă vreme. Tournier nu ezită nicio clipă.

M.T.: În ceea ce mă privește, am ales deja. Și, dacă se ade­verește, va fi unul din cele mai bune premii Goncourt. (Se duce să scormonească printr-un teanc de cărți, extrage una și mi-o aduce. Este Terrasse à Rome de Pascal Quignard.) E o carte foarte, foarte frumoasă, o poveste superbă. (Într-adevăr, peste câteva zile, juriul Goncourt avea să valideze alegerea lui Tournier.)

S.M.: Se spune că Franța e țara cabalelor, a rețelelor orga­ni­zate, cărora nici mediul literar nu le scapă. Credeți că Pascal Quignard va avea premiul pentru că îl merită?

M.T.: O vom ști după ce se va anunța rezultatul votului. Sper să fie așa, altfel ar fi scandalos, dar eu însumi nu dispun decât de un vot.

S.M.: Și n-ați sugerat niciodată vreun scriitor român? Mircea Eliade, de pildă…

M.T.: Eliade era nobelizabil. Eu însumi sunt nobelizabil, iar nobelizabilii nu sunt niciodată reținuți. Cel mai celebru exem­plu e Graham Greene. Era atât de nobelizabil, încât în une­le dicționare apare că ar fi primit premiul. Dar nu l-a primit. Sau, poftim, îmi amintesc de anul cel mai prost, cel în care toată lumea se aștepta să-i fie atribuit lui Nikos Kazantzakis. Și deo­dată, cade vestea – nimănui nu-i venea să creadă: i l-au dat lui Churchill!

S.M.: Există premiul Goncourt și abia apoi celelalte. Este cel mai așteptat, cel mai pasionant. Orice s-ar spune, Academia Franceză rămâne destul de previzibilă, nu a premiat niciodată cărți originale, novatoare…

M.T.: Ba da, nu uitați că a premiat-o, recent, pe Amélie Nothomb. E nemaipomenit, mai să nu recunoști Academia!

S.M.: E drept, din când în când, mai face câte o excepție.

M.T.: Așa e. Uneori se ia drept Academia Nobel. Dar noi sun­tem cei care am inventat premiile literare. Goncourt a fost pri­mul, în 1903, toate celelalte au venit după. L-au copiat. La înce­put, premiul Goncourt nu însemna deloc vânzări mari, dar aducea un cec de 5000 de franci – vă dați seama cam cât ar în­sem­na azi? Pe vremea aceea se putea trăi doi ani cu banii ăștia. Acum, cei 5000 de franci au devenit 50, dar premiul a câștigat prestigiu și aduce vânzări. Prin urmare, ultimul laureat Goncourt a primit un cec simbolic de 50 franci și șase milioane pentru drepturile de autor. Nu-i rău, nu?

S.M.: Într-adevăr, ipocrit cel care s-ar plânge. Dar dum­nea­voastră, cum vă vedeți?

M.T.: Eu nu mă văd. Îl detest pe Michel Tournier în foto­grafii, și nu numai… Am să vă fac o mărturisire, dintotdeauna l-am considerat o catastrofă pe Socrate, le-a făcut occidentalilor cel mai mare rău.

S.M.: Pentru că i-a învățat să gândească?

M.T.: Ba dimpotrivă, a distrus gândirea. Înainte de Socrate exista o metafizică extraordinară, cu Heraclit, Parmenide, era fantastic. Socrate a stricat tot, iar lui Platon i-a fost foarte greu să lipească cioburile. Platon a venit să repare răul făcut de Socrate. Cea mai mare prostie pe care a proferat-o vreodată a fost „cunoaște-te pe tine însuți”. E stupid. Dacă e vreun lucru pe lumea asta care nu mă interesează absolut deloc – și tot res­tul mă interesează: animalele, pădurea, cerul, stelele, tot – acela e Michel Tournier.

S.M.: Am două obiecții, dacă-mi permiteți. Mai întâi, nu ne vom lansa într-o dezbatere despre Socrate; pe de o parte, va rămâne o enigmă, nu a lăsat urme scrise…Pe de altă parte, „cu­noaș­te-te pe tine însuți” nu a fost inventat de Socrate.

M.T.: Dar era marele lui principiu și a dat naștere acestei prostii numită psihanaliză.

