Magda URSACHE

Viorel Ilișoi, Șapte zile cu Cezar Ivănescu, Editura GRI, București, 2025

Spirit justițiar și pedepsitor, mereu îndârjit, mereu mânios, mereu preci­pi­tat, necruțător cu impostorii, „cei care zbâr­nâie hârtia”, grafomani de duzină, Cezar Ivănescu a cerut confraților rigoa­re ma­ximă în ale scrisului, așa cum și-a cerut-o în primul rând lui însuși, făcând din poezie un modus vivendi, un fel de a fi.

Dialogul – necesar, dar incomod – inițiat de Viorel Ilișoi pentru revista Tim­pul, nr. 1, ianuarie, 1997, și nr. 2, fe­bruarie, 1997, intitulat acum Șapte zile cu Cezar Ivănescu (București, Editura GRI, 2025, cu prefața covârșitoare a Clarei, fiica adoptivă și cu o biobibliografie bine pusă la punct, semnată de Theodor Codreanu și Clara Aruștei), a apărut la 17 ani de la moartea poetului, tocmai pentru că discursul pamfletar suna prea dur. Muza poeziei n-a absentat niciodată de la întâlnirea cu Cezar Ivănescu, dar Momos era și el pe aproape.

Doar șapte zile? Cum ar fi fost, Viorel Ilișoi, câțiva ani de dialog lung și re­levant cu Dom Cezar? Să vă luați ini­ma-n dinți și să-i ripostați, cum o și faceți de altfel, franc și elegant, când vine vorba de literatura exilului, de cărțile de sertar, de „vechea schemă a națiunilor”, peri­ma­tă după Ivănescu („vom vorbi de scriitori europeni, și nu de scriitori români sau fran­cezi”, p.543). Cât despre „scriitorii nebărbați”, ca Nichita Stănescu și Mihai Ursachi, n-aș fi în consens cu Cezar Ivănescu.

Părerile celor doi, Ivănescu și Ilișoi, sunt împărțite net. Și cele despre post­mo­dernism, virus letal, după Cezar, pe care îl detestă mult prea încordat, el, „trans­modernul”, cum îl vede Th. Codreanu. Îmi plac „contrele” lui Ilișoi. Interogatorul este echilibrat și metodic, interogatul este pătimaș și imprevizibil, totuși își invită interlocutorul să disjungă „între discursul de pamfletar și de doctrinar”. Susține și că nu greșește nici­odată când este „istoric al poeziei”. Așa să fie?

Trebuie spus de la bun început că văd cartea asta ca pe o școală a demni­tății, dar și a revoltei. Pentru Cezar Ivănescu scrisul e „act total” (p.119). N-a acceptat tot ce este (sau i s-a părut lui a fi) compromis, dar a ajuns victima propriului mod de a gândi și de a scrie, de unde multe erori izbitoare: Hegel: „un dobitoc sinistru”; Kant „se dă drept filosof”; „Săracul Albert Camus!”, „n-are pic de seriozitate”; „Valéry era un mar­ța­foi francez, tot ce a scris el e superficial”. Dumnezeu s-a născut în exil, capodopera lui Vintilă Horia, e, pentru Ivănescu, „o carte modestă, modestă de tot.” După cum Constantin Virgil Gheorghiu nu este, în opinia mea, „un autor absolut la­mentabil”, iar Adi Cusin „absolut un ge­niu”. La Blaga nu găsește „lirism pur”, iar Arghezi e un „linge vorbe”. Cuvintele sunt, uneori, prea grele: Nichita Stănescu este „mediocruț tare”, Petre Stoica – „poet mediocru și suflet me­dio­cru”, Eugen Simion – „sfertodoct soios”, Goma scrie „orduri” (ca Gherla, ca Pati­mi­le după Pitești?), „pe care le dă drept romane”, Alex. Ștefănescu e supranumit Morman și Fănuș Neagu, Negul. Ion Gheorghe e „un oxiur”, Mircea Dinescu e „șobolan râios”, care l-ar fi omorât pe Marin Preda. Cele mai multe înjurături democratice (mi-aș fi dorit mult mai puține) le obține Adrian Păunescu („în­că nu există poetul Păunescu, de fapt. El nu știe să scrie un poem original, e încă în faza școlară, ca și Blandiana”), urmat de Augustin Buzura („prostul vieții me­le”) și de Marin Sorescu („căcaturile pe care le-a întins pe hârtie”). Ștefan Baciu e „un sub-Sorescu”. Dumitru Augustin Doman a riscat „două perechi de palme ivănesciene”, după ce-a scris, în 1996, în Calende de august, privitor la violențele de limbaj, că „e cel dintâi înjurător din literatura română.”

