Cristina FLORESCU

Cuvântul vacanță pare a exista dintotdeauna în cadrul structurilor socio-lingvistice ale lumii în care ne străduim să trăim. Sigur, lucrurile nu stau deloc așa; noțiunea respectivă, corespunzând sinonimului parțial concediu, presupune o organizare socială de tip modern și contemporan. Vacanță te obligă să te gândești neapărat la o perioadă de odihnă plătită de angajator. Să vorbești de vacanță în cazul breslașilor din Evul Mediu al țărilor române este ceva hilar. Vorbitorul limbii române din zilele noastre își dă seama că lexemul astfel plasat în timp, adică pus în legătură cu epoca Domnitorilor din Moldova sau Țara Românească, ori cu Voievodul sau Principele Transilvaniei, ar fi ceva inadvertent, adică nelalocul lui. Un joc semantic prin care am aduna șareta cu trotineta electrică pentru ca să calculăm nervozitatea calului implicat într-o cursă absurdă.

Termenul apare în scrierile lui Kogălniceanu

Să ieșim din comparația inutilă pentru a analiza evoluția lingvistică a cuvântului.

Prima atestare, indicată în DLR, a vacanței este în jurul anului 1780, când Dimitrie Eustatievici (numit și Brașoveanul, a predat la școala românească din Șcheii Brașovului) a tradus din sârbă, „pe la 1780” (conform analizelor filologice), lucrarea rămasă în manuscris Întâia învățătură a celor ce vor să învețe carte cu slove slovenești, numindu-să Bucoavnă: „Noi pre tine în vremea vacanții, cu veselia care să cuvine vom ținea” (p. 63).

Tot din Transilvania provine o altă atestare veche a acestui lexem, în lucrarea numită atât de atrăgător astăzi, întru reconstruirea vintage a hainelor lingvistice: Manuductor pentru învățătorii sholasticești sau Îndreptare cătră cuviincioasa împlinire a diregătoriei învățătorești, un manual tipărit la Buda în 1818 și tradus din germană de Ioan Mihuț (dascăl și el, posibil din zona Blajului). Redăm citatul de la pagina 60: „Nu trebuie să rămână pruncii în timpul vacanției fără nicio îndeletnicire”.

Cam după cca cincizeci de ani apar primele utilizări ale cuvântului în Principate. Se vede, încă o dată, cum faptele lingvistice merg întotdeauna pe traseele marcate de factorii economico-sociali. Termenul apare în scrierile lui Kogălniceanu („Noi mai avem încă optsprăzece zile de vacanție spre a întra în coleghium”), sau este atestat în Curierul româneasc („Gazeta politică, comercială și literară” a lui Ion-Heliade-Rădulescu, apărută la București): „Înaintea Paștilor, opt zile în tot anul va fi un examen și pe urmă cincisprezece zile vacanță” (a. 1833). În 1847, vacanță (și cu varianta vacanție) era deja un termen curent. Cităm din Ion Ionescu dela Brad, din lucrarea lui, cu largă circulație în epocă, Ferma modelă și Institutul de Agricultură în Moldavia (Iași, Tipografia Institutului Albinei): „Acesta este și începutul anului sholastic, care în Institut nu are altă vacanție decât numai duminicele, sărbătorile cele mari și zilele iarmaroacelor cele mai însămnate” (p. 16).

A intrat în limbă dinspre Școala Ardeleană

Nu vom analiza aici variantele lexicale și fonetice ale lui vacanță.

Însă dacă vă întrebați ce anume este vacație, termen menționat în titlul eseului de față, îmi permit să atrag atenția că acest lexem nu este o variantă lexicală a lui vacanță, ci un sinonim doar asemănător cu termenul nostru. Diferența este dată nu numai de lipsa nazalei „n”. Elementul principal care dă independență lexicală celor două cuvinte este etimonul. Ambii termeni provin din latina neologică: vacanță este împrumutat din latinescul vacantia, întărit ulterior de italianul vacanza, câtă vreme vacație este format în română după latinescul vacatio, –onis, căruia i se adaugă francezul vacation.

Încă o diferență semnificativă este faptul că vacație are o circulație restrânsă diacronic și diatopic în limba română, fiind îndosariat lexicografic drept „învechit”. A intrat în limbă dinspre Școala Ardeleană, reprezentând una dintre încercările românei de a contura lingvistic primul grup de sensuri ale lui vacanță.