S.M.: Aici sunt de acord cu dumneavoastră. Atunci, bă­nu­iesc că nu-l prea aveți la inimă pe Philippe Sollers care, de cu­rând, afirma că ar fi timpul ca scriitorul să reînceapă să vor­bească despre el, mă rog, și despre el – Sollers, dar fiecare despre sine! Pe scurt, să revină la un „eu” mai semnificativ și mai cinstit. Nu păreți să-i împărtășiți opinia, nu sunteți înclinat spre subiectivitate și, totuși, vă rostiți, vă povestiți, chiar indirect, vă expuneți.

M.T.: Cine, eu? vorbesc despre câini, vaci…

S.M.: Sunteți, totuși, acolo, în fiecare cuvânt.

M.T.: Asta dumneavoastră o spuneți; eu vorbesc despre lucruri exterioare, niciodată despre Michel Tournier. Nici­odată.

S.M.: Știți care din cărțile dvs. îmi place cel mai mult? Le médianoche amoureux.

M.T.: Da? Culegerea aceea de povestiri?

S.M.: Bineînțeles, există pasaje uluitoare în Regele arinilor, Vineri, Meteorii și celelalte, foarte cunoscute și îndelung co­mentate de critica de specialitate, dar Le médianoche are ceva… vertiginos.

M.T.: Ce drăguț! Îmi place să aud asta, știți, desigur, că scriitorii se dau în vânt după complimente. Dar dvs. ați lucrat pe Cioran. L-am întâlnit o dată. Îl citez în Célébrations, de alt­fel, „dacă cineva îi datorează totul lui Bach, acela e Dumnezeu”.

S.M.: Începe și el să cunoască destinul marilor scriitori: toată lumea îl citează, aproape nimeni nu-l mai citește. Practic, nu mai poți deschide vreo carte recentă, fie că e un roman, o culegere de versuri sau un eseu, fără să dai imediat peste vreo frază de-a lui.

M.T.: Dar e făcut pentru asta, oferă citate pentru orice situație. Am cinat odată cu el, eram patru: un editor, Marguerite Yourcenar, Cioran și cu mine.

S.M.: Marguerite Yourcenar? O frecventa?

M.T.: Nu, era invitat de editor, ca și ea. Și era vizibil că Marguerite Yourcenar nu-l suporta. Îl privea strâmb și n-a des­chis deloc gura la masă. Aveam senzația clară că sunt incom­pa­ti­bili. De altfel, dacă încerci să le compari scrierile, îți dai seama că nu merge, nu există teren și limbaj comun.

Apoi, Tournier mă întreabă cum era Cioran în viața de zi cu zi, dacă era însurat, cu cine trăia… Trece un înger.

S.M.: La ce lucrați acum?

M.T.: Lucrez la atâtea lucruri, încât pierd timpul. Să spu­nem că proiectul cel mai îndepărtat, dar și cel mai important, e un­ roman. Știți, eu nu prea am imaginație. Reiau mereu ace­leași subiecte care au mai fost tratate de zeci de ori, cum ar fi Robinson Crusoe, Regii magi… Acum aș vrea să scriu un ro­man despre un vampir.

S.M.: Păi, atunci, trebuie neapărat să veniți în România!

M.T.: Nu, tocmai. Fără Dracula. Refuz pista asta – deși am citit tot despre Transilvania, contesa Bathory, băile de sânge, nu vreau așa ceva. Va fi cu totul diferit.

S.M.: Și totuși, o poveste cu vampiri?

M.T.: Absolut. Contemporană. Iar cuvântul vampir nu va apărea niciodată în carte. Va fi vorba despre asta, numai despre asta, fără prezența cuvântului respectiv. De altfel, am comis eroa­­rea – și o regret – să-mi intitulez una din cărți Zborul vam­pirului (Le vol du vampire); era o pură metaforă, dar a fost ade­sea citită aiurea. Erau note de lectură, și mai pregătesc un volum de același fel, mai amplu, care îi va corespunde și care se va nu­mi Les Géographiques. Va fi vorba despre scriitori inspirați de pei­saje, de călătorii sau de sedentarism, pentru că printre scrii­torii „geografici” întâlnim și nomazi și sedentari. Contrariul, opusul, e istoria. Există un antagonism foarte interesant între istorie și geografie.