Cu smetiile împărțite „jegurilor” de activiști – cenzori ai cuvântului liber, „co­misarii roșii” Crohmălniceanu și Ornea, sunt în acord deplin. Motivația: răs­punzi ostil unei atmosfere ostile. „Agre­sivitatea ta e răspuns la mediul agre­siv” (p.434). Or, trecutul lui Cezar Ivănescu e plin de bulversări destinale. E biografia deloc senină a unui personaj tragic. A protestat la Tezele din 1971, dân­du-și demisia de la Argeș. A publicat Rod I și Rod III, Rod II fiind respins de cenzură. A scris La Baaad, apărut după zece ani de amânări, la Editura Cartea Românească, în 1979. A fost acuzat că n-are operă. S-a răzbunat pe „netrebnici” (e cuvântul său), scriind într-un singur an 2500 de pagini de poezie înaltă: în 1979, a publicat La Baaad, 500 de pa­gini din cele 2500 ale manuscrisului, și Muzeon, la Editura Eminescu. Prima gre­vă a foamei a făcut-o ca student, în anii șaizeci. În ʼ83, a făcut greva foamei pen­tru că Bălăiță (Lălăiță) a vrut să to­peas­că Doina, volum apărut la CR. Doina eminesciană era modelul său ab­so­lut. „Arhetipul poeziei românești”, ada­ugă Viorel Ilișoi. „Eu sunt ființial și abi­sal prin Eminescu”(p. 219). Și altă precizare ivănesciană importantă: „poe­zia folclorică artă minoră? Nu, este mare artă.”

În ʼ86, a făcut 7 zile de greva foamei pen­tru că i-a fost interzis cenaclul „Nu­me­le poetului”. Ajunsese la 49 de kilo­gra­me. Între 1974 și 1990 a fost redactor la Luceafărul. După evenimentele din acel Decembrie, au desființat revista (Cezar a făcut o grevă a foamei de 4 zile, din 5 ianuarie ʼ90). Reapărută cu Laurențiu Ulici redactor-șef, Ivănescu fiind dat afară și rămas dat afară. Rănile pământești ale nedreptăților au culminat atunci. Să fi plecat din țară? N-a putut: „Nu am fibră de apatrid”.