Oscilația vacanță/ vacație ne dovedește că noțiunea disecată lexicologic nu era fixată încă în limba română la sfârșitul secolului al XVIII-lea ori, poate, nu era fixată într-atât încât mulțimea atestărilor să o confirme. (Plecăm de la ideea că lingviștilor lexicografi, autori al Dicționarului Tezaur, de obicei nu le pot scăpa de sub condei – sau tastatură? – la momentul redactării unui articol, atestări semnificative).

Şi antrenarea unor energii de tip special

Termenul mult cunoscut nouă, vacanță, numește un referent mult așteptat de cei mai mulți dintre noi – are disociate mai multe sensuri izvorâte din vechimea de acum aproape două secole și jumătate. Două dintre acestea sunt avute în vedere pentru discuția de aici. Sunt accepții esențiale ale cuvântului. Primul sens este definit: „Întrerupere periodică și strict determinată a procesului de învățământ la sfârșitul unui trimestru, semestru, modul al unui an de școală ori de studii etc.”; cel de-al doilea este explicat ca: „Întrerupere periodică a activității unei instituții, a unui organ legislativ pentru un interval determinat de timp”.

Evident că noțiunea trebuie pusă în relație directă cu închegarea unei structurări oficiale a învățământului în cele trei țări române. Iar învățământul devine relevant în strânsă legătura cu modernizarea Statului. Vacanță se conturează ca atare atunci când școala capătă valoare socială la nivel național. Copilul și tânărul în vacanță implica o perioadă adesea organizată de repaos, odihnă bine țintită în ideea reluării unui efort util, repetabil, eventual performant.

Această perioadă a odihnei presupunea, la fel ca azi, și antrenarea unor energii de tip special. Se vede mai sus șirul de învățăminte date elevilor de Eustatievici Brașoveanul. Iar în Manuductor se specifică (în citatul reprodus), oarecum ca în Școala altfel din zilele noastre, nevoia de a da o îndeletnicire „pruncilor” în timpul „vacanției”.

Vacanță se conturează acum lexical ca având unul dintre sensurile sale metaforice

Însă vacanța, în ideea utilizărilor contemporane, depășește cadrul „pruncesc” al învățământului. Sensul al doilea, mai sus menționat, se referă la toate instituțiile Statului, dintre care cele dintâi preocupate de acest repaos din fiece an sunt instituțiile judecătorești. Legislativul, așadar. Se pare că primii care au articulat legal aceste drepturi privind vacanța instaurată într-o altă instituție decât cea legată de învățământ sunt judecătorii. Nu se poate ști cum păreau aceste drepturi atunci, însă astăzi, în contextul unei Curți Constituționale atotputernice, cele stabilite de legiștii (praviliștii cf. DLR s.v.) epocii ne par prea cunoscute prin părtinirea lor, trimițându-ne spre o caracteristică dintotdeauna a structurărilor statale. Se menționează în Regulamentul Organic al Țării Românești, tipărit la București, în 1847: „Vacanții pentru judecătorii sunt cele următoare: săptămâna Crăciunului, săptămâna cea mare a postului, săptămâna patimilor, săptămâna Paștilor și, peste acestea, o lună pe an”.

Cum erau receptate în epocă cele aproape două luni de vacanță plătită? Era mult, era puțin? Nu avem acum termen de comparație. Ceea ce se știe este că cercetătorii științifici ai lumii noastre academice, de exemplu, ar considera astăzi cele două luni de vacanță ca o mană cerească, nu ca o decizie posibilă financiar în Academia Română sau în Ministerul Educației și Cercetării.

În contextul în care institutele de cercetare (subordonate Academiei sau Ministerului) sunt presate, mai mereu în ultimii cinci ani, de blocări sau suprimări de fonduri, posturi, proiecte, conceptul de vacanță sună chiar lugubru. Sigur, vacanță se conturează acum lexical ca având unul dintre sensurile sale metaforice. Vacanța poate desemna, prin extrapolare, orice despărțire, plecare, concediere, deces, dispariție, o poate face la nivel sinistro-ludic, nivelul acela figurat în care poți spune totul despre toate cele de nespus privind suferințele valorilor noastre sociale, asumându-ți rolul bufonului shakespearian.

„Hei, ce ploaie și ce vânt” cade și suflă mereu peste lumea românească!

Poate se va iți și ceva limpeziș în buza norilor…