S.M.: Da, îi consacrați un întreg capitol în Le Miroir à idées.

M.T.: Luați două mari romane ale secolului XX, Un bal­con en forêt de Julien Gracq și Le Roi des aulnes de Michel Tournier, le puteți interpreta pe amândouă ca pe istoria care distruge geografia.

S.M.: Nu și Le rivage des Syrtes?

M.T.: Nu, nu văd, nu-l am prezent în minte. În Le balcon en forêt, francezii se instalează în pădure și apoi vine istoria peste ei, adică ofensiva germană care distruge tot. La fel, în Le Roi des aulnes, eroul meu, prizonier, descoperă paradisul Prusiei ori­en­tale, apoi sosește Armata roșie și survine catastrofa.

S.M.: Dar Deșertul tătarilor? Nu ar fi o formă mai poetică de înfrângere a istoriei?

M.T.: Ba da, dar unde e geografia acolo? Nu e un deșert adevărat. Eu cunosc deșertul. L-am străbătut, am avut o întrea­gă perioadă sahariană în existența mea, or deșertul – l-am tra­ver­sat pe motocicletă – nu e vid, colcăie de viață.

S.M.: À propos de deșert, vă place Le Clézio?

M.T.: Da, e un mare scriitor.

S.M.: Acum câteva zile, Le Figaro și-a deschis paginile unei dezbateri despre peisajul intelectual francez, problema princi­pa­lă fiind dacă se mai poate încă discuta în Franța, cum și despre ce, în raport cu Germania, Italia, Statele Unite. Ideea de plecare era că s-a instalat aici un fel de consens moale, gene­ral, foarte ușor conflictual doar la suprafață, care a șters pole­mi­cile saluta­re din lipsă de mize și diferențe veritabile. Printre ma­rile nume in­tervievate – inevitabilul BHL (Bernard-Henri Lévy), Sollers, Jean-Luc Magnot, Michel Serres, Jean dʼOrmesson etc. – se afla și Le Clézio, care a rostit o frază frumoasă: „Sunt în permanență in­dignat. Dar nu cred că scriitorul are puterea de a acționa asu­pra a ceea ce îl înconjoară. El este un fel de ecou con­solator al lumii”.

M.T.: Într-adevăr, e foarte frumos și foarte pesimist.

S.M.: De ce pesimist? Eu cred că prin el, prin dvs. și, alt­min­teri, prin scriitori magrebini, ca Tahar Ben Jelloun sau Amin Maalouf, am redescoperit faptul că doar cei ce știu să po­vestească pot reda viață dispăruților, îi pot readuce, de pe ma­lurile uitării, în această actualitate a memoriei pe care o cam pierdusem odată cu generația anilor ʼ60-ʼ70 a Noului ro­man. Mi se pare chiar că degustăm din nou farmecele baro­cu­lui, revizitat de o bună parte din scriitorii contemporani, în spe­cial de Orsenna, sau Fernandez, sau Grainville, a cărui scri­i­tură forfotitoare, uneori exasperantă, dar atât de bogată, îmi place foarte mult.

M.T.: Și mie, și m-am zbătut mult ca să ia premiul Goncourt; i-am propus chiar să intre în Academia Goncourt, dar n-a vrut. Știți, rar dai peste un scriitor care să disprețuiască o asemenea onoare.

S.M.: Dar pe Gao Xingjian, scriitorul chinez care a luat premiul Nobel pentru literatură, îl cunoașteți?

M.T.: Deloc. Nimeni nu-l cunoștea pe acest domn.

S.M.: Probabil că el a fost cel mai surprins!

M.T.: Ba nu, fiindcă există niște semnale premergătoare, cel în cauză e cumva prevenit. Știți, probabil, că Sartre a avut ones­titatea de a scrie Academiei suedeze cu câteva luni înainte de de­cer­narea premiului: „Am înțeles că mă aveți în vedere pentru Premiul Nobel, țin să precizez că nu îl doresc…” Și i-a fost, to­tuși, acordat.

S.M.: Dar nu s-a dus să-l ia.

M.T.: Nu, nu s-a dus și nu a acceptat cecul.

S.M.: A fost, probabil, unul din puținele lui gesturi oneste.

M.T.: Acum sunteți răutăcioasă.