Sunt în acord cu pamfletarea intru­și­lor intrați în câmpul poeziei, cu carnet de la Uniunea Scriitorilor Români, a in­fractorilor – plagiatori, a sincronizaților cu modele literare (imitațiile nu fac o literatură!), nu și cu loviturile date prie­tenilor, ca „Poetul Păstârnac”: „Din Brumaru nu va rămâne nimic”; „Este un poet minor care nu va conta, cu buli­oa­ne­le și cu pandișpanele lui în poezia ro­mâ­nească”. Viorel Ilișoi îi dă ferm replica, încercând să-l tragă de la „mise­cu­vinism”. „Eu sunt de altă părere, dar, mă rog, nu sunt aici să-mi afirm opiniile, nici să le schimb pe ale dumneavoastră. Cred că e suficient atât aici, vă propun să trecem la alt subiect” (p. 190). Numai că următorul subiect a fost Mihai Ursachi: „Ei, această paceaură nenorocită de poet, care după opinia mea n-a ajuns nici mă­car la minima performanță a stilului pro­priu, că nu există un stil Mihai Ursachi în poezie, el scrie fără stil, o poezie pe care poate s-o scrie oricine, găunoasă și solemnă” (p.191); nu-i iartă nici „o măgărie incalificabilă”, de a-l înlocui pe „Mihai Eminescu cu cine trebuie, cu Mihai Ursachi adică”. Or, vorbind des­pre Eminescu, Ursachi a scos din atha­no­rul său magic cristal de cuvinte. Furia pe Ursachi, desemnat să înmâneze anual, în Biserica Uspenia din Botoșani, Pre­miul „Mihai Eminescu”, l-a orbit pe Cezar Ivănescu, dacă a putut să-l nu­meas­că: „măgar bășinos și egolatru”, „hal­vi­țarul pervers care coace căcat și-l dă drept prăjitură”. Aș fi vrut să nu spună așa ceva. Și nici că Dan Laurențiu Ciobanu „s-a grăbit să fie poet modern ciordind de la toți colegii lui de gene­ra­ție”. Dan Laurențiu n-a ciordit nici de la Ivănescu, nici de la Ursachi, e poet de rangul de sus. Mie mi-a pus în mână Rod (Editura pentru literatură, 1968), cerân­du-mi s-o recenzez. Am scris și am debu­tat astfel în revista Cronica, la vreme de relativ „dezgheț”, în ʼ68.

„Tatăl castrator”

Spirit neiertător, Cezar n-are tată, nici prieteni convivi. Doar câțiva, de drum scurt: Adi Cusin, Cristian Simionescu, Petru Creția, Adi Cristi… Aurei Christi i-a oferit frumosul pseu­do­nim, iar Ion Papuc e „marele prieten al vieții mele”. Cine nu și l-ar dori prieten pe filosoful clujean, autor, printre alte cărți grele, al eseului Despre conștiința creștină? Sau pe Basarab Nicolescu. Petru Aruștei e prietenul de drum lung.

Am discutat de multe ori cu Petru Ursache despre duritatea lui Dom Cezar. Și cred că această duritate excesivă e rezultatul unei traume: bătăile tatălui, cu cruzime acerbă, au lăsat răni de nevin­de­cat. Rănile copilului și adolescentului cu­noscând oroarea bătăii nu s-au mai vin­decat. Cezar Ivănescu a adunat multă furie contra tatălui-Rassiia. Și amără­ciune multă. A vrut să fie iubit. L-a iubit mama sa, care a murit în 1963, când Cezar avea 22 de ani.

Da, a trecut greu de traumă. Sau n-a trecut? Mă face să spun asta faptul că „tatăl castrator” e propriul tată, dar la fel de castrator e și comunismul. Lumea co­mu­nistă e, pentru Cezar Ivănescu, „lu­mea beznei”. Nici rănile provocate atunci nu i s-au vindecat. Petru vorbește de „pamflete nebemolizate” scrise de puer senex și de „nevroză cezarocronică”, tocmai pentru a-i scuza anume derapaje. Cezar i-a promis, într-un interviu, că va „îmblânzi”, într-o nouă ediție, Timpul asa­sinilor. N-a mai apucat. La un mo­ment dat (p. 416), îi spune lui Viorel Ilișoi: „Textele de obicei știi că se curăță, se stilizează”. Intervievantul răspunde: „Cum o să fac și eu cu textul ăsta.” A fă­cut-o și-i bine c-a făcut-o. La fel Clara Aruștei, Electra sa, dar și „Îngerul Domnului cu noi”. Însă cartea trebuia să apară. Cum spune chiar el: „pentru reac­tua­lizarea tuturor amintirilor traumatice și păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea și sufletul spre a-mi vedea existența care mă așteaptă” (p. 390).

Ziua a doua (Amiaza), dar și Ziua a cincea descoperă erudiția unui Cezar Ivănescu ultracultivat. În Ziua a șaptea (Seara), citesc, la p. 537: „Cultura ro­mâ­neas­că nu este deloc o cultură mică, să nu mai spunem asta. Cultura româ­neas­că este o cultură europeană și, fiind cul­tură europeană, nu poate fi mică; atunci toată cultura europeană e mică”.