S.M.: Apreciez o parte din opera sa, dar mărturisesc că per­so­na­jul nu mă încântă deloc. Și asta mai puțin pentru ce a făcut sau scris, cât pentru efectele multiplicate ale cauțiunii sale inte­lectuale – de fapt, ale opțiunii sale ideologice discutabile.

M.T.: Eu nu sunt un intelectual. O să vă povestesc o anecdotă despre Sartre. În 1933, naziștii au preluat puterea. Eu aveam 9 ani și-mi petreceam toate vacanțele într-un cătun de lân­gă Erfurt. Totul se petrecea în stradă, discursuri, defilări, am vă­zut tot, am înțeles tot, mai ales că locuiam la niște antinaziști, care vorbeau la masă despre asta, prin urmare educația mea po­li­tică era deja completă. În același moment, Jean-Paul Sartre, care avea 29 ani, era agregé în filosofie, se afla la Berlin, dar n-a văzut nimic, n-a auzit nimic, n-a înțeles nimic. Am dovada aces­tui fapt; mai întâi, reiese din scrierile sale, apoi, continui să mă întâl­nesc cu fostul meu profesor de filosofie, Maurice de Gandillac, care are 95 de ani și care era coleg cu Sartre, pe vre­mea aceea, la Școala Normală Superioară. El mi-a spus că Sartre a rămas surd și orb la fenomenul nazist, până după război.

S.M.: Cum surd și orb a fost și față de fenomenul comunist.

M.T.: Așa e. Și, detaliu interesant, Simone de Beauvoir a pu­blicat corespondența lor, dar, curios, pretinde că a pierdut scrisorile pe care Sartre i le-a trimis din Berlin în 1933!

S.M.: I-ați cunoscut?

M.T.: Am asistat la celebra conferință a lui Sartre, imediat după război – „Existențialismul este un umanism”, dar n-am vorbit niciodată cu el. Am ajuns la liceul Pasteur, unde l-am avut profesor de filosofie pe Gandillac, în 1941; Sartre fusese acolo cu un an înainte.

S.M.: V-ar fi plăcut să-l întâlniți?

M.T.: A, da, pentru că după studiile de filosofie voiam s-o apuc pe calea asta și să devin profesor de filosofie. Trebuie să vă spun că atunci când a apărut LʼÊtre et le Néant, pentru noi, stu­denții, a fost o lovitură de trăsnet. Ne-am petrecut toată iarna studiind-o; mai am încă exemplarul aici. A fost, realmente, o răsturnare completă.

S.M.: În ce sens? Doar îi cunoșteați pe existențialiștii ger­mani. Prin ce v-a surprins într-atât Sartre?

M.T.:E o carte copleșitoare, extraordinar de concretă, care merge foarte departe în analiza punctuală, nu e deloc com­pa­rabilă cu Heidegger și Husserl, care rămân pe înălțimile abstrac­ției. N-o să auziți vreodată un chelner citând din Heidegger!

S.M.: Tocmai, cu Sartre ideile par să coboare de acolo de sus și ceea ce rezultă se apropie, mai degrabă, de o „fabricație” personală.

M.T.: Nu, e vorba de creație personală. Știți, mă vedeam zilnic cu Gilles Deleuze, eram un grup restrâns care ne întâlneam regulat și vă pot asigura că toți am resimțit impactul în același chip.

„Sunt un flaubertian…”

S.M.: Cum vi l-ați fi imaginat pe Sartre în dezbaterea inte­lec­tuală de azi?

M.T.: Nu pot să vă răspund. Sartre s-a înșelat tot timpul, a fost complice al comuniștilor, a fost complicele lui Fidel Castro, dar cunoașteți, fără îndoială, butada care spune că mai bine te înșeli cu Sartre…

S.M.: … decât să ai dreptate cu Raymond Aron. De ce? Era într-atât de odios Aron?

M.T.: Nu, dar nu era popular, pe când Sartre, da. Și apoi, Aron este un eseist sclipitor, nu un spirit universal ca Sartre, care a scris romane, piese de teatru, eseuri, o cărămidă meta­fizică; nu pot fi comparați Aron și Sartre. Dar în planul ideilor, în plan politic, e drept că Aron avea dreptate, iar Sartre greșea. În orice caz, pot să vă spun că în orice țară, în fiecare moment exis­tă o ideologie oficială. Ideologia oficială se schimbă fără în­tre­rupere. De aceea e necinstită.

S.M.: Uitați la ce s-a ajuns în Statele Unite, unde, în cele mai mari universități, practic, nu mai poți preda literatura fără să evoci o serie de nume mediocre, dar care sunt negri, fe­mei, homosexuali și așa mai departe, altfel riști să te vezi acuzat de tratament discriminatoriu. Discriminarea se află acum de partea minorităților, care au fost atât de încurajate să se expri­me – ceea ce reprezenta un drept legitim din start –, încât tira­nia s-a inversat. Corectitudinea politică e, poate, inepția cea mai dăunătoare a secolului XX.

M.T.: Cu certitudine. Eu am descoperit-o în copilărie, când mergeam des în Germania în timpul perioadei naziste. Aveam 14 ani în 1939, când războiul a izbucnit, eram elev. Și în­treaga presă publica același slogan: „Vom învinge, pentru că sun­tem cei mai puternici”. Aveam o hartă a lumii și pe harta asta se afla Germania, izolată, și apoi Franța și Anglia și Impe­riul englez și Imperiul francez, care erau de aceeași culoare, al­bas­tră; era albastru peste tot, împreună făceau jumătate din lu­me. Iar biata Germanie, mititică, era atât de singură! Atunci eu, naiv, le spuneam colegilor de clasă: „Aveți grijă, nu vă lăsați pă­că­liți. Eu știu ce e Wermacht, am văzut-o, am văzut tancurile germane și sunt mult mai puternice decât cele franceze, care cad în pană îndată ce ies pe stradă. Și avioanele, n-am văzut nici­odată avioane de război franțuzești, în vreme ce Stuka sunt înspăimântătoare”. Îi vedeam pe colegi că se uită strâmb la mine întrebându-se: „Cine-o mai fi și ăsta, e un pro-german, un trădător!” Și lucrurile au continuat. Nemții au ocupat Franța în ʼ40; ideologia oficială spunea: „Germania e viitorul, Hitler e cel mai mare om politic din istorie și, de altfel, toată lumea se plea­că în fața lor, trebuie să luăm ca model Germania nazistă”. Eu am văzut ce se petrecea în Germania; oamenii dispăreau de azi pe mâine, nu aveai dreptul să deschizi gura, tirania era cumplită. Dar dacă spuneam asta eram privit pieziș, eram un terro, cum li se spunea, un terorist. Nu a existat niciun fel de rezistență în timpul Ocupației, Rezistența a venit după.

S.M.: Și maquisarzii și tot restul?

M.T.: Toate astea au fost inventate după plecarea nemților. Înainte, erau considerați terros, și eu treceam drept un ticălos de te­rorist, pentru că țineam discursuri contrare ideologiei oficiale. După Eliberare, întreaga Franță s-a descoperit o țară de rezis­tenți eroici! Dar nu e deloc adevărat, toți fuseseră colabora­țio­niști, asta era doctrina oficială și toată lumea i se ralia! Rezis­ten­ții în Franța erau, poate, vreo sută la 45 de milioane de locuitori! Nimica toată, dar, dacă-i asculți, au fost 45 de milioane de re­zistenți!

S.M.: Da, înfrângerea asta e marea rușine a francezilor, mai mult sau mai puțin recunoscută.

M.T.: E o mare rușine care s-a perpetuat, gândiți-vă la Algeria franceză. Războiul Algeriei a fost infam, francezii s-au comportat ca niște SS-iști, iar când s-a făcut recent un film des­pre Mitterrand s-au văzut două lucruri: Mitterrand spunând la televizor „Algeria e Franța” și apoi, câțiva ani mai târziu, același președinte negând că ar fi spus vreodată așa ceva!

S.M.: Aveți o frază foarte frumoasă în Le Miroir à idées, scrieți că există „o geometrie a moralei”…

M.T.: Da, unele gânduri sunt profunde, altele superficiale. Și nu trebuie neglijate cele superficiale, sunt și ele importante, suprafața contează.

S.M.: Asta îmi amintește de cuvintele dvs. despre ideologia oficială, dominantă. Acceptați ceea ce se pretinde – dintot­dea­una, de altfel – că există o criză a moralei, a ideologiei, a lite­ra­turii și, în special, a romanului? Moare romanul francez?