Totuși, Cezar Ivănescu vede absur­dul lumii, dar și frumusețea ei. Din toată materia narativă, de 556 de pagini, e de reținut cu precădere un episod (pp. 124-129): al calului nobil, mai nobil de­cât omul. Calul care nu se lasă înșeuat și încălecat și se cabrează când simte frâul și zăbala.

În Înamorați întru moarte sau ErosThanatos la Cezar Ivănescu (ediția a treia, augmentată, apărută la Eikon s.a.), Petru Ursache, insistând pe dipticul iubire/moarte și scris/nemurire, vorbește despre Cutremurul Cezar Ivănescu. Cu­tre­mur care a provocat invidii și ran­chiu­ne pe viață, dar și moartea poetului. Vreo două nimicarnițe iașiote, cărora Petru Ursache le spune „nefârtații de breaslă”, nu i-au fost alături când a fost acuzat de CNSAS. Nici eu, nici Petru n-am dat cre­zare hârtiei aceleia. L-am sunat ime­diat, să-i spunem că nu credem o iotă din calomnie și să nu se lase învins de rău. Dar răul fusese bine făcut. A spus-o Gabriela Crețan, autoarea unui Mic tra­tat despre arta trădării.

Chiar dezmințită, retrasă, calomnia are efect, urma ei rămâne de neșters. Și de ce nu se desecretizează numele „sur­se­lor”, așa cum a făcut Germania, prin Legea Gauk? Ca să fie de-culpabilizați, să li se acorde unora și altora circumstanțe atenuante? Unii se scuză spunând că au scris doar note informative benigne, alții că au fost doar ludici, turnând din distracție, la un pahar cu licoare neagră, mai ales când se suie la cap. Mințim în glumă, da? Distrugem prin glumițe, da? Boierul Bălăceanu-Stolnici nici nu s-a scuzat, deși făcuse fix inginerește schița apartamentului Ieruncilor, ca să poată fi atacați, chiar uciși, de rețeaua securistu­lui Caraman.

Moartea lui Cezar Ivănescu – o repet, ei și? – a fost anunțată prin CNSAS, în ianuarie 2008, prin decizia de colaborator. S-a folosit unealta CNSAS ca valorile sigure să fie înlocuite de noii „canonizați”. S-a dat ordin să-i dăm de rușine, ca informatori ai Securității, pe Carandino și Marino, pe Negoițescu, pe Balotă, pe Iorgulescu, pe N.C. Munteanu… Demascările s-au făcut „pe sărite”, iar compromiterile, fără dovezi, în cele mai multe cazuri. Ștefan Augustin Doinaș a intrat la gherlă pen­tru „omisiune de denunț”, cum să fi sem­nat angajamentul? Cezar Ivănescu e prea sever cu el, minunându-se cum poa­te fi președinte de onoare al Uniu­nii Scrii­torilor un informator: „șle­fuitor de bibiluri mici și reci, fili­granate în rahat”.

Prea sever e și cu Lucian Raicu, de la masa aniversară a căruia ar fi plecat în moar­te și Labiș, și Marin Preda, dar și cu Cezar Baltag: „cel mai prost poet român cu putință”; „infernal de prost”; „Cum poate să scrie atât de prost cineva?”

Boieru Paleologu a fost scuzat, ca și Ion Caraion, pentru că a „sifonat” „cu stil”, iar Caraion, satirizând. Momos sau Momus, zeul satirei, al zeflemelei, al bâr­fei; după acad. Mihai Cimpoi, e „zeul (ne)ascuns al literaturii române”.

Malefica DOSARIADĂ

Unelte CNSAS s-au găsit destule. Hodor versus Ioan-Aurel Pop, un nesu­pus al corectitudinii politice și al defăi­mă­rii istoriei prin de-mitizare, acuzat fără vină, chiar înainte de a fi ales preșe­din­tele Academiei. N. Breban a fost cel mai greu de ucis (a câștigat procesul), dar malefica Dosariadă, cu strategia ei drăcească, l-a împins în moarte pe Cezar Ivănescu. Di­ver­siunea a fost atât de grea, încât l-a dis­trus. Cine nu rezistă abjecției moare. Ca­lom­nia i-a provocat atâta durere, de ne­descris! L-a durut mai mult decât bătaia administrată de bâtele a 30 de brute „mineri” (lui și lui Miron Manega), în 14 iunie 1990. A fost o răstignire pe lemnul în cruce al Poeziei, iar Golgota a urcat-o singur, intrând în Lumină divină. „Do­va­da” n-a venit.

Greva foamei, din 4 februarie, în Sala cu oglinzi a Uniunii, n-a impresionat Uniunea.

Au trecut atâția ani de la acest omicid și nu pot spune decât că Cezar Ivănescu a fost sacrificat de Securitate pentru că nu i-a făcut pe voie. În 1963, devenise „urmăritul Ivanov”. În ʼ61 era în anul al doilea al Facultății de Filologie, deja etichetat negativist și instigator la „tulburarea ordinii publice”. L-au smuls din amfiteatru și l-au pus să semneze un angajament. Una e să dai declarații prin liber consimțământ, alta prin presiune psi­hică maximă. N-a avut altă soluție de scă­pare decât să se deconspire cu mar­tori, în tramvai.

Fronda sa adolescentină nu fusese uitată de Secu. La 18 ani, intrase în ci­mi­tir, împreună cu patru liceeni din cenac­lul „George Tutoveanu”, ca să-i cânte, în cavou, lui Tutoveanu Deșteaptă-te, ro­mâ­ne!, faptă care se pedepsea cu închi­soa­re grea. S-a umblat iarăși, după ʼ89 la dosarul „îndărătnicului”, reactiv la ano­ma­liile criminale ale regimului iliescian. Dosariada îi poate ucide nestingherită pe îndărătnicii sistemului.

Cezar l-a trăit organic pe Dumnezeu. Știu asta pentru că a scris poeme care stră­lucesc asemeni cerului, unde poetul e vecin cu cerul. „Cine vrea să devină creș­tin trebuie întâi să devină poet.” E spusa Sfântului Porfirie. Iar G. Călinescu nota, în De apparitione angelorum: „Mistica este însăși definiția poeziei; adică supri­ma­rea necesității și deșteptarea mi­ra­co­lului.” Și, fiindcă Cezar Ivănescu l-a citit bine și l-a tradus bine pe Mircea Eliade, obsesia sa referențială, trebuie să repet spusele istoricului religiilor: „orice cultu­ră personală are o bază teologică (…). Se poate păstra sau refuza teologia, ceea ce interesează e problematica ei, e asimilarea metodelor ei: o perspectivă metafizică a vieții.” Asta ca timpul viu să biruie tim­pul mort. Să mai spun, ca Petru Ursache în monografia sa, că Cezar a fost Fiu al Luminii, poezia sa întâlnindu-se mistic cu rugăciunea, că suferința a fost mân­tui­toare. Cum formulează însuși Cezar Ivănescu: „Scrisul este o asceză și, scriind, pe undeva ierți, mântui și închei to­tul” (p. 466).

Mă întrebam, într-un Cuvânt înainte la monografia lui Petru, dacă Dom Cezar a apucat să murmure un anu­me cântec, cum și-a dorit-o: „Când o fi să mor, vreau să mor cântând Eminescu!” Nu știu dacă s-a întâmplat și nu cred că era pregătit atunci să moară. Mai avea de luptat, nu aruncase pro­so­pul. Însă presimțirea (era „în mijlocul morții”, cum sună Psalmul 22) a avut-o. O spune și ultima poezie-strigăt, Întru gloria Clarei (Sutrele muțeniei):

 !de trei ori Moartea/ mi-ai luat-o cu mâna/ ca pe o pânză de paianjen/ de pe față/ acuma Moartea mă ține în Moar­te,/ Fiica mea Clara/ ține-mă-n viață!

 „Cezar e alt nume pentru poezie”, conchide convingător Petru Ursache. Și eu cred, ca și Bătrânu, că poimâinele îi aparține lui Cezar Ivănescu.