M.T.: Ba deloc. Tot timpul a murit. Deoarece creația este necesarmente în criză. Nu trebuie confundată creația literară, artistică, muzicală cu recoltele de grâu, de ovăz și de orz, pe care le strângi în fiecare an; pentru asta, poți să te lipsești de crize și să ai recolte frumoase. Dar creația e, obligatoriu, o stare de criză perpetuă, în care repui lucrurile în discuție, pleci de la zero, distrugi ceea ce s-a făcut înainte, faci ceva nou și atunci creezi implicit o criză. Nu se poate crea în pace și seninătate, nu-i ade­vărat. Din clipa în care creezi, deranjezi și provoci criza.

S.M.: Sunt de acord cu dvs. Dar nu credeți că ideea aceasta de criză permanentă e și un fapt de societate, o dovadă de narcisism, de privire permanent întoarsă spre sine? Pentru că, la începutul secolului XX, spre exemplu, sau mai devreme, în secolul XIX, scriitorii, care erau concentrați încă în curente lite­ra­re, nu aveau conștiința creării în stare de criză, nu vorbeau despre ei înșiși în termeni de „criză”, nici de criză a poeziei sau a romanului, nici de a genurilor sau a scrisului ca atare. În vreme ce azi, fiecare început sau sfârșit de an e ocazia unui bilanț de criză.

M.T.: Vedeți dvs., am aici romanele reținute pentru toam­nă și nu am defel impresia că genul se prăbușește. Desigur, pot exista în orice țară vârfuri și căderi. În Germania și în Franța, a existat generația anilor 1870, care a fost formidabilă. În Franța, îi aveai pe Valéry, Claudel, Proust, Gide etc. În Germania la fel: Zweig, Hoffmanstahl, Musil, Thomas Mann; au fost două ge­ne­rații excepționale și toți s-au născut cam în aceeași perioadă. Nu putem pretinde asta tot timpul.

S.M.: Nu, dar putem recunoaște unele constante ale ulti­mi­lor ani. Mai întâi, se scrie scurt, majoritatea romanelor nu depă­șesc 120-150 de pagini; avem de-a face, adesea, cu o scriere fragmentară, plină de violență, de sex, dominante care tind, pe undeva, să niveleze ambițiile acestui gen literar. Și apoi, în ace­lași timp, nu mai există școală; e adevărat, la un moment dat, s-a vorbit de Jean Echenoz ca despre un leader de generație…

M.T.: A existat, totuși, Noul Roman.

S.M.: Da, dar eu mă refer la ultimii douăzeci-treizeci de ani. Deci, s-a vorbit de Echenoz, de anul trecut se vorbește de Houellebecq, e însă limpede că nu se mai pune problema de vreo școală, grup sau cafenea literară (sau, dacă apar, sunt efemere). Credeți că asta va avea repercusiuni asupra istoriei literare; se rețin mai bine indivizii decât grupurile?

M.T.: Nu știu. Dacă privesc spre marii scriitori din trecut, nu văd cărei școli i-a aparținut Proust…

S.M.: Marii creatori nu vin dintr-o școală, sunt la originea unei școli.

M.T.: Dar nu prea a creat școală Proust, nu au existat proustieni; cât despre veritabilul său strămoș, acesta a fost Saint-Simon. Și atunci, nu trebuie să uităm că Proust nu era un revo­lu­ționar, nu căuta să spargă tipare, însă, fără să vrea, i-a desfiin­țat pe cei trei mari romancieri de la începutul secolului, care deți­neau întâietatea, anume Paul Bourget, Henri Bordeaux și René Boylesve, „cei trei B”.

S.M.: Aproape că nu se mai știe nimic despre ei, poate cu excepția lui Bourget…

M.T.: Da, și e păcat, pentru că sunt niște scriitori intere­sanți; dar Proust i-a măturat și ceea ce e mai crud e că Proust a murit destul de tânăr, iar ceilalți i-au supraviețuit. L-am cu­nos­cut pe Henri Bordeaux, era ca un spectru; se plimba pe culoa­rele editurii Plon, cea care i-a publicat toate cărțile. L-am cu­nos­cut în 1960, încă trăia în anii ʼ60, deși încetase să existe din 1930!

S.M.: E adevărat, dar tocmai, au existat aceste nume mari care, în interiorul sau în marginea unei școli literare, au marcat o epocă, au avut emuli.

M.T.: Nu uitați că trecutul noi îl fabricăm. Ideea pe care o avem despre Proust astăzi nu seamănă deloc cu cea a con­tem­po­ranilor săi și, chiar imediat după război, Sartre îl desființa, nimeni nu-l citea, pentru că se cerea numai literatură angajată. Or, cine mai era și tipul ăla care petrecuse războiul din ʼ14-ʼ18 închis în camera lui, făcând inhalații pentru astm? Nu părea serios.

S.M.: Da, și totuși pe vremea aceea se putea vorbi despre un „contemporan capital”, în vreme ce acum nu prea ai sentimentul că ești contemporan cu un scriitor mare…

M.T.: Asta o spuneți dvs. În ceea ce mă privește, sunt doi scriitori – vii – pe care îi așez foarte sus: Julien Gracq și Jean-Marie Gustave Le Clézio.

S.M.: Figurează și printre preferații mei și, cu siguranță, istoria literară îi va păstra. Gracq aparține deja unei alte gene­ra­ții, Le Clézio e un scriitor rar, dar Modiano, de exemplu, și mulții alții ai, cumva, impresia că se împotmolesc, că se repetă, că se pun în discurs și se reproduc doar pe ei înșiși; în schimb, la scriitorii foarte tineri, auzi strigăte, dar nu o voce puternică. Sau, poate, Pascal Quignard…

M.T.: Pascal Quignard e un scriitor foarte bun. Nu e un romancier, nu are temperament de romancier. Din întâm­plare, sau printr-o excepție, are aici (în Terrasse à Rome) un su­biect ro­manesc foarte frumos, atât de mare, încât l-a obligat să scrie un roman clasic, povestea unui celebru gravor din se­co­lul al XVII-lea, desfigurat din dragoste, care își petrece viața gravând chipuri umane cu ochi care aproape nu mai sunt de om. Există la el ceva ce admir, contrariul a ceea ce fac eu, o anu­me stân­gă­cie, dar savantă, căutată, care îl apropie de Saint-Simon. Saint-Simon e stângaci, dar o stângăcie de o savoare genială. Tot ce scriu eu e foarte neted, foarte migălit. Modelul meu e Flaubert. Și o să vă fac o mărturisire: mi se întâmplă, uneori, să scriu o frază, o recitesc și mă pufnește râsul, pentru că e mai flaubertiană decât orice frază a lui! Asta îmi amin­tește o scenă ca­pitală pentru mine. Am făcut studii de etno­grafie la Muzeul Omu­lui și era acolo un profesor de pre­isto­rie, André Leroi-Gourhan, care, vorbind într-o zi despre săge­țile de piatră din cul­tura hașeleeană, a spus că vârful acelor săgeți se caracterizează prin unsprezece elemente, precizând că aceasta e o informație statistică, deoarece până în acel mo­ment nu se găsise încă nici o să­geată care să reunească toate cele unsprezece caractere. Apoi, a băgat mâna în buzunar și a adă­ugat: „cu excepția acesteia, pe care am fabricat-o ieri în la­bo­ratorul meu”! Îmi place mult aceas­tă poveste care demon­strea­ză că, uneori, într-un anume fel, copia e superioară origi­nalului.

S.M.: E și una din „tezele” borgesiene!

M.T.: Da, și iată un exemplu din acest demers flaubertian pe care îl evocam; nu a fost căutat, așa am învățat să scriu și ur­măresc un anume ideal de care mi se întâmplă să mă apropii. Iar pentru mine, culmea absolută a literaturii este Erodiada. Iată faimoasa frază pe care am scris-o: „Toujours gai, dispos et plein de ressources, il piégeait des lapins, tirait des perdrix, péchait des truites du torrent et il parvint même à abattre un sanglier qui leur fournit de la viande pour plusieurs jours.” (Mereu vesel, des­tins și plin de resurse, prindea iepuri în capcane, împușca pre­pelițe, pescuia păstrăvi din pârâu și a reușit chiar să doboare un mistreț care le-a asigurat mâncarea pentru mai multe zile.) Fiți atentă, ritmul este întotdeauna ternar și textul crește pro­gre­siv: gai, o silabă, dispos, două silabe și așa mai departe, până la fraza de încheiere („il parvint…”), care e un fel de volută, de reverență. Asta e o mostră de Flaubert cum Flaubert n-a scris niciodată!

S.M.: Și vi se întâmplă des? E o preocupare estetică per­ma­nentă sau o înclinație naturală?

M.T.: Ambele; împărtășim aceeași viziune stilistică și des­pre lume în general… Ceea ce este iarăși foarte flaubertian e să termini printr-o apoteoză grandioasă. De fapt, nu termini pe ea, ci pe un mic detaliu ridicol. La sfârșitul Herodiadei, aveți trei ese­nieni care se prezintă în zori pentru a cere capul lui Ioan Botezătorul. Le este dat. Îl iau și pleacă în fugă spre soare-răsare. O viziune fantastică. Apoi, cade ultima frază: „Și cum era foarte greu, îl duceau cu rândul.”

S.M.: Anticlimaxul, aici, micul detaliu prozaic…

M.T.: Micul detaliu prozaic care dă totul peste cap. Eu nu o fac sistematic, ar fi ridicol, dar mă gândesc, adesea, la asta. Am făcut-o îndelung în Vendredi, pe mai multe pagini. Deci, la sfâr­șit, Vineri pleacă, Robinson rămâne singur, se gândește la sinu­cidere, se urcă pe vârful unei stânci pentru a se arunca în apă; în acel moment, apare soarele și îl transformă în statuie de lumină, e, cumva, sacralizat de soare la răsărit. Aș fi putut să mă opresc acolo, dar…

S.M.: Ar fi fost prea frumos, prea previzibil.

M.T.: Prea frumos, nu mergea. Așa că aude un zgomot în spatele lui, se întoarce, vede un băiețel care îi spune „eu sunt ucenicul marinar de pe vapor, eram nefericit acolo, vreau să ră­mân cu tine…” Și iată unul din efectele cele mai neașteptate ale acestei pagini. Acum zece ani, primesc o scrisoare din Tallinn, de la un domn care se prezintă ca președintele republicii Estonia; nu era încă, dar avea să devină mai târziu! Îmi spune, în esență: „Estonia a devenit o țară liberă” – nu era încă adevărat – „și acum edităm cărți străine fără autorizația Moscovei. Am dori să începem cu Vendredi… Prin urmare, vă invităm la Tallinn, pentru a sărbători publicarea primei cărți străine”. Și m-am dus. M-au primit ca pe un șef de stat, iar eu i-am spus: „Domnule, sunt foarte mișcat de onoarea pe care mi-o faceți, dar de ce eu?” Mi-a răspuns: „Ei bine, domnule Tournier, pen­tru că Vendredi e singurul roman occidental al cărui erou este esto­nian!” Văzându-mi stupoarea, m-a invitat să recitesc sfârși­tul romanului meu. Într-adevăr, când apare ucenicul marinar, Robinson îl întreabă cum îl cheamă, iar băiatul răspunde: „Mă cheamă Yan Meliapaiev, sunt estonian, adăugă el, ca pentru a-și justifica numele dificil”. Iar ei n-au văzut decât asta, înțelegeți, or, eu am pus estonian cum aș fi pus namibian sau afgan sau orice altceva! Dar pentru ei, era un roman estonian.

S.M.: Într-adevăr, soarta cărților stă, adesea, într-un de­ta­liu; le scrii, iar apoi ele încep o existență personală, uneori foarte diferită de ceea ce ne-am imaginat. În orice caz, vă mulțumesc din suflet pentru această discuție densă și adesea surprinzătoare.

Timpul își strecoară umbra perfidă în amurgul ce se înclină spre noapte, iar ora tristeții ceasului mă prinde în trenul de Paris. Choiseul rămâne în urmă, un colț de lume unde Robinson nu are nevoie de Vineri pentru a-și hrăni singurătatea fertilă. Două imagini mă vor urmări multă vreme – zâmbetul alert, poznaș, „extim” al lui Michel Tournier, și statuia lui Iisus purtat de Sfântul Cristofor care îl veghează în spațiul său de lucru. Un ateu cu fiorul sacrului. Un solitar epicureic…

 

Post Views: